Armada, imprintul de literatură SF, fantasy și thriller al editurii Nemira, aduce cititorilor din România un nou thriller incendiar al maestrului suspansului, Stephen King.

Catalogată drept una dintre cele mai așteptate cărți ale anului 2025 de publicații precum Vulture, Men’s Health, Book Riot, The New York Post, Goodreads, AARP, Paste ș.a., „Să nu clipești” a apărut în România în 28 mai 2025 concomitent cu lansarea internațională.

Cititorii din România pasionați de universul literar al lui Stephen King au avea ocazia să citească în limba română, odată cu fanii din întreaga lume, un nou roman care reunește personaje memorabile și fire narative tensionate, o poveste care pulsează de furie, durere și adevăruri tulburătoare. „Să nu clipești” este mai mult decât un thriller, este o radiografie a justiției, a fricii și a unei Americi frământate de ură și obsesii.

 Traducere din limba engleză de Ruxandra Toma, puteti gasi cartea aici.

Fragment carte. Stephen King. Să nu clipești

Vreme mohorâtă de martie.

            Grupul Abstinenților își ține întrunirile la subsolul Bisericii Metodiste Buell în fiecare zi lucrătoare, de la 4 la 5 p.m. În teorie, acestea ar trebui să fie întâlniri ale Narcoticilor Anonimi, însă la ele iau parte și mulți alcoolici, așa că subsolul este de obicei arhiplin. Primăvara calendaristică a început de aproape o săptămână, dar în Buckeye City – cunoscut și sub numele de „A doua greșeală de lângă lac“, prima fiind Clevelandul – primăvara adevărată vine mai târziu. Deja burnițează când se termină întrunirea. Până la căderea serii burnița asta fină va îngheța și se va transforma în lapoviță.

            Vreo douăzeci – poate chiar treizeci – de participanți se strâng în jurul scrumierei de lângă intrare și își aprind țigările, fiindcă nicotina este una dintre cele două dependențe care le-au mai rămas și, după o oră petrecută în subsolul ăla, chiar simt nevoia să tragă un fum. Ceilalți, adică majoritatea, o iau la dreapta și se duc la The Flame, cafeneaua din capătul străzii. Cafeaua este cealaltă dependență care încă le este permisă.

            Un bărbat este abordat de reverendul Mike, care participă în mod regulat la aceste întruniri și la multe altele, în trecut reverendul Mike fiind dependent de opiacee. În timpul discuțiilor (ia parte zilnic la câte două sau trei, inclusiv în weekenduri) se prezintă spunând: „Îl iubesc pe Domnul, dar în rest sunt doar un morfinoman ca voi toți.“ Vorbele lui stârnesc întotdeauna murmure de aprobare, cu toate că unora dintre veteranii grupului li se pare puțin cam enervant să-l audă spunând mereu același și același lucru. L-au poreclit Mike-Marea Carte, tocmai din cauză că are obiceiul să citeze (cuvânt cu cuvânt) pasaje lungi din manualul Alcoolicilor Anonimi.

            Acum reverendul strânge cu multă afecțiune mâna bărbatului pe care l-a oprit.

            – Nu prea te văd prin părțile astea, Trig. Nu locuiești în provincie?

            Nu, Trig nu locuiește în provincie, dar nu-i spune. Are el motivele lui pentru care se duce la întruniri care au loc în afara orașului, unde este puțin probabil să-l recunoască cineva, însă astăzi a fost o urgență: te nimerești la o sindrofie și, după primul pahar, se alege praful de toate hotărârile tale. Știe asta din propria-i experiență.

            Mike pune mâna pe umărul lui.

            – Mi-ai părut cam necăjit când ai luat cuvântul, Trig.

            Trig – așa i se zicea în copilărie. Și așa se prezintă la începutul întrunirilor. Rareori își dă alt nume chiar și atunci când participă la ședințele AA și NA de la periferia orașului. Iar atunci când nu are decât o singură persoană în față spune de cele mai multe ori „Astăzi vreau doar să ascult“. Însă în după-amiaza aceasta a ridicat mâna.

            – Sunt Trig și sunt alcoolic.

            – Bună, Trig! i-a răspuns grupul.

            Da, erau în subsol, nu în biserică, dar se purtau toți ca la o slujbă religioasă. Pentru că, în realitate, Grupul Abstinenților este Biserica celor Zdrobiți și Mistuiți de Dependență.

            – Vreau să spun doar că astăzi mă simt destul de tulburat. Nu vreau să zic mai multe, dar trebuia să vă mărturisesc asta. Atâta tot.

            Șoapte de Mulțumim, Trig și Ține-te tare și Aici ești acasă.

            Acum Trig îi spune reverendului că este tulburat pentru că a aflat că a murit un om pe care îl cunoștea. Reverendul îi cere mai multe amănunte – de fapt, încearcă să i le scoată din gură cu cleștele –, însă Trig nu vrea să spună decât că persoana aceea, a cărei pierdere o plânge, a murit în închisoare.

            – Mă voi ruga pentru el, îl asigură reverendul.

            – Mulțam, Mike.

            Trig pleacă, dar nu spre cafenea; traversează trei intersecții și urcă treptele de la intrarea bibliotecii publice. Trebuie să stea jos într-un loc liniștit și să se gândească la omul care a murit sâmbătă. Care a fost ucis sâmbătă. Care a fost înjunghiat sâmbătă în dușul închisorii.

            Își găsește un loc liber în Sala de Publicații Periodice și, doar ca să aibă ceva în mână, își ia un exemplar al ziarului local. Îl deschide din întâmplare la pagina cu articolul despre un câine pierdut, găsit de Jerome Robinson de la Agenția „Ce-am găsit al meu să fie“. Acolo e și o poză cu un tânăr de culoare, surâzător și chipeș, care ține în brațe un câine mare care pare a fi un Labrador Retreiver. Iar titlul articolului conține un singur cuvânt: GĂSIT.

            Trig stă cu ochii ațintiți asupra paginii, dar nu vede nimic. Se gândește.

            Adevăratul lui nume a apărut în același ziar în urmă cu trei ani, însă nimeni n-a făcut legătura între omul din articolul de atunci și acela care ia parte la întrunirile de la periferia orașului, întruniri prin care se străduiește să scape de dependența de alcool. Și, chiar dacă ar fi fost o fotografie cu el în ziarul ăla (deși nu a fost niciuna), de ce să fi făcut cineva vreo legătură? Bărbatul de atunci avea o barbă ușor încărunțită și purta lentile de contact. Cel din prezent este bărbierit în permanență, poartă ochelari și pare mai tânăr (uite, și la asta te ajută renunțarea la băutură). Îi place ideea că acum este un om nou. Dar îl și apasă. Cu paradoxul ăsta este el obligat să trăiască. Și cu gândul la tatăl lui, care îi revine în minte mult mai des în ultimele zile.

            Nu te mai gândi, își spune el. Uită!

            Asta se întâmplă pe 24 martie. Treaba cu uitatul durează doar treisprezece zile.

2

            Pe data de 6 aprilie, duminică, Trig stă pe același scaun din Sala de Publicații Periodice și cască ochii la știrea principală din ediția de astăzi a ziarului local. Scris cu litere de-o șchioapă, titlul zbiară la el – BUCKEYE BRANDON: ESTE POSIBIL CA DEȚINUTUL ASASINAT SĂ FI FOST NEVINOVAT! Trig a citit articolul și a ascultat de trei ori podcastul lui Buckeye Brandon. Dezvăluirea a fost făcută de autoproclamatul „proscris al undelor radio“ și, după spusele acestuia, nu există „nici urmă de îndoială“ că așa a fost. Oare este adevărat? Dată fiind sursa informației, Trig își spune că da, este.

            Ești nebun dacă te gândești să faci asta, își zice el acum. Și are perfectă dreptate.

            Dacă o faci, nu mai ai cum să dai înapoi, își zice. Și asta-i adevărat.

            Dacă începi, trebuie s-o ții tot așa, își zice. Iar acesta este cel mai mare adevăr dintre toate. Mantra tatălui său: Trebuie să mergi până la capăt. Să nu clipești, să nu te-ntorci din drum.

            Și… oare cum ar fi? Cum ar fi dacă el ar încerca să facă asta?

            Trebuie să se mai gândească. Nu doar ca să-și lămurească ce anume vrea să facă, ci ca să mai treacă puțin timp între informațiile aflate de la Buckeye Brandon (și din editorialul acesta) și faptele – ororile – pe care le-ar putea comite, în așa fel încât nimeni să nu poată face legătura cu el.

            Își amintește din senin de titlul articolului despre tânărul care a găsit câinele furat. Nici nu se poate ceva mai simplu: GĂSIT! Trig se gândește la ce a pierdut, la ce a făcut și la cum anume ar trebui să-și repare greșelile.