In saptamana Halloween, urban.ro a discutat cu Alexandru Hosu, tanar regizor specializat in filme de groaza.

 Cum a inceput povestea ta cu filmul? Ti-ai dorit dintotdeauna sa regizezi sau a fost o descoperire treptata?

Cand eram mic ma pasiona armata, tatal meu fiind militar, eu voiam sa ma fac lunetist. Dupa, pe la 9 ani, am citit „Maini de aur” de Ben Carson si am decis ca ma fac neurochirurg. La 14 ani, am fost la Institutul European cu scoala, unde am vazut „Proba de microfon” de Mircea Daneliuc. Atunci ceva a dat clic si am decis ca vreau sa fac film.

 Ai vrut mereu sa mergi in zona filmelor de groaza?

Din anul intai de facultate am vrut sa regizez un film de groaza, dar nu am gasit resursele interioare necesare. “Ghilotina”, filmul meu de masterat, care in fond e mai degraba o drama cu elemente ale genului horror, prima incercare in acest sens. Am impresia ca elementele de groaza apar in multe filme care nu sunt obligatoriu de gen, “Seven” de exemplu, sau “Come and See”, chiar si “Coraline”. As vrea ca explorarea fricii sa fie un element recurent in filmele mele.

Ce te atrage in frica, in tensiune, in intuneric?

Cred ca exista o anumita puritate in sentimentul de frica. Oamenii au supravietuit datorita fricii si au evoluat depasind-o. Sa fiu sincer imi e frica de intuneric, de aceea poate mi-e usor sa vad monstri in el. Dar nu e destul sa vezi monstri. Un film bun are o constructie a fricii. Tensiunea e baza sperieturii in sine. Mai mult de cat atat tensiunea sta la baza povestilor de orice ce gen. E starea care te tine lipit de scaun.

 Are cinematografia noastra resurse pentru flme horror?

Cinematografia romaneasca nu dispune de resursele materiale de care dispun alte state, si nici nu am vazut vreo dorinta clara vreodata de a face genul asta de filme.

Din punctul meu de vedere, filme cu bani putini extraordinare au fost facute in orice gen, atata timp cat a existat o viziune. Deci resurse artistice sa existe…

Ce inseamna pentru tine „groaza” intr-un film? E o emotie, o metafora sau un instrument de a spune altceva?

Eu personal ma consider un romantic-pragmatic. Pana la urma, filmul e o minciuna. In spatele luminilor, saruturilor, monstrilor sunt niste oamenii care muncesc mult. Prin urmare pentru noi, tot ce exista in film de la, groaza, la tragedie, la dragoste si ras, e un instrument ca autorul sa spuna ce il doare. O minciuna impachetata frumos pentru care oamenii platesc bilet.

 In scurtmetrajele tale, violenta si suspansul nu sunt doar de decor. Cum gasesti echilibrul intre estetica si impact emotional?

Nu cred ca e o problema echilibrul asta. Cumva estetica si emotia sunt legate. De exemplu Ghilotina e un pic prea frumos estetic pentru un film horror. Impreuna cu Matei Reu, DOP-ul, am gandit o imagine care sa semene cu pictura lui Caravaggio. Care are niste tablouri violente si ale caror estetica a sustinut tensiunea filmului. Deci nu pot sa nu fie in echilibru cand sunt sudate de fapt impreuna.

 De ce crezi ca genul horror e inca timid reprezentat in cinemaul romanesc? E o chestiune de gust, buget sau curaj?

Cred ca e o chestiune si de buget, e greu sa faci horror fara multi bani. Mai e si riscul sa cazi in ridicol.

 Daca ai avea bugetul ideal, ce tip de film horror ai face in Romania? Ce te-ar inspira — folclorul, realitatea sociala, miturile urbane?

Cred ca toate. E si pacat sa nu te folosesti de toate armele cand faci un film.

 Ce regizori sau filme horror te-au influentat cel mai mult, romani sau internationali?

Il apreciez foarte mult pe Mungiu. „Dupa dealuri” mi-a placut foarte mult. M-a impresionat de fapt ca e un film care nu acuza, ci lasa spectatorul sa judece situatia. In aceeasi lista pot incadra si „Nunta de piatra” a lui Veroiu si Dan Pita, care are o atmonsfera de-ti ridica parul pe ceafa.

Dar cred ca influenta cea mai sesizabila o au „Shining” si „Misery”, ambele adaptari ale caartilor de Stephan King.

Halloween-ul e momentul in care lumea cauta sa se sperie „in siguranta”. Tu, ca regizor, cum vezi aceasta relatie intre frica si placere?

Cred ca siguranta ar trebui lasata acasa si trebuie sa vii cu mintea deschisa la cinema. Iubita mea are o frica de body horror si am fost la cinema la „Bring Her Back”, e o secventa cand un copil posedat musca dintr-un cutit si i se despica fata. A fost foarte viscerala reactia ei. E bine la orice film sa te lasi sa ai reactii viscerale, pentru a avea experinta cinematografica completa.

 Daca ai regiza un scurtmetraj special de Halloween, cum ar arata? Ce ai vrea sa simta publicul la final?

Mi-ar placea sa fac ceva care sa imbine cyberpunk si body horror. Poate ceva cu elemente din „I have no mouth an I must scream”. Azi ma gandeam la o posibila poveste despre un detectiv care urmareste o serie de crime savarsite de IA. Am imagini in minte. Dar pana a ajunge la o poveste e un proces.

 Lucrezi la un nou proiect, poate un prim lungmetraj?

Da, impreuna cu prietenii si asociatii mei, Madalina Grosu, Ciprian Moraru si Iraida Creanga, ne-am deschis o casa de productie, se numeste Accent Film. Lucram acum la o adaptare dupa o povestire scurta de Liviu Rebreanu. E un thriller/ tragedie de razboi, scurtmetraj.

Ce iti doresti sa lase filmele tale in mintea spectatorilor — teama, reflectie sau o forma de catharsis?

Orice, daca au simtit ceva, sau daca au avut un moment de gandire mi se pare ok.

Si, la final: daca ai putea filma oriunde in lume, cu buget nelimitat, unde ar fi si ce poveste ai spune?

Daca as avea buget nelimitat as spune tot acceasi poveste de Liviu Rebreanu pe care o adaptam acum. Dupa probabil as face exact urmatorul proiect pe care o sa il fac oricum. Am incredere in flow-ul vietii.