Sambata, 31 mai, ora 14:00, in cadrul Bookfest, pe scena Arca de la Romexpo, va fi lansat un proiect editorial inedit pe piata de carte din Romania: Vânătoare de comori prin București de Silvia Colfescu.

Asa cum ii spune titlul, cartea este un tur al frumuseților bucureștene, un tur ghidat de cunoștințe vaste și de dragoste pentru misterele orasului. Cititorul este invitat ca, pe baza informațiilor din carte, să meargă să identifice cu propriii ochi detalii decorative sau arhitecturale deosebite. 

Cartea poate fi gasita aici. 

Despre conceptul acestei cărți 

Reprezintă un proiect unic pe piața de carte din România, îmbinând dragostea pentru citit cu plăcerea unei plimbări prin București. Practic, Silvia Colfescu dezvăluie cititorului motivele pentru care acest oraș merită iubit și descoperit, redând bucureștenilor identitatea cuvenită. 

Este mai mult decât o carte, este un tur ghidat al comorilor ascunse ale Capitalei, mici detalii sculpturale sau arhitecturale, pline de istorie și povești pe care locuitorii trebuie să le cunoască. Suntem înconjurați de atâta frumusețe, fără să o știm. Volumul „Vânătoare de comori prin București” reprezintă o poartă deschisă către tainele Bucureștiului.

„București, ca oricare așezare umană, cu atât mai mult cele care dăinuie de sute de ani, este o entitate vie, are un chip al său, o identitate pe care o datorează celor care l-au creat, au trăit în perimetrul lui, i-au sporit importanța și dimensiunile, i-au determinat ființa. 

Și, ca orice ființă sau lucru care rezistă în timp, a adunat comori, lucruri de preț, pe care le etalează sau care se păstrează ascunse și prea puțini dintre locuitorii săi le cunosc. 

Merită oare să căutăm aceste podoabe ale orașului? Da, pentru că ele ne vor duce către cunoașterea lui, iar cunoașterea ne va ajuta să-l înțelegem, așa după cum înțelegerea ne va face să-l iubim, deoarece, fără să înțelegi un om sau un oraș, este aproape imposibil să-l iubești. 

Iar București, așa cum a spus odată un distins istoric de artă și scriitor, este un oraș neiubit. Un oraș iubit de locuitorii săi este la fel cu orice ființă care se simte iubită: înflorește, strălucește de bucurie, de viață, arată lumii un chip zâmbitor, răspunde grijii și dragostei care i se arată împodobindu-se cu frumusețe și sănătate. 

Dar București nu este și nu se simte iubit. Rar găsești un bucureștean care să se laude cu frumusețea atât de specială a cetății lui, rar întâlnești pe străzi oameni dispuși să se oprească o clipă pentru a-i admira un detaliu, un colț pitoresc, un peisaj urban plin de armonie. Deși toate acestea există. 

Acum câțiva ani, a apărut un graffitti prin București: Privește cerul. Nu știu câți dintre cei care l-au citit s-au conformat. Poate că ar fi fost bine să se scrie pe ziduri Privește orașul. Dar prea puțini dintre oamenii zilelor noastre privesc în jur; adânciți în gândurile, în preocupările lor de zi de zi, încă și mai puțini văd. 

De aceea această carte adună, între filele ei, mărunte – sau mai importante – comori bucureștene, în speranța că astfel va deschide cititorului calea către înțelegerea orașului, către disponibilitatea de a cutreiera străzile cu ochii deschiși, găsind bucurii noi. 

București nu a păstrat, din păcate, străvechi tezaure de artă, cum au făcut-o alte orașe europene, mai norocite din punctul de vedere al avatarurilor istorice și geografice. În orașul lor așezat în câmpie, în mijlocul Codrilor Vlăsiei, locuitorii nu au avut acces la materiale de construcție durabile, cum ar fi piatra. Cu excepția unui număr de lăcașuri de cult, ridicate cu sacrificii din piatră și cărămidă, și a foarte puține reședințe înstărite, orașul era populat de case construite din materiale efemere, lemn și umilul chirpici – lut amestecat cu paie și bălegar. 

Mai mult, ridicat la întretăierea drumurilor Est-Vest și Nord-Sud, implacabila geografie a pus orașul în calea invaziilor și cotropirilor însoțite de nemiloase distrugeri și dezastre, ceea ce nu a încurajat ridicarea unor construcții menite să dureze. De-a lungul secolelor, hoarde de tătari, turci, ruși au incendiat, jefuit, au ucis sau au luat locuitorii în sclavie, lăsând orașului răni greu de vindecat și amintiri de neșters. Nici ocupanți din țări cu o civilizație mai avansată, cum sunt austriecii sau germanii, nu au cruțat cetatea de rele tratamente. Ultima ocupație, cea sovietică, a durat din 1944 până în 1958 și s-a soldat cu jefuirea nemiloasă a locuitorilor, a Capitalei și a țării. În asemenea situație, nu este de mirare că cele mai vechi clădiri rezidențiale păstrate în București nu sunt mai vârstnice de două secole sau nu mult peste, și se pot număra pe degete. Dacă mai adăugăm la aceste condiții istorice și  geografice cutremurele, incendiile, inundațiile, vom înțelege de ce patrimoniul construit al Bucureștilor este atât de recent. 

Dar, într-o plimbare pe străzile care se încrucișează prin cartierele neașteptat de liniștite dintre aglomeratele artere principale, poți da la tot pasul de mici comori care rezistă cu încăpățânare asaltului timpului, cruzimii istoriei, dorinței de nou a locuitorilor, lipsei de informație – de cultură – a celor care ar trebui să se bucure de ele. Ferestre desenate cu fantezie, ancadramente solemne sau fantastice; uși ca de cetate la câte o căsuță modestă sau un desen aerian al unei balustrade de scară; garduri de fier forjat și copertine grațioase, ale căror volute te poartă în lumea de acum o sută de ani; întâlnim, neobservat de nimeni, chiar și un amuzant dispozitiv de râcâit noroiul de pe tălpi înainte de a intra în casă pentru o simandicoasă vizită, pentru că, în Bucureștii de acum un veac, nu era de mirare ca, prin vreo ulicioară, să intri în noroi până la glezne. Toate alcătuiesc o colecție de gingășii urbane, a căror vedere ne pune în legătură cu gusturile, gândurile, sufletele predecesorilor noștri bucureșteni. Și ele, gingășiile bucureștene, sunt peste tot, umbrite de ramuri crescute de-a valma, șterse de crăpăturile din vopsea sau tencuială, acoperite de rugină, mânjite de graffitti nepăsătoare… dar SUNT.

Sunt ceea ce ne-au lăsat bunicii și străbunicii, bucureșteni îndrăgostiți de viața lor de orășeni, neclintiți în dorința de a trăi într-un loc frumos și de a-l lăsa astfel copiilor și nepoților lor.

Un amestec inspirat de forme, de culori, de linii, de stiluri: neoclasic, și Art Nouveau, și Art Déco, și uneori cu amintiri de neogotic sau de neobaroc, sau cu presimțiri de neoromânesc… Stilul bucureștean.

Frumosul există în orașul nostru, chiar dacă nu ne pasă de el.

Poate, până la apariția acestei cărți, câteva din micile gingășii urbane încă existente vor fi dispărut deja și doar amintirea lor va dăinui în aceste pagini. Dar sunt încredințată că o preumblare prin vechile sau mai noile cartiere, mai ales în blândul început de iunie, când tot orașul se scaldă în parfum amețitor de tei, sau în lumina de aur a toamnei, va lăsa în sufletul căutătorului de comori nu doar o amintire unică, ci și începutul unei povești de dragoste cu orașul. Iar amintirile și poveștile vor îmbogăți mintea și inima oricui, bucureștean sau nu.”

Comori propriu-zise:

„Alergătorii lui Boucher 

Pe un petic de verdeață în fața unui bloc central, vizavi de unul dintre marile muzee ale Capitalei, este așezată o sculptură avântată de bronz, înfățișând trei tineri care se întrec la alergare. 

Versiunea în gips a lucrării a primit premiul I la Salonul de la Paris din 1886. Cele trei figuri ale alergătorilor seamănă între ele: au avut un singur model, prietenul artistului, exploratorul Gabriel Bonvalot.

Felii de tort din Centrul Vechi 

Puținătatea spațiului din Centrul Vechi al orașului – aliată probabil cu tendința gregară a orășenilor de a se înghesui cât mai mulți în același loc – a făcut ca, în zona comercială centrală, să se construiască multe clădiri înguste, prelungindu-se pe adâncimea parcelei, astfel încât să încapă cât mai multe prăvălii pe aceeași stradă. Înguste și lungi, ca niște felii de tort. O astfel de delicatesă păstrează, la partea de sus a casei, înscrise în relief pe fațadă, datele care transmit viitorimii cine a comandat casa și cui. 

Un anume domn M. Russu și-a construit-o în „anno domini 1892”; inscripția încununează fațada împodobită cu o avalanșă de ornamente împrumutate de la mai multe stiluri: lei, frunze de acant, ove, palmete, denticuli, cartușe decorative.

Într-un cartuș discret așezat la partea superioară a construcției este înscris numele arhitec-tului: R. Kraft, arhitectul mai multor clădiri din Capitală, de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ca multe clădiri ale locului, și aceasta are prăvălie la parter și spații de locuit la etaje. 

Este casa de pe strada Franceză 18. Construită pe o parcelă foarte îngustă, casa are o fațadă desenată pe înălțime, simetrică la cele două etaje, asimetrică la parter, care etalează vitrina prăvăliei alături de intrarea spre locuința de la etaj.”

Fragment carte Mătuși fabuloase și alte istorioare bucureștene vechi și noi de Silvia Colfescu