O premieră editorială la Alice Books: publicarea pentru prima dată într-o limbă străină a unui document literar unic – „Jurnalul iubirii și morții mele cu Osamu Dazai” de Tomie Yamazaki, în traducerea Iolandei Prodan. O puteti cumpara de aici

Publicat pentru prima dată în afara Japoniei, acest jurnal reprezintă un document emoționant despre ultimele luni din viața lui Osamu Dazai, unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii nipone moderne. O cronică sinceră și tulburătoare a unei iubiri mistuitoare, în care Tomie Yamazaki, amanta și marea lui iubire, își expune sufletul fără rezerve. Cei doi s-au sinucis împreună în canalul Tamagawa; jurnalul conține și biletele lor de adio.

Prefață și note de subsol de Iolanda Prodan, traducătoarea cărții:

Întâlnirea scriitorului cu Tomie a avut loc la câteva zile după ce Dazai aflase de la amanta lui, Ōta Shizuko (după al cărei jurnal Dazai a scris romanul Amurg), că este însărcinată cu copilul lui și cu doar trei zile înainte de nașterea celui de-al treilea copil conceput cu soția Michiko, fetița Satoko (cunoscută apoi ca Yūko Tsushima, renumită scriitoare).

Tomie începe să țină un jurnal din ziua în care îl cunoaște pe Dazai, 27 martie 1947, până pe 13 iunie 1948, ziua în care se sinucid împreună. Trupurile lor fără suflare, îmbrățișate și legate de mijloc cu o frânghie roșie (simbolul destinului ce leagă două suflete pereche), au fost descoperite pe 19 iunie 1948 (când Osamu Dazai ar fi împlinit 39 de ani) în canalul Tamagawa, pe o ploaie torențială, la cinci zile după ce poliția începuse căutările, în urma solicitărilor lui Michiko Tsushima și ale familiei Yamazaki, alertați de proprietara casei unde Tomie stătea în gazdă.

Jurnalul, publicat prima oară în septembrie 1948, conține însemnările aproape zilnice despre relația cu Dazai (însemnări făcute în momente diferite ale zilei, de aici și aparenta lipsă de legătură între pasaje), fragmente din Biblie, citate din cărțile ei preferate, frânturi de convorbiri cu Dazai, ziariști, redactori și directori de edituri, patroni de librării ce veneau în vizită la camera ei din Mitaka (unde Dazai scria și înnopta deseori) sau fragmente din dialogurile din camerele de lucru ale scriitorului, închiriate de acesta în diferite case din Mitaka (conform biografilor, Dazai închiriase șase camere), scrisori către familie, prieteni și Dazai, dar și câteva însemnări ale scriitorului. Jurnalul se încheie cu biletul ei de adio și cu mesajul scris de amândoi pentru familia Tsurumaki, patronii tavernei Chigusa, unde Dazai scria în odaia de la etaj.

Jurnalul ne dezvăluie că Tomie Yamazaki a fost pentru Osamu Dazai nu doar iubită, ci și mamă, prietenă, soră mai mare, secretară (Tomie va renunța la slujba de la coaforul din Mitaka pentru a fi alături de Dazai, ca să-l ajute să scrie și să se ocupe de toate formalitățile necesare publicării în ziare, reviste și la edituri), infirmieră, menajeră și curier – ipostaze confirmate de mărturiile publicate de prietenii și colaboratorii scriitorului. Tomie se ocupa de treburile casnice (spăla, călca, gătea, făcea curățenie), dar și de tot ce presupunea cariera lui Dazai – organiza întrevederi cu scriitori, redactori și editori, scria după dictare, urmărea recenziile criticilor literari, ținea evidența corespondenței lui Dazai, numerotând-o (inclusiv scrisorile primite de la Ōta Shizuko), dădea bunul de tipar, ștampilând mii de exemplare de cărți cu ideogramele numelui scriitorului, trimitea telegrame cu textul stabilit de scriitor, pe care le semna „agenta lui Osamu Dazai”.

Jurnalul iubirii și morții mele cu Osamu Dazai reprezintă un document inestimabil despre ultimele luni din viața marelui scriitor japonez, ce oglindește zbuciumul sufletesc al celui pe care Tomie îl numea „Dumnezeul meu preaiubit, neputincios, blând și singuratic” și pasiunea care i-a mistuit pe amândoi până în ultima clipă a vieții.

Fragment carte. Jurnalul iubirii și morții mele cu Osamu Dazai

1947

27 martie

Am făcut cunoștință la o tavernă în aer liber, unde se servesc tăieței udon. Mi l-a prezentat Konno-san. E special. Mai bine zis, din punctul nostru de vedere e special, fiindcă e dintr-o clasă aparte – este scriitor. Se zvonește că e un scriitor excentric, însă am mâncat la aceeași masă „știind că nu știm ce nu știm”, după cum spune o vorbă străveche. E o prezență rafinată sau, așa cum se descrie chiar dumnealui, un „aristocrat”.

La început, l-am ascultat zâmbind pe Sensei – se amețise și bolborosea câte și mai câte –, dar tot ascultându-l, simțeam cum, din expresiile și gesturile lui, glasul sincerității răzbătea ca un strigăt disperat. Și mi-am zis în sinea mea că, indiscutabil, suntem niște copii pe lângă dumnealui.

Ne-a spus că e pregătit să fie mielul de sacrificiu pentru a răsturna valorile morale de azi. Pretinde că e Hristos. Ascultându-l, mă întrebam de câți ani mă țin departe de suferință. Mă deprimă gândul că aș fi putut învăța atât de multe lucruri importante din vorbele lui Sensei dacă mi-aș fi continuat studiile, dacă m-aș fi străduit mai mult. Îmi este rușine că, ascultându-l, nu pot înțelege decât foarte vag ceea ce spune.

Din noaptea în care am plâns ascultându-l la Chigusa, am simțit că nu-mi pasă dacă mor – chiar dacă nu am rostit aceste cuvinte –, atât timp cât sunt în gândurile lui. Când m-a întrebat ce pasaje din Biblie îmi amintesc pe loc, i-am răspuns: „Ca merele de aur pe polițe de argint, așa este cuvântul spus la locul lui.” „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul.” M-a uluit pasiunea cu care Sensei îi vorbea tânărului ziarist, lui Konno-san și mie. Mina gravă a tânărului. Fermitatea ideilor lui Sensei. Și cât e de rațional. Susține că natura umană ne face să urmăm diferite căi în viață. Mă simțeam de parcă cel mai slab loc din ființa mea, pe care îl ținusem înfofolit într-o vatelină moale, era sfâșiat cu un cuțit ascuțit și nu am putut să-mi mai stăpânesc lacrimile.

A început lupta! Trebuie să fiu pregătită. Îl respect și îl admir pe Sensei.

30 aprilie
 A trecut o lună de când ne-am întâlnit prima oară, dar am senzația că ne cunoaștem de puțin timp. La început, fumam de plictiseală doar țigările lui Sensei. Poate că tocmai de asta am ajuns să fumez foarte mult. Mi-e teamă că o să mi se îngălbenească buricele degetelor, dar tot nu se compară cu ale lui.
 Bunătate și singurătate – asta emană cel mai mult personalitatea lui Sensei. Nu știu să explic de ce simt așa.
 „Când postești, unge capul și fața ta o spală, căci fiecare om are propriile suferințe. O, și să postești surâzător. Încearcă să faci asta zece ani de aici încolo și furia îți va da în sminteală. Eu unul nu am creat nimic.”

1 mai
 „Tinerii din ziua de azi sunt incapabili să se simtă bine în compania unui prieten de sex opus. Nu știu cum să găsească fericirea” – așa mi-a spus în urmă cu vreo două săptămâni, cred, când l-am întâlnit. Era cu două rude tinere care veniseră la Tōkyō tocmai din Tsugaru, provincia lor de origine. Îmi amintesc că era o noapte puțin cam rece. Ne întorceam de la dependents house. Preferința de a purta o cravată neașteptat de sofisticată (bleumarin, cu un model ce aducea cu zarurile) mi-a atras privirea și, uitându-mă de aproape la chipul lui, imaginația mea a luat-o razna.
 Să fie adevărat că afecțiunea se strecoară firesc în ființa ta, după ce te întâlnești de mai multe ori cu o persoană ce nu-ți displace? Să mă fi lăsat atrasă de caracterul excentric al lui Sensei (dar nu în sens negativ)? Deși pare prețios și afectat, Sensei are foarte multe calități.
 Îmi place de el!
 Întâlnire cu Kamei-sensei la un restaurant unde se servesc țipari. Era însoțit de Hayakawa-san.

Îl cunosc din vedere. L-am văzut într-o noapte, într-un tren pe linia națională, și într-o fotografie cu Shimazaki Tōson, despre care Kamei-sensei mi-a scris mai demult. Nu mă așteptam ca un scriitor și un critic literar să vorbească despre onorariul pentru un manuscris. Dar, la urma urmei, suntem oameni și nu putem supraviețui fără mâncare. Aflu și numele unui alt scriitor: Sartre. Okamoto Kanoko îmi este descrisă ca o femeie cu o viață zbuciumată, dar cu suflet generos. Bere servită într-un pahar mare. Whisky cu apă minerală.
 — Ori de câte ori bea, de zici că dacă mai ia o gură adoarme cu capul pe caldarâm, începe să strănute. Să nu-ți imaginezi că a răcit. Te rog să nu uiți asta, scumpă doamnă.
 Atmosferă caldă. Îi conduc.

3 mai
 „Linia orizontului din Izu era atât de înaltă, părea că-mi atinge sfârcurile.” Acestea sunt cuvintele pe care le-am auzit chiar de la prima întâlnire. Și de atunci continui să le aud iar și iar. Sunt cuvinte care îmi amintesc ce a scris Kanoko: „Cu sânii în căușul palmelor, simt rușinea și tristețea condiției de a fi femeie”. Eu cred că Sensei e poet. Mi-e imposibil să nu simt poezie în scrierile lui. Când îl întâlnesc pe Sensei, am senzația că văd un om ce-și duce crucea în spate. Un bufon al vieții, ce râde de destin. E cel mai dificil rol.
 Sunt copleșită de o dorință incontrolabilă de a putea înțelege măcar o fărâmă din suferințele îndurate de Sensei – adevăruri ce nu pot fi exprimate în cuvinte, dureri reale ce străfulgeră carnea. Sensei, nu jucați cinstit.
 Săruturi aidoma florilor cu parfum puternic. Buze căutând cu disperare alte buze. Respirația lui înghite respirația mea. Acul unei albine înțepând o floare ca să-i soarbă nectarul. O îmbrățișare puternică ce lasă în urmă lacrimi.

Numai o femeie știe ce sunt Tresărirea, bucuria
 Iubirea, rușinea.
 Sensei, nu e drept ce‑mi faceți.
 Sensei, nu jucați cinstit.
 3 mai – o zi de neuitat.

*

— Să iubești cu disperare! Nu vrei să mori din dragoste?
 — Să mor din dragoste? Cum aș putea face așa ceva…?
 — E vreun motiv care te împiedică? Desparte‑te de soțul tău. Îți place de mine.
 — Da, îmi place de dumneata, însă, dacă aș fi în locul soției dumitale, aș suferi. Dar dacă aș iubi, aș vrea să mor din dragoste…
 — E tot ce voiam să aud.
 — Dar nu vă puteți părăsi soția și copiii. Aveți o responsabilitate față de ei.

— Da, firește că sunt responsabil pentru familia mea, dar nu‑ți face griji. Familia mea e puternică, se descurcă și fără mine.
 — Sensei, mă duceți în ispită…
 I love you with all in my heart but I can’t do it.

Am pus sticla mea de bere în coș – nu am găsit nicăieri să mai cumpăr una – și am urcat în celula solitară a unui răzvrătit împotriva normelor sociale și am băut‑o împreună.

Pe 3 mai, în ziua în care a fost promulgată noua Constituție, am simțit căldura lunii. Spatele lui Sensei era, ca de obicei, ușor încovoiat. Ploaia se oprise și aveam senzația că drumul îmi înghite pașii, că nu vrea să îi elibereze. M‑am abținut să nu scot un geamăt și să nu izbucnesc în plâns.

O inimă înlănțuită – e tot ce mai am acum.
 — Ce se întâmplă… Nu mi‑au dat lacrimile, dar simt că am plâns.
 — Nu vrei să murim?
 — Vreau să rămânem așa pe vecie…
 — Nu e bine… Ce mă fac cu tine?

Cuprinsă de brațele lui Sensei, inima mea voia să‑i străpungă pieptul. Fie ce‑o fi. Sunt neputincioasă. Nu vreau decât să fie fericit pe veci. Să fie fericit.

Nu pot uita… Când m‑am întors și am privit în urmă, inima mea a tresărit din nou. Ah, inimă… Acest bărbat e părinte. E soțul unei femei. Dar, cu toate astea…

— Îmi ești dragă!

Iertați‑mă, Sensei.