Actrita franceza Emmanuelle Béart s-a aflat la Bucuresti, a fost invitata de onoare a festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, care i-a dedicat o retrospectiva speciala. 

Publicul a avut ocazia sa o revada pe marele ecran in trei dintre filmele care i-au marcat cariera – La Belle Noiseuse(1991), Un coeur en hiver (1992) si L’étreinte (2021) – o selectie ce a reunit doua dintre rolurile sale iconice si revenirea la cinema dupa o absenta de cativa ani. Retrospectiva a fost o invitatie de a redescoperi magnetismul si forta unei prezente care a traversat patru decenii de cinematografie franceza, colaborand cu unii dintre cei mai importanti regizori ai vremurilor.

Nascuta la 14 august 1963, pe Coasta de Azur, Emmanuelle Beart provine dintr-o familie de artisti: fiica poetului si cantaretului Guy Beart si a actritei Genevieve Galea, a crescut in Provence, departe de viata mondena a Parisului.

In adolescenta a studiat in Canada, la Montreal, iar dupa intoarcerea in Franta a urmat cursurile de actorie ale lui Jean-Laurent Cochet. Debutul sau din anii ’80 a fost urmat de succesul adus de rolul din Manon des Sources (1986), in regia lui Claude Berri, fiind laureata cu Premiul Cesar pentru cea mai buna actrita in rol secundar.

Cariera sa cuprinde peste 60 de filme, productii de televiziune si colaborari cu regizori precum Jacques Rivette, Claude Sautet, Andre Techine, Claude Chabrol sau Francois Ozon. A fost nominalizata de opt ori la Premiile Cesar, iar in 1992 a primit Premiul Pasinetti la Festivalul de la Venetia pentru interpretarea din Un coeur en hiver. Pe langa rolul iconic din La Belle Noiseuse, unde joaca alaturi de Michel Piccoli si Jane Birkin intr-un film despre relatia dintre arta, adevar si limitele creatiei, recent s-a remarcat in L’étreinte, regizat de Ludovic Bergery,– o revenire subtila, filmata fara machiaj si fara artificii, marcata de aceeasi naturalete si curaj care i-au definit intreaga cariera. De-a lungul carierei s-a remarcat prin interpretarile versatile si talentul subtil, dar si prin frumusetea atemporala.

Intr-un dialog sincer si plin de rafinament, Emmanuelle Beart ne-a vorbit despre vulnerabilitate, frumusete, libertate si modul in care actoria i-a devenit un mod de a trai.

Proveniti dintr-o familie de artisti, muzicieni si creatori. Cum a influentat acest mediu multicultural modul in care priviti actoria?

Tatal meu a fost autor si compozitor, dar eu nu am fost deloc crescuta alaturi de el. Dimpotriva, am crescut in sudul Frantei, intr-un mediu in care, pot spune, aproape ca nu existau carti, nici cinema, nici teatru. Primele mele emotii legate de spectacol au venit din circ, din lumea circului. Asta era ceea ce aveam acasa. Nu teatru, nu film – ci circul. Si asta a ramas, pana astazi, una dintre marile mele emotii.

Cand mergeam la tatal meu, era pentru mine un soc total, o lume complet diferita. Intalneam acolo oameni precum presedinti ai Republicii sau poeti ca Louis Aragon. Toti acesti oameni treceau pragul casei sale. Erau doua lumi complet diferite, intre care nu reuseam sa fac nicio legatura.

Ati avut dintotdeauna, adica chiar si la inceputul carierei, un curaj extraordinar de a va expune vulnerabilitatea in rolurile de pe ecran — o vulnerabilitate a trupului si a mintii. Nu v-a fost niciodata teama de o asemenea expunere? De unde ati gasit curajul si forta de a merge pana la capat cu aceste roluri?

Indiferent de misiunea pe care mi-o dau sau care mi se da, nu suport sa nu merg pana la capat. Rolurile pe care le-am acceptat au fost acelea in care simteam ca exista o rezonanta reala in trupul si in mintea mea. Dar nu e vorba de curaj. E ca un avocat care isi apara clientul – chiar si atunci cand ii cunoaste atat calitatile, cat si slabiciunile. El merge pana la capat. Asa sunt si eu. Merg pana la capat. Stiu ca femeile pe care le interpretez au fisuri, ca sunt departe de perfectiune, ca au zone de umbra, uneori inavuabile, alteori greu de suportat. Dar am ales sa le dau trup si merg cu ele pana la capat.

In cariera dvs. a existat mereu o tensiune intre rafinament si revolta. De unde vine aceasta dubla energie?

Nu stiu daca e chiar rafinament… poate. Am in copilaria mea un exemplu important: bunica mea, de origine greaca, nascuta si crescuta in Turcia, o femeie foarte rafinata, foarte feminina, aproape obsesiv feminina. Am invatat mult de la ea, o priveam mereu, o gaseam extrem de gratioasa si era pentru mine un model de feminitate. Poate de acolo vine rafinamentul.

Si revolta?

Am intrat in aceasta profesie cu o furie imensa. Furia copilariei, a lucrurilor pe care le-am trait. Am venit sa strig – si am strigat. Mult. Am plans mult mult mult in aceasta profesie. Am expulzat ceva ce trebuia expulzat. Cred ca meseria asta mi-a salvat viata, la propriu.

De aceea ii multumesc acestei arte – nici nu stiu daca pot s-o numesc profesie. E mai degraba un mod de a trai, unul foarte personal. Mi-e greu sa spun „meserie”, asa cum mi-e greu sa spun „a juca”. Copiii se joaca. Eu, in schimb, am senzatia ca traiesc intens datorita acestei arte. Pentru mine e mereu mai multa viata decat joc. Poate ca joc mai mult in viata decat in cinema.

Intr-unul din filmele din festival (Les Films de Cannes a Bucarest), in sectiunea dedicata carierei dvs, sunteti La Belle Noiseuse – unde sunteti modelul unui pictor. Ati spus candva ca filmul lui Jacques Rivette „nu vorbeste despre nuditate, ci despre adevar”. 

Vorbea despre creatie. Iar daca creatia inseamna adevar, da, e despre adevar.

Cum ati trait aceasta expunere totala – ca act artistic, dar si personal?

Ca sa fiu sincera, cand Jacques Rivette mi-a propus filmul, am fost coplesita. Pentru mine era un regizor imens si imi doream enorm sa lucrez cu el. A fost totusi foarte greu sa accept ideea nudului. Dar era un nud ca sursa de creatie, si asta ma interesa. Urasc acele scenarii in care scrie doar „tanara iese goala din cada”, fara sens artistic. Nuditate de dragul nuditatii. Dar ceea ce-mi cerea Rivette era altceva. Am spus odata, intr-o conferinta de presa la New York: „Nu cerea sa vada fundul meu, ci sufletul meu.” Toata lumea a ras, dar era adevarat. Pentru ca ceea ce conteaza in La Belle Noiseuse, in trupul acestei femei, Marianne, este sangele care curge, venele, ritmul cardiac, muschii care se incordeaza – asta este frumosul, asta e esentialul.

E mai mult decat nuditate. E aproape o disectie – sa vezi cum functioneaza un trup, cum ii redai pulsul creator personajului interpretat de Michel Piccoli. Asta era sensul filmului. 

Cand am acceptat rolul, am zis: „Nu e grav, oricum n-o sa-l vada nimeni, va fi un film underground.” Apoi Jacques mi-a spus ca mergem la Cannes. „Cum adica la Cannes? In ce sectiune?” – „In cea principala.” Si acolo mi-a trecut curajul. Dar am luat Marele Premiu al festivalului, asa ca pentru un film „underground” n-a iesit deloc rau. Pentru mine e o capodopera. Acum pot sa-l privesc. Si chiar imi spun: „Da, nu arat rau deloc.”

Ce relatie ati avut cu Marianne, femeia care devine in acelasi timp muza si adversar al creatiei?

Nu stiu daca am avut cu adevarat o relatie cu Marianne. Relatia mea a fost mai degraba cu Michel Piccoli si Jacques Rivette. Nu am amintiri propriu-zise despre personaj. Pentru mine, a fost o co-scriere: eu cu trupul meu, Rivette cu stiloul, Michel cu geniul sau de actor.

Scenariul nu fusese scris inainte – se scria pe parcurs, zi de zi, in functie de ce faceam pe platou. Seara, Jacques se inspira din ce vazuse peste zi si scria scenele pentru a doua zi. Uneori, cand nu simtea nicio inspiratie, nu filmam deloc. Filmul se oprea doua-trei zile. Era un proces organic, viu. De fapt, in La Belle Noiseuse, adevaratii artisti sunt Rivette si Piccoli – eu am fost doar parte din acel organism creativ.

Privind cele trei filme din din Festival (Les Films de Cannes a Bucarest) impreuna, se contureaza un fir rosu: femeia in fata privirii, judecata si analizata — fie a pictorului, a iubitului, fie a camerei. Ce ati invatat din aceasta expunere in fata privirii celuilalt?

Am invatat ca trebuie sa te eliberezi de ea. E foarte perfid, pentru ca meseria de actrita inseamna in mare parte sa traiesti in asteptarea dorintei celuilalt, apoi sub privirea celuilalt. Sa iti gasesti sensul prin privirea altora – e epuizant. 

La un moment dat, m-am oprit din cinema timp de zece ani si am mers spre teatru. Nu mai voiam sa fiu prizoniera acelei priviri. Aveam nevoie de libertate. Si am regasit-o pe scena. Repetitiile sunt pasionante, intelectual iti hranesc mintea. Dar mai ales, pe scena exista o libertate pe care filmul nu ti-o ofera. In cinema esti disecat, camera e ca un microscop. Pe scena, in schimb, poti scapa uneori de ochii spectatorilor. Dupa zece ani de teatru, ma pot intoarce la cinema mai libera. Mult mai libera.

Credeti ca actoria este o forma de autoportret sau, dimpotriva, o evadare din sine?

Daca privim toate rolurile mele, se poate face un autoportret. Dar, la inceput, jucam mai degraba ca sa scap de mine insami. Numai ca fugind de mine, m-am regasit mai bine. E complicat, da – sa te pierzi ca sa te regasesti. Cam asta e povestea mea.

Sunteti una dintre cele mai frumoase femei din lume, o figura emblematica si iconica a cinematografiei franceze, cu un rafinament si o eleganta rare, proprii dvs. Cum definiti frumusetea?

Bunica mea, pe care am iubit-o nespus, imi spunea mereu: „Gratia e mai puternica decat frumusetea.” Dar ce este frumusetea? Frumusetea inseamna sa fii ancorat. Sa nu-ti fie frica de privirea celuilalt. Frumusetea inseamna sa iubesti – iubirea te face frumos. Este, de fapt, uitarea de sine. O sa fiu un pic directa: frumusetea e atunci cand ai facut dragoste toata noaptea si dimineata te trezesti, ai parul ravasit si nici nu te intrebi daca esti frumoasa sau nu – stii ca esti. Asta e frumusetea. Nu stiu daca puteti scrie asta pe site-ul dvs. 

A fost foarte frumos spus. Privind inapoi, simtiti ca imaginea de „icoana a frumusetii” v-a protejat sau v-a limitat libertatea artistica?

Nu, nu m-a limitat niciodata. De fapt, nici macar nu stiam ca sunt frumoasa. Astazi, cand privesc fotografiile, imi spun: „Doamne, chiar eram frumoasa!” Dar atunci nu aveam habar. Poate ca tocmai asta a fost forta mea – ca nu stiam. Nu cred ca m-a impiedicat sa fac ceva, dimpotriva. E nedrept, dar e real: faptul ca eram frumoasa m-a ajutat sa fac aceasta meserie. Probabil ca frumusetea, combinata cu furia mea interioara, a fost un amestec bun. Daca as fi fost doar frumoasa, fara acea furie, ar fi fost mai putin interesant.

In filmele dvs. recente, camera pare sa va caute chipul nu doar pentru perfectiune, ci pentru expresie. A fost o alegere constienta sa aratati trecerea timpului? Cum s-a schimbat relatia cu propriul chip si trup odata cu anii?

In filmul L’Étreinte, am ales intentionat sa nu port machiaj, sa nu fiu coafata, sa nu am haine care sa ma avantajeze. Voiam sa vad daca pot fi in continuare filmata la varsta mea. Si m-am simtit foarte bine asa. Nu am avut nicio angoasa legata de imaginea mea. Mi-am spus: e in regula, pot continua. Dar, sincer, cand am vazut un film in care am jucat anul trecut, nu e usor sa te accepti. Nu e simplu. In viata de zi cu zi sunt mult mai impacata acum decat la 20, 30 sau 40 de ani. Dar in cinema e altceva. 

Trebuie sa lucrez in continuare cu mine insami ca sa accept trecerea asta. Pentru ca daca ramai blocat in imaginea ta de altadata, nu mai poti trai. Eu vreau sa traiesc inainte de toate, nu doar sa fiu actrita. Iar ca sa traiesti, trebuie sa accepti timpul.

E o atitudine foarte inteleapta.

In vorbe, da. Dar ramane de facut munca de acceptare.

Daca ar fi sa exprimati recunostinta fata de dvs. insiva, pentru ce trasatura a personalitatii ati face-o? Dupa tot acest parcurs, pentru ce v-ati multumi?

Pentru indisciplina mea. Sunt fericita si mandra ca am ramas mereu indisciplinata, inclusiv politic, in aceasta profesie. Acea indisciplina presupune curaj, pentru ca inseamna sa mergi constant in confruntare cu ceilalti. Dar mi-a dat un sens al libertatii, o libertate reala.