Când o cerșetoare mută din Maracaibo găsește un nou-născut abandonat pe treptele unei biserici, nu bănuiește destinul neobișnuit care îl așteaptă pe orfan. Crescut în sărăcie, Antonio va fi pe rând vânzător de țigări, hamal, servitor într-un bordel, înainte de a ajunge, grație energiei sale debordante, unul dintre cei mai iluștri chirurgi din țară.

Într-o saga plină de culoare, cu personaje de neuitat, Miguel Bonnefoy zugrăvește tabloul unei familii extraordinare, al cărei destin se împletește cu cel al Venezuelei

Cartea a apărut la Editura Trei și o găsiți aici

Foto Audrey-Dufer

Fragment Visul Jaguarului

Don Victor Emiro Montero de todos los santos era avocat. Locuia cu nevastă‑sa, Prudencia Rosario, născută Romero, și cei opt copii ai lor în cartierul El Empedrao, aproape de biserica Santa Lucía, într‑o casă mare a că­rei progresivă construire o rânduise în ritmul nașterilor. Când i s‑au născut fiii José Domingo, Manuel și Ciro Alberto, înălțase o aripă care cuprindea două camere cu pereți acoperiți de tucani, apoi, trei ani mai târziu, fusese silit să mărească clădirea adăugând încăperi mai vaste, căci, din pricina sosirii lui Luis, a lui Guillermo și a Aurei, casa devenise neîncăpătoare.

A doborât peretele salonului ca să creeze două alte locuințe, atunci când gemenele Angela Rosa și Ana Alicia au venit pe lume, cu ferestre ce dădeau spre o grădină plantată cu liliac‑indian și a adus în baie o cadă cu un metru mai lungă. Prudencia Rosario, sleită după opt sar­cini și cinci avorturi, multe cezariene și douăzeci de ani de alăptare, a pierdut paisprezece kilograme și capul i s‑a acoperit cu o cunună de păr alb. Era atât de slabă și de firavă, încât, văzând‑o ieșind din casă urmată de cei opt copii ai ei, nimeni nu înțelegea pe deplin cum de fusese cu putință ca din pântecul acestei femei mici și plăpânde să se ivească atâția îngeri voinici, iar oamenii o salutau pe stradă mai mult cu milă decât cu respect.

Cele două surori ale ei rămase nemăritate, Albertina și Elena, au venit s‑o ajute și au fost angajate și o doică și o bucătăreasă. Constatând că locuința i se umplea cu o vi­teză înnebunitoare, don Victor Emiro a adus patru zidari ca să mărească salonul, pentru ca în felul acesta să aibă măcar o încăpere în care să poată aduna pe toată lumea, pe care a acoperit‑o cu mobile din bambus, ceea ce a trans­format casa Montero într‑o zgomotoasă volieră din care tăcerea părea să fi fost izgonită. În mijloc a fost instalată o masă mare la care se puteau așeza optsprezece persoane, făcută pe comandă, din abanos negru, pe care era me­reu câte o farfurie și pe care nimeni niciodată n‑a văzut‑o goală. Atunci când Antonio a ajuns în familia Montero la sfârșitul lui aprilie, în casa plină de muncitori istoviți și de copii în scutece de in, de unelte de construcție și de jucă­rii de lemn, mai că nimeni nu l‑a băgat în seamă. Ultimul care l‑a remarcat a fost don Victor Emiro Montero care, prins cum era cu meseria de avocat, treburile de familie și neîncetatele lucrări din casă, nu vedea cum îi trec zilele.

— Cine ești tu? l‑a întrebat el într‑o seară, când l‑a sur­prins așezat într‑un colț din bucătărie, aproape de sobă, cu scrisoarea în mână.

Antonio i‑a răspuns cu seninătate:

— Dumneata trebuie să mi‑o spui.

Don Victor Emiro Montero a rupt plicul și a citit scrisoarea lui Elías în șoaptă, în picioare. Era un bărbat mărunțel, numai mușchi, cu pielea foarte albă și cu che­lie, care purta ochelari rotunzi. Gândea repede și se ținea mereu drept. Când a terminat, a ridicat ochii și s‑a uitat la Antonio cu o privire pătrunzătoare.

— Cum te cheamă?

— Antonio.

— Ai mai fost la școală?

— Niciodată.

După opt copii, don Victor Emiro cunoștea prea bine calendarele școlare și o clipă i‑a fost de‑ajuns ca să‑și aducă aminte că înscrierile pe anul acela se încheiaseră.

— Dragule, trebuie să mai aștepți un an până să‑nceapă din nou școala, a zis el.

Dezamăgit, Antonio a lăsat ochii în jos. Dar vitalita­tea și generozitatea lui don Victor, croite pe măsura colo­salei case pe care o construise naștere după naștere, i‑au inspirat o soluție înainte ca Antonio să fi avut vreme să se descurajeze.

— Știi să citești? l‑a întrebat.

— Un pic.

— Păi, atunci o să găsim noi să‑ți dăm ceva de făcut, a răspuns el.

Don Victor Emiro era un bărbat dintr‑o bucată pe care nimeni, niciodată, nu putuse să‑l corupă. Nu se făcuse avocat doar ca să apere dreptatea și să ajute la respectarea legii, ci și ca să se descătușeze din vechiul sistem familial care le impusese tuturor celor din nea­mul Montero să fie marinari și să‑și petreacă viața pe un vapor, bătând lacul Maracaibo de la un capăt la altul, până ce mureau în larg, în fundul unei cabine, departe de un port. Deși nu avea nicio vocație pentru drept, s‑a avântat în cariera aceasta cu îndrăzneala unuia care fuge de‑acasă, întorcând spatele multor generații de corsari, căci îi considera pe navigatori niște făpturi nelegiuite, care nu știau nimic despre rânduielile pământului și care nu lăsau în istorie decât urma unei dâre prin apă.

Și totuși fratele său Elías urmase fără șovăire moștenirea aceasta de familie. În ciuda incontestabilelor deo­sebiri și chiar dacă drumurile li se despărțiseră încă din adolescență, păstraseră o legătură frățească, solidară, ire­ductibilă, a cărei temelie nu se zdruncina cu vremea, ci părea să se întărească pe măsură ce îmbătrâneau. Om de cuvânt, corect, cu principii imuabile, cu o fire cumpătată și senină, don Victor Emiro nu pierduse niciodată con­tactul cu fratele său zbuciumat și smintit, nici în cele mai întunecate perioade în care acesta rătăcise luni întregi în smârcurile cu ape primejdioase și fusese de mai multe ori declarat mort prin cimitire indigene. Don Victor Emiro judeca familia așa cum se judecă legea.

— În ciuda neajunsurilor ei, trebuie respectată, îi spu­nea el nevesti‑sii.

Într‑o zi, cabinetul i s‑a închis, iar el a fost silit să‑și găsească o slujbă nouă. Elías l‑a pus în legătură cu un oa­recare Mister Barton, un american putred de bogat care numai ce cumpărase câteva concesiuni petroliere pe lac. Când a aflat că făceau parte din aceeași familie, Barton l‑a angajat fără să stea pe gânduri, i‑a găsit un birou, con­tracte și dosare, iar don Victor Emiro Montero a devenit unul dintre cei mai influenți avocați din compania lui, Caribbean Petroleum Company, în centru, la Los Haticos. Firma a prosperat și l‑a îmbogățit. Iată de ce, de fiecare dată când trebuia să plătească pentru o nouă încăpere în imensa lui casă, îi mulțumea în taină lui Elías pentru că acceptase să se facă marinar ca să salveze onoarea familiei.

Astfel, în seara când Antonio i‑a intrat în bucătă­rie, cu o scrisoare de la frate‑său în mână, don Victor Emiro și‑a amintit de datoria pe care o avea față de el. Iar bătrânului avocat nici nu i‑a trecut prin minte, în clipa când i‑a întâlnit privirea, că adolescentul acela cu înfățișare tristă și sălbatică, flăcăul acela cu suflet răbdă­tor și pătimaș avea să devină cândva unul dintre cei mai buni clienți ai săi.

În casa Montero, Antonio a descoperit o altă lume, cea a unei familii adevărate. Pentru că nu avusese una, a simțit un amestec de fascinație și de extravaganță față de cei opt copii sănătoși care, seară de seară, se întorceau de la școală urlând și îmbrâncindu‑se ca un batalion de ca­zaci, înfometați și murdari, în timp ce Prudencia Rosario, însărcinată din nou, pregătea cantități industriale de are­pas, de turtițe de porumb și mari carafe pline cu suc de trestie‑de‑zahăr cu lămâie, cărând enorme marmite cu supă pe care copiii ei le goleau în câteva minute. În casă domnea o asemenea debandadă, că nimeni nu mai știa cu precizie numărul de guri de hrănit, iar zarva aceea de chermeză, care se repeta zilnic în salon, a plămădit în inima lui Antonio umila dorință de a‑și întemeia o fami­lie. Această hărmălaie, acest tămbălău magnific și istovi­tor nu se estompau decât atunci când cei mici se duceau la culcare și cei mari își agățau hamacul, dar și atunci când don Victor se întorcea acasă, într‑un crepuscul de lună plină, la ceasul când șopârlele plescăiau din limba lor aspră între crăpăturile peretelui.

Într‑una dintre serile acestea și‑a făcut el apariția în camera lui Antonio, cu ochelarii lui mici și rotunzi, cu chelia lucindu‑i în întuneric, și l‑a anunțat cu un zâm­bet pe buze:

— Mâine vii cu mine.