MARIA KONNIKOVA nu mai jucase niciodată poker, așa că nu știa regulile când l-a abordat pe Erik Seidel, membru al Galeriei Celebrităților din Poker și câștigător a zeci de milioane de dolari din premii, și când l-a convins să devină mentorul ei. Seidel a acceptat și Maria l-a urmat în curând pe calea pokerului, în lumea sălbatică, extrem de competitivă și copleșitor de masculină a jocului Texas Hold’em cu miză mare, având ca obiectiv ediția World Series of Poker din anul următor.

Însă apoi s-a întâmplat ceva extraordinar. Sub îndrumarea lui Seidel, Konnikova a avut o serie de revelații despre viață derivate din noua sa ocupație, inclusiv despre cum să citească mai bine nu doar trăirile adversarilor, ci și pe ale sale, despre cum să identifice lucrurile care o destabilizau și o aduceau într-o stare emoțională care nu favoriza deciziile corecte și despre cum să ajungă să accepte norocul (sau lipsa lui) ca atare. Peste mai puțin de un an a început să obțină bani serioși din turnee, ajungând în final la sute de mii de dolari. A câștigat un turneu important, a făcut rost de un sponsor și s-a obișnuit să apară la televizor sau în ziare sub titluri precum „Transformarea unei scriitoare în jucătoare profesionistă de poker”. A învățat chiar și să-i placă Las Vegasul.

Maria Konnikova este și jucătoare, și cercetătoare în domeniul comportamentului uman, astfel că a transformat această călătorie incredibilă într-o sursă de lecții de neprețuit. Cea mai mare cacealma dintre toate, a descoperit ea, este că abilitățile nu fac totul. Vom primi și cărți rele, dar, dacă ne concentrăm pe modul în care le jucăm, și nu pe rezultat, vom reuși să trecem prin multe momente dificile, până când norocul ne va ieși din nou în cale.

Fragment carte. Maria Konnikova – Cea mai mare cacealma

Ziua victoriei e una propice din mai multe puncte de vedere. Nu doar că am câștigat un titlu internațional important, ci e și aniversarea căsătoriei mele. Bucuroasă de victorie, aproape că uit în ce dată suntem până târziu, când iau o cină festivă cu Erik și Ruah. Aceasta din urmă menționează întâmplător că se apropie aniversarea lor, iar în mintea mea se aprinde un beculeț. „Scuzați‐mă”, le spun. „Trebuie să‐l sun pe soțul meu.” Ei râd, eu dau telefon și dezastrul este evitat. Măcar aduc acasă un cadou frumușel de aniversare. „Sunt atât de mândru de tine”, îmi spune. „Întotdeauna am știut că poți s‐o faci.” Mă simt din nou cea mai norocoasă din lume.

Lucrurile accelerează repede după acea seară. Victoria schimbă lucrurile într-un mod diferit față de o încheiere pe locul doi. Se pare că lumea pokerului adoră povestea mea. Din nimic, campioană într-un singur an! Lucra la o carte și iată ce s-a întâmplat apoi! Titlul în stil momeală aproape că se scrie singur. Nu strică nici că îl am pe Erik ca antrenor și toată lumea vrea un pic din înțelepciunea aceea seideliană. („Promit că n-am să-ți divulg secretele”, îi spun eu. Mai ales pentru că sunt imposibil de divulgat, continui în mintea mea. Erik e muzicianul de jazz perfect. Evoluează permanent, improvizează permanent, răspunde permanent. Poți să înveți pe altcineva tehnica muzicii clasice, dar nu-l poți învăța spiritul jazzului.) Încep să primesc solicitări de interviuri.

Într-o dimineață mă trezesc și văd că sunt în tendințe pe Twitter. Se pare că Deadspin a difuzat un reportaj despre victoria mea, care a dat naștere unei furtuni media și mai mari. Mă sună reporteri din toată lumea. Times din Londra. Le Monde. Presa braziliană. Newsweek. Columbia Journalism Review. Apar pe prima copertă de revistă: Bluff Europe. Glamour, ediția germană, mă invită la o ședință foto. „Știi că ai reușit cu adevărat când apari în Daily Mail!”, îmi scrie cea mai bună prietenă a mea, cea cu nunta din vara WSOP.

Încă mă lăfăi în proaspăta mea faimă când primesc o ofertă de sponsorizare de la PokerStars, gazda PCA. Am să fiu cea mai recentă achiziție din echipa sa de jucători profesioniști. Echipa profesioniștilor! Cuvintele sună ciudat și totodată minunat în gura mea. Profesionistă! Aș putea oare să fiu jucătoare profesionistă? Ei bine, da. Da, cred că aș putea.

În fața mea se întinde o lume întreagă de posibilități. Opțiunile mi s-au extins. Pot călători mai mult. Pot juca în turnee cu taxe de înscriere mai mari. Pot să intru din nou în turnee fără teama de a da faliment, cel puțin pentru evenimentele mici. Sponsorizarea îmi oferă legitimitate și o platformă. Îmi oferă o rezervă. Încredere. Pe măsură ce mă angajez pentru încă un an de poker cu normă întreagă, simt că totul se așază într-un mod pe care nu l-aș fi putut prevedea niciodată, dar pe care mă bucur să-l accept.

Însă un lucru tot mă deranjează, acel ceva care n-a dispărut niciodată după prima mea victorie: sentimentul că tot nu știu cât de pricepută am devenit, de fapt. Nu vreau să fiu o minune unică. Nu vreau să mă dau drept specialistă dacă sunt mai degrabă o impostoare care a avut doar norocul să câștige un titlu internațional. De aceea, pentru mine, această nouă șansă la o viață mai implicată în poker, fără stresul și presiunea de anul trecut, devine altceva: nu doar oportunitatea de a sluji ca ambasadoare pentru un joc pe care am ajuns să-l admir și să-l iubesc, ci și ocazia să-mi testez adevăratele abilități la o scară mai mare. Dacă vreau să-mi asum titlul de jucătoare profesionistă și să simt că merit să fiu numită campioană, va trebui să dovedesc (chiar dacă numai în fața mea) că pot face succesul să continue. Că pot triumfa în mod repetat. Abia atunci am să pot considera că abilitățile au învins norocul. Altfel, va trebui să mă plec în fața zeiței Fortuna, să-i mulțumesc pentru ajutor și să mă retrag pe margine.

Când Kevin Slavin și-a vândut prima companie, Area/Code, s-a mutat în Beirut. Era în 2011 și Beirutul nu era nici pe departe destinația-țintă a noilor milionari din domeniul tehnologiei, așadar de ce s-a dus acolo?

Slavin e înalt și suplu, cu un entuziasm copilăresc și o energie care animă fiecare propoziție care-i iese din gură. Pare ca un balon de entuziasm care sare de la un subiect la altul. Însă această parte a conversației noastre îl dezumflă vizibil. Vorbim despre natura jocurilor, a norocului, a incertitudinii. E specialitatea lui, până la urmă, ca fondator al mai multor companii axate pe proiectarea și dezvoltarea de jocuri în moduri și medii noi.

Nu s-a așteptat niciodată să-și vândă compania, îmi spune el. Era atât de implicat în conducerea ei (opt ani de muncă „imbecil de grea”, în care ai grijă de 45 de oameni, te pot afecta) că n-a văzut ce urma. Nu avusese niciodată prea multă securitate financiară, iar brusc îi căzuse în brațe „o comoară neașteptată. Fără să ne propunem să fim puternici sau ceva, am realizat un lucru cu destul de mult succes, așa că am plecat de la companie cu vreo două milioane de dolari, chestie pe care n-am anticipat-o niciodată”.

Se pare că banii nu-l făceau să se simtă deosebit de bine. „Mă simțeam împărțit. Am donat o parte din ei către două muzee care mă interesau, către vechiul meu colegiu, către alte organizații caritabile, dar nu era vorba, de fapt, despre distribuirea averii.” În final, totul se reducea la noroc. „Nu simțeam că am meritat acest eveniment financiar transformator”, explică Slavin. „Da, am muncit ca un animal și am făcut un lucru inovator, dar aceste lucruri erau adevărate și pentru mulți alți oameni pe care-i cunoșteam; știam oameni care munciseră mai mult și nu se întâmplase nimic bun pentru ei.”

Era un lanț de idei ciudat de asemănător celui care se forma în mintea mea pe când îmi primeam trofeul: l-am câștigat oare pe bună dreptate sau am avut noroc? A fost oare vorba mai mult de efort sau de noroc?

—

Extras din capitolul Inima bestiei jocurilor de noroc, pag. 321 din cartea Cea mai mare cacealma: Cum am învățat să fiu atentă, să mă stăpânesc și să câștig de Maria Konnikova, Editura Publica, 2021, în traducerea Raluca Chifu.

Link carte: https://www.publica.ro/maria-konnikova-cea-mai-mare-cacealma.html