„Moartea domnului Lazarescu”, lungmetrajul de debut al regizorului Cristi Puiu, devenit un titlu de patrimoniu cultural, a revenit in cinematografe la 20 de ani de la lansare, din 24 octombrie, pentru o perioada limitata.

Filmul ii are in distributie pe Ion Fiscuteanu, Luminita Gheorghiu si Doru Ana, alaturi de Florin Zamfirescu, Adrian Titieni, Dana Dogaru, Monica Barladeanu, Dragos Bucur, Serban Pavlu, Gabriel Spahiu, Dorian Boguta, Bogdan Dumitrache, Rodica Lazar, Alina Berzunteanu, Mihai Bratila, Clara Voda, si multi altii.

La vremea lansarii filmul a fost multipremiat in festivalurile de profil, cu un palmares care include Festivalul de la Cannes (2005) – Premiul Un Certain Regard, Festivalul International de Film de la Chicago (2005) – Silver Hugo pentru cel mai bun film, Festivalul International de Film de la Copenhaga (2005) – Golden Swan pentru cel mai bun film, Premiul Los Angeles Film Critics Association (2006) – Cel mai bun film strain, Premiul National Society of Film Critics (SUA, 2006) – Cel mai bun film strain.

O serie de proiectii speciale dedicate intalnirilor dintre generatii si discutiilor despre neajunsurile perpetuate ale unui sistem care nu pune pret pe empatie au loc in mai multe orase din tara, in prezenta unor membri ai echipei.

Ultima proiectie din Bucuresti este maine, 5 noiembrie, la Cinema Elvira Popesco de la ora 21.00 si vor participa la discutii  Cristi Puiu, Rodica Lazar, Dorian Boguta, Alina Berzunteanu, Anca Puiu, Cristina Barbu.

La 20 de ani de la lansarea filmului  Moartea Domnului Lazarescu, un film care  a redefinit cinematografia noastra, Monica Barladeanu – care atunci era la debut – priveste inapoi cu intelepciune peste cariera sa si raspunde la un interviu cu un altfel de bilant pentru Urban.ro

Sunt 20 de ani de la Moartea Domnului Lazarescu. Ce pastrezi in minte despre munca ta la acel film peste ani?

Pastrez sentimentul acela de inceput pur. De lucru facut cu o foame uriasa de adevar, fara calcule, fara vanitati, fara sa ne imaginam macar ce val urmeaza sa declanseze filmul. A fost o experienta care mi-a aratat, de fapt, ce inseamna munca reala intr-un film de autor – rabdare, rigoare, simplitate dusa la esenta.
Cristi Puiu are o viziune radicala si extrem de precisa. Cu el, nu poti minti. Nu poti „juca” in sensul clasic, trebuie sa fii.
A fost o experienta intensa, uneori dura, dar profund transformatoare. Si am simtit ca intreaga echipa traia acelasi lucru – eram parte dintr-un proiect care a devenit istorie.

Cum a ajuns sa fii distribuita in filmul lui Cristi Puiu? Cum a fost colaborarea cu Cristi Puiu si cu ceilalti actori?

Am fost la un casting pentru rolul Marianei, casting dat chiar cu Cristi Puiu. Imi amintesc ca imi stiam perfect replicile si asta a contat. Colaborarea a fost intensa, provocatoare, uneori dura – dar intotdeauna autentica. El te impinge in zone in care nu poti controla nimic, iar acolo se nasc momentele vii.
Am avut norocul sa fiu parte dintr-o echipa care respira un adevar scenic incredibil. Luminita Gheorghiu si Ion Fiscuteanu erau pur si simplu fenomenali. Iar Mihai Bratila joaca un rol abolut delicios, cu replici citabile si ulterior. A fost o scoala, cu totul.

Ce amintiri  ai de pe platou dupa 20 de ani?

Imi amintesc de filmarile lungi, de mirosul de spital si de linistea apasatoare din anumite scene. Dar mai presus de toate, imi amintesc de acea solidaritate tacuta intre noi – fiecare simtea ca se intampla ceva special, chiar daca nu stiam ce anume. Era clar, insa, un film care se facea cu intentia de a spune ceva important despre noi ca societate, despre noi la nivel de umanitate, nu cu intentia de a impresiona.

Astazi, filmul „Moartea Domnului Lazarescu” se studiaza in strainatate la facultatile de film, dar la momentul cand filmai nu aveai de unde sa stii ce va fi cu el. Mai stii cum s-au vazut din perspectiva ta  premiile si reactiile criticilor? Tu erai la inceput in domeniu atunci, cu tot ce implica – interviuri, red carpet…

A fost coplesitor. Eu eram la inceput, nu aveam un sistem de referinta pentru ce inseamna Cannes, Independent Spirit Awards, New York Film Critics. Tin minte ca am trait totul cu un amestec de uimire si admiratie – si ca odata cu acest val, mi s-a construit un nou reper in ceea ce priveste cinema-ul de autor…

Ti-a influentat cariera in vreun fel aparitia in acest film si munca cu Cristi Puiu, de care astazi multi actori se tem caci este foarte riguros si perfectionist?

Da, fundamental. Lazarescu m-a invatat o lectie de adevar care mi-a ramas in ADN-ul artistic. Munca cu Cristi Puiu m-a facut sa inteleg ca filmul nu e despre imagine, ci despre fiinta. Nu despre ce arati, ci despre ce esti. A fost si un botez profesional — cu rigoare, disciplina, si o forma de perfectionism care, daca nu te doboara, te construieste…

Privind in urma, ce inseamna pentru tine Monica din 2005 fata de Monica din 2025?

Monica din 2005 era o fata grabita, cu nevoie de validare si de confirmare. Isi dorea mult sa demonstreze.
Monica din 2025 e mai asezata, mai atenta la proces decat la rezultat, la felul in care fiecare proiect sau personaj te imbogateste sufleteste.

Daca ai juca acelasi rol acum, l-ai aborda diferit? Bine, daca te-ar lasa Puiu sa faci ceva diferit e mai corecta intrebarea 😊 dar ai propune altceva pe set?

Adevarul e ca filmul acela s-a nascut dintr-un context irepetabil. Nu cred ca l-as putea juca la fel oricum, acum, pentru ca sunt un alt om, am alta asezare, in suflet si-n privire, o alta istorie, iar pasii mei au alta greutate. As incorpora cu siguranta energia femeii care am devenit intre timp si doar acest detaliu in sine ar face ca rolul sa para jucat diferit.

Ai lucrat atunci cu actori exceptionali; care este cea mai importanta lectie pe care ai invatat-o atunci si o porti cu tine si azi?

Am invatat ca un actor bun nu vorbeste mult. Observa, asculta. Am invatat ca linistea dintre replici e la fel de importanta ca textul in sine. Si ca partenerul tau de scena e cel mai important– fara el, nu exista relatie. Si in absenta relatiei, nu exista nimic.  Lectia asta am dus-o cu mine peste tot.

In acesti 20 de ani, ai fost la Hollywood si-ai jucat in cateva productii acolo, te-ai intors in tara si ai fost in seriale si alte filme ale regizorilor romani. Cu mintea si experienta de astazi, ce ai face diferit ca abordare a drumului in cariera? Si ce i-ai spune Monicai de acum 20 de ani?

Poate as fi avut mai multa rabdare. Mai multa incredere ca lucrurile vin la timpul lor. Cand esti tanar, vrei totul repede. Dar drumul are nevoie de cumpatare, de respiratie. Totusi, nu regret nimic. Fiecare pas – si cel bun, si cel gresit – m-a dus unde sunt acum. Daca i-as spune ceva Monicai de acum 20 de ani, i-as spune doar atat: Stai linistita, se asaza toate.

Cum vezi evolutia filmului romanesc dupa doua decenii de la acel „boom” al Noului Val?

Cred ca filmul romanesc a devenit mult mai divers, mai curajos, mai conectat la lume. Daca atunci eram definiti de un realism auster, acum incepem sa exploram si alte forme de expresie – poetic, absurd, plin de actiune. E semn de maturitate. Mi-as dori totusi sa nu pierdem acea sinceritate cruda care a facut Noul Val inconfundabil.

La inceputul carierei tale aveai un drive motivat de a-ti ajuta familia cu bani si de a-ti construi un drum. Intre timp ai si cariera, te-ai si casatorit, ai adunat si experienta de viata si de film. Cum iti imaginezi urmatorii 20 de ani de cariera si de viata?

Mi-as dori ca urmatorii ani sa fie despre sens, nu despre imagine. Sa pot alege proiecte care ma provoaca, sa spun povesti care ating, nu doar distreaza.
Si, personal, sa traiesc mai simplu, mai aproape de esenta. Pe un tronson paralel, insa, se contureaza un drum cu o formare in terapii cognitiv comportamentale care sper sa ma puna in pozitia de-a fi de ajutor altora, ceea ce ar contribui, cred eu, la sentimentul de implinire.

Imi place mult ce ai facut in serialul Betoane, cum imi place ce faci si in Groapa (astept seoznul 2 😊 ). Imi place increderea si relaxarea cu care abordezi faptul ca scenaristii exploateaza frumusetea si sexualitatea ta. Nu se simtea la fel acum cativa ani. Unde simti ca e schimbarea, daca evident simti ca e o schimbare…

Da, e o relaxare pe care n-o aveam inainte. Cand esti mai tanara, te temi ca frumusetea va eclipsa talentul. Cu timpul, inveti ca nu sunt in competitie, ci in echilibru. Frumusetea poate fi o forta scenica, daca o pui in slujba unui personaj, nu a ego-ului. Azi, ma bucur sa o folosesc ca parte din instrumentele mele, fara teama de a fi judecata prin ea si fara ca eu sa fiu centrata pe asta.

Si pentru ca am ajuns la frumusetea ta, spune-ne ca ai si  tu zile cand te trezesti si te uiti in oglinda si zici ca nu arati bine 😊 pentru confortul nostru emotional ca si voi frumoasele tarii aveti momente de nesiguranta si credeti ca nu  e ok ce vezi in oglinda. Pe Instagram am vazut multe fotografii nemachiata in care, desigur esti superba 😊

Evident ca nu e mereu ok ce vad in oglinda: nu ma mai deprima si nu ma mai destabilizeaza pentru ca felul in care arata astazi nu mai e central in existenta mea. Nu sunt nepasatoare, ci mai degraba o femeie care se ingrijeste cu diligenta de acest dar, insa nu ma indispun deloc in diminetile in care n-arat grozav, ci mai degraba par incercanata si deshidratata.

Si la final, o introspectie. Daca te-ai gandi la parcursul tau dintr-o perspectiva buddista, pentru ce trasatura de caracter ti-ai fi recunoscatoare tie pentru unde esti astazi in viata? Pentru ce ti-ai multumi tie?

Mi-as multumi pentru ca atunci cand am fost la pamant, am avut curaj sa accept ca e nevoie sa-mi reformulez cateva repere esentiale in viata si pentru asta, sa renunt la ideile si convingerile de care eram atat de incapatanat atasata.