Skip to content

Interviu. Protagonista filmului Dinti de  lapte, Emma Ioana Mogos (11 ani): „Mi s-a parut foarte interesant sa cunosc atatia oameni cu ajutorul personajului meu”

La debutul filmarilor pentru „Dinti de lapte”, in regia lui Mihai Mincan, actrita din rolul principal, Emma Ioana Mogos, avea 10 ani. A dus pe umeri un film sensibil, profund si un rol dificil pentru un copil de varsta ei, cel al unei fetite a carei sora dispare, iar viata ei de familie si viata ei interioara se transforma complet.
Intre timp, a implinit 11 ani, a fost pentru prima data la Venetia la final de august, pe covorul rosu la premiera mondiala a filmului, care a fost prezentat in competitia Orizzonti, a raspuns cu curaj intrebarilor publicului strain, dar si primilor spectatori romani, care au vazut proiectia din deschiderea BIFF 2025 in septembrie.
Considerata de numeroase publicatii internationale drept cea mai buna actrita de varsta ei din acest an cinematografic, Emma Ioana Mogos e la primul ei rol intr-un lungmetraj.
Din 14 octombrie, filmul „Dinti de lapte”, o productie deFilm, in coproductie cu Remora Films, Ström Pictures, Studiobauhaus si Screening Emotions, intra in cinematografe, distribuit de T.R.I.B.E. Films.

„Prinsa intre doua dimensiuni – realitate si imaginatie, opresiune politica si ascensiunea asa-numitei „lumi noi” de la inceputul anului 1990 – Maria, personajul principal din „Dinti de lapte” reprezinta „generatia copiilor pierduti”, generatie din care fac si eu parte. Copiii care au crezut in libertate, doar ca sa descopere apoi ca vocile noastre nu vor fi auzite de nimeni. Asa s-a ajuns ca „Dinti de lapte”, cel de astazi, sa fie un film care incearca sa nu vorbeasca direct despre o fetita afectata de mutenie, ci despre cineva care aduna cuvintele in mintea ei, asteptand momentul potrivit pentru a le striga lumii intregi.”, spune regizorul Mihai Mincan.

Pentru Emma Ioana Mogos, acum eleva in clasa a V-a, debutul in cinematografie a reprezentat accesul intr-o lume noua. A descoperit procesul din spatele camerelor, a invatat termeni specifici, a interactionat cu membrii echipelor din Romania, Franta, Danemarca, Grecia si Bulgaria, cu actori copii mai mici, mai mari si cu actori profesionisti, a cunoscut oameni noi care i-au ramas in suflet.

Noi emotii vin odata cu premiera de gala, care va avea loc pe 13 octombrie, la Cinema City AFI Cotroceni, de la ora 19:00, unde spectatorii bucuresteni sunt invitati sa cunoasca o mare parte din echipa care a realizat filmul „Dinti de lapte”.

Cum a fost pentru tine intalnirea cu personajul principal Maria? Dar colaborarea cu regizorul Mihai Mincan?

Mi s-a parut imposibil ca eu sa fiu personajul principal. Mai ales dupa ce am fost invitata la foarte multe probe de casting, m-am tot intrebat de ce ma cheama de atat de multe ori.

La inceput a fost greu si putin intimidant, dar m-am obisnuit repede si acum imi place mai mult sa fiu pe platoul de filmare decat in alta parte.

Mihai (Mihai Mincan) mi-a dat aceasta oportunitate sa joc intr-un film, este omul care m-a facut sa vreau sa joc, nici nu ma gandeam ca mi-ar placea asta. E un om bun care cand nu mai poate spune. Incearca mereu sa te ajute, are grija de tine, te intreaba cand esti obosit, cand ti-e foame, cand ti-e sete.

I-am spus lui Mihai ce e mai important de la mine, ce mi s-a parut ca este asemanator intre mine si personaj. Si asta cred ca m-a ajutat mult, ca sunt un pic ca personajul.
Mi-a spus niste lucruri care m-au emotionat si simteam fix emotia pe care trebuia sa o simt cand filmam. Mi-a spus ce trebuia sa fac, m-am gandit la acele lucruri si am facut cam totul cum am simtit eu.

Pe mine Mihai m-a ajutat foarte mult, filmarile nu sunt un lucru usor, dar pe parcurs, lucrand cu el nu mi-a parut greu, mi s-a parut ca sunt libera sa fac aici ce nu puteam sa fac in alt loc. As vrea sa mai lucrez cu el si cu echipa aceasta, m-am atasat mult de ei, as vrea sa fiu o varianta pentru urmatoarele filme ale lui Mihai, daca are nevoie de mine.

Cu ce amintiri ai ramas din atmosfera de pe platoul de filmare si relatia cu ceilalti actori si membri ai echipei?

Cel mai mult mi-a placut ca am intalnit oameni buni, de calitate, minunati, care m-au ajutat sa trec peste toate fricile mele – de a sta in fata camerei, de nu a face ceva gresit.

Mi s-a parut foarte interesant sa cunosc acesti oameni cu ajutorul personajului meu, altfel poate nu as fi cunoscut toate personajele si toti oamenii acestia minunati.

Mi-a placut ce au construit cei de la props, incaperile pe care le-au decorat.

A fost interesant sa fiu pe platou pentru prima data, cu microfonul aproape de mine, cu camera atat de aproape, oriunde, a fost foarte interesanta experienta.

M-am inteles bine cu fetele de la costume, cu Diana, cu Mihai, cu Alina, George, Andrei, Fred de la care am invatat franceza, cu grecii de la make-up, cu toata lumea.

Igor (Igor Babiac)mi se pare un om amuzant, prea amuzant uneori. Mi s-a parut destept si mi-a placut faptul ca, chiar daca avea un personaj trist, suparat, bosumflat, a incercat sa pastreze un echilibru si ne-am si distrat la filmari.

Marina (Marina Palii) mi s-a parut ca o mama, e mama mea din film. Ne-am inteles bine, am avut multe sa-i povestesc pentru ca pe parcurs am marit increderea in ea. A fost o eperienta frumoasa, ea e un om bun si sincer care incearca sa gaseasca bunatate in fiecare si asta m-a ajutat si pe mine sa gasesc mai multa bunatate in oameni.

Victor (Victor Ioana Rogobete) e un copil destept, bun si haios, face niste glume bune care se potrivesc pe moment. Are mult talent, mi-a placut ca l-am cunoscut mai bine. Cine stie, poate ne mai intalnim, el e departe, la Petrosani, dar mi-ar placea mult sa lucram la alte filme.

M-am inteles foarte bine cu Maia (Maia Victoria Boboc) care a jucat-o pe Simona, ne-am atasat una de cealalta si mi-a parut rau cand a plecat, dar asa mi-am spus ca se va intampla la fiecare film, ca asa e in viata nu poti sa ramai cu cineva la nesfarsit. Mi-ar placea sa ne reintalnim, ea e de la Deva si eu sunt aici la Bucuresti.

Ce dificultati ai intampinat trecand de la perioada de repetitii la zilele de filmare? Si ce lucruri interesante ti-au captat atentia?

A fost diferit la repetitii fata de filmare. La repetitii, Mihai, pe parcursul scenei pe care o exersam, ne spunea anumite lucruri, iar la filmari nu ne mai intrerupea deloc si asta a fost diferit. Erai obisnuit la repetitii ca te intrerupe cineva si apoi nu te mai intrerupea, se filma si urma sa-ti spuna la final daca a fost bine sau nu. Si asta e greu fiindca tii tot felul de lucruri in minte, te gandesti la replici, „trebuia sa spun cuvantul x aici” si asta te poate distrage, iar cand se termina filmarea si Mihai spune „a fost bine, nu trebuia neaparat sa spui cuvantul x”, iti dai seama ca te-ai distras atat de tare pentru nimic. Dar te obisnuiesti.

Cel mai dificil la filmare a fost atunci cand lucram in frig, la munte, trebuia sa tin multe haine pe mine si termice, era destul de greu. Oricate termice ai pune pe tine e uneori mai greu decat ai pune o geaca. Se mutau camerele de multe ori, filmam aceeasi scena cu camere diferite si se facea frig. Am inteles ca un regizor prefera sa aiba doua filmari bune, sa aleaga, sa le combine, asa iese o scena.

Mi-a fost greu si cu racordul la care totul trebuie sa fie fix la fel, sa vina cineva sa-ti aranjeze parul, de exemplu. Si te distrage ca vin oameni sa te aranjeze la par, ca trebuie sa te gandesti si cum sa-ti tii parul si hainele mereu la fel si e destul de greu la inceput.

Cel mai interesant mi s-a parut cum se vede pe camera, pe aparatul foto si pe ecranul mare unde vedeau cei care nu erau pe platou cum arata scena. Mi s-a parut interesant si ca atunci cand eu eram intr-un spatiu intunecat si deasupra mea era o lumina, iar eu vedeam pe unde merg, camera vedea intuneric. Asta e unul din motivele pentru care as vrea sa mai filmez, sa vad cum se vede la fiecare camera, pentru ca sunt diferite.

Cum a fost sa filmezi la Lupeni, un loc nou pentru tine?

Lupeni e un oras curat, plin de animale, in care cainii maidanezi nu te ataca. Sunt locuri interesante in care se poate filma, multe peisaje frumoase.

Acolo a fost diferit pentru ca nu cunosteam locul si mi s-a parut curios, am vizitat mai multe, mi s-a parut ca gasesc oameni buni care incearca sa te ajute, la piata, pe strada. Sunt si multi actori sau oameni care vor sa fie artisti aici.

Care a fost cel mai amuzant moment care iti vine in minte?

Un moment care m-a amuzat in timpul filmarilor  a fost cand cameramanul si-a pierdut fesul rosu si nu putea sa filmeze fara el, toti l-am cautat si el l-a gasit pana la urma in ghiozdan. Si am pierdut jumatate de ora pentru a-l gasi.

Dar scena ta favorita?

Scena mea preferata a fost atunci cand fugeam prin intuneric cu nuca magica si atunci cand am intrat in camera rosie ce apartinea fotografei din film (Ada Lupu). A fost ceea mai „Harry Potter” faza din tot filmul.

Ai vorbit cu colegii despre acest proiect?

Acum pot spune mai multe, tot ce voiam sa zic pe parcursul filmarilor, pentru ca atunci mergeam la scoala, ma intrebau colegii si nu puteam sa spun cum a fost. Acum imi place ca pot sa fac asta.

Cum le-ai rezuma povestea sau cum i-ai convinge sa vina la cinema?

Nu le-as povesti ideea principala, ci le-as spune ca e un film foarte provocator pentru personajul principal, cu multe lucruri de aflat, si poti sa-ti faci tu ideea ta si nimeni sa nu ti-o strice. Am mai patit asta cand citeam o carte si-mi imaginam cum aratau personajele, ce purtau, si dupa aceea, cand vedeam filmul, mi se distrugea visul si nu ma gandeam la personajul imaginat de mine, ci doar la cel din film.

Le-as spune ca atunci cand se intampla ceva bun cu personajul Maria iti da o stare de bucurie si te face sa-ti doresti sa afli sfarsitul.
Dar in film nu se afla sfarsitul, nici eu nu-l stiu, poate nici regizorul. Si asta ne ajuta creativitatea si gandirea. Adica sa ne gandim de doua ori inainte sa facem ceva. Spre exemplu: sa vorbesc cu un necunoscut sau nu, sa ma las batuta sau nu, sa raman in intuneric sau sa fug la lumina?

Asta m-a ajutat si pe mine, fiindca imi era foarte frica inainte de oamenii rai care puteau fura copii si ma feream pe strada cand vedeam un om asa mai serios, nu neaparat suparat, ma duceam langa mama, o tineam strans de brat si dupa aceea vedeam ca omul acele trece pe langa mine fara sa-si dea seama ce fac eu. Ma tot gandeam daca sunt rautacioasa sau doar precauta.

Ce lucruri ti-au placut la Maria si le-ai „imprumuta” pentru tine?

Trecand prin filmul asta, vazand ce-a facut Maria, o fata simpla, care a devenit curajoasa pentru ca a trecut prin provocari periculoase, m-a ajutat sa trec peste frica mea.

Personajul meu nu se panicheaza, chiar daca ii e frica, daca e speriata.
Pe parcursul filmului se exteriorizeaza din ce in ce mai mult, si as lua asta de la ea.

As mai lua unele moduri de a reactiona, uneori mi se pare ca eu reactionez prea exagerat sau prea putin si mi-ar placea sa ma gandesc mai intai cum ar reactiona Maria si dupa, cand ma gandesc ca eu sunt Maria, mi s-ar parea ca stiu cel mai bine cum ar reactiona ea si sa le explic altora, dar si sa fac si eu.

Si mi-ar placea sa iau si felul in care isi selecta prietenii. Avea putini prieteni, dar buni.

Si actorii care i-au jucat sunt buni.

Cum a fost perioada de dupa terminarea filmarilor?

Viata dupa filmarea asta e diferita. Ma gandesc mai mult la cum vorbesc, la lucrurile pe care le spun. Ma voi gandi la acesti oameni pe care i-am cunoscut, imi pare rau ca nu-i mai vad, dar oamenii vin, stau, si dupa aceea pleaca din viata ta. Dar eu imi doresc sa ma mai intalnesc cu ei si cu oamenii pe care i-am cunoscut aici si inca cred ca am sanse.

Ce apreciezi acum mai mult, dupa acest proiect in care ai descoperit mai multe despre cum se traia pe cand parintii tai, regizorul si alti colegi actori erau copii?

Pe mine acest film m-a facut sa ador mai mult fericirea de acum si s-o apreciez mai mult, sa ma imbrac mai colorat desi credeam inainte ca nu-mi sta bine cu culori, sa le spun colegilor ca pe vremuri copiii se jucau si altfel, nu stateau doar pe telefon, le-am propus, de exemplu, sa jucam fotbal sau alte jocuri.
In plus, un mesaj al filmului pentru mine este ca, macar odata in viata esti sau te simti singur si ca lumea nu te poate ajuta si nu te poate intelege, insa, chiar daca ti se pare ca nu poti face ce iti doresti, tot e bine sa incerci. E un mesaj de speranta, pentru ca personajul meu nu renunta.

Citește în continuare