Monica Lazurean-Gorgan este producatoarea documentarului „Tata” – proiect realizat in colaborare cu Lina Vdovii si Radu Ciorniciuc, prin casa de productie Manifest Film. Productia s-a intins pe aproximativ sase ani, fiind filmata in Italia, Republica Moldova si Romania, fiind vorba insa de 25 de zile de productie propriu-zisa.

O poveste personala, care a emotionat publicul in festivaluri si a fost recompensata cu sapte premii, „TATA”, documentarul scris si regizat de Lina Vdovii si Radu Ciorniciuc, va avea premiera in cinematografe in mai multe orase din tara pe 12 septembrie 2025.

La 5 ani dupa „Acasa”, vine o noua colaborare de succes cu Lina Vdovii si Radu Ciorniciuc – o premiera mondiala la Toronto, multe premii si multa emotie. Care a fost parcursul acestui proiect, in spatele camerelor, cum s-a conturat, cat a durat si ce a presupus pentru tine si echipa Manifest munca de productie pentru „Tata”?

Filmarile pentru documentarul „Tata” au inceput in urma cu sase ani si s-au desfasurat pe parcursul unei perioade indelungate, tocmai pentru a construi o poveste puternica si completa. Filmul exploreaza relatia complexa dintre o fiica si tatal ei instrainat, fiind filmat in Italia, Republica Moldova si Romania. Este o calatorie personala a Linei, aflata in pragul maternitatii, ce cauta sa se vindece de suferintele trecutului, in timp ce raspunde apelului tatalui sau, care ii cere ajutorul pentru a dezvalui abuzurile la care a fost supus de catre angajatorul sau din Italia. Pe masura ce Lina se implica tot mai profund in aceasta poveste, incepe sa descopere nu doar suferintele tatalui sau, ci si un model mai amplu de violenta domestica, transmis din generatie in generatie in familie.

Lina si Radu mi-au povestit inca de pe vremea cand lucram impreuna la „Acasa” ca banuiau ceva nelinistitor in legatura cu situatia tatalui ei din Italia. Erau doar semne vagi la inceput, dar dupa ce au primit un mesaj de la el, au plecat in Italia. Din acea vara tarzie a inceput, de fapt, intregul proces. Cateva luni mai tarziu, i-am propus Linei sa redacteze un scenariu si sa aplicam pentru finantari nationale, astfel incat sa putem sustine logistic filmarile in Italia si Republica Moldova. De acolo, proiectul a inceput sa prinda contur, pas cu pas.
Lina si Radu au fost selectati la prestigiosul workshop Chicken & Egg, am fost selectati la IDFA Forum, iar in timp s-au alaturat coproducatori care au crezut in aceasta poveste: Hanka Kastelicová de la HBO Max, Erik Winker si Umit Uludag din Germania, si Olivia van Leeuwen din Tarile de Jos. A fost, pe scurt, un proiect dinamic, construit cu sustinere nationala si internationala.

Cat de dificil sau diferit a fost procesul de realizare a filmului TATA, spre deosebire de Acasa – de la pitching la postproductie, cu ce tip de ingrijorari a venit acest film si ce te-a ajutat cel mai mult in a duce la bun sfarsit acest proiect?

Fiecare film are propriul sau parcurs, cu provocari si nevoi specifice. As putea spune ca „Tata” a fost mai dificil de produs decat „Acasa”. A necesitat un timp mai indelungat, atat pentru filmari, cat si pentru montaj. In plus, faptul ca Lina este la debutul sau regizoral si, totodata, protagonista povestii, a adaugat o complexitate aparte procesului creativ.
Nu a fost usor pentru ea sa se apropie de o tema atat de personala cu obiectivitate si detasare. In tot acest proces, Radu Ciorniciuc i-a fost un sprijin constant, aducand echilibru si coerenta. Eu am intervenit cu o perspectiva mai obiectiva, mai detasata, poate si mai ampla – ceea ce, cred, a fost benefic pentru constructia filmului. Nu cred ca regizorii s-au simtit singuri in nicio clipa, iar dedicarea mea pentru filmul documentar, sper, se reflecta in calitatea proiectelor pe care le produc.

Care au fost cele mai importante sfaturi, linii pe care le-ai urmarit in productia filmului TATA?

Cred ca este esential ca noi, cei din productie, sa sustinem proiectele de film inca din fazele lor incipiente, oferind regizorilor sprijin si incurajare pentru a-si contura si asuma propriile viziuni. Rolul nostru nu este sa impunem o directie sau sa corectam alegerile, ci sa contribuim la crearea unui spatiu creativ sigur, in care regizorii sa aiba libertatea de a explora povestea in profunzime. Din pacate, exista si situatii in care un producator accepta un proiect fara sa-i analizeze cu adevarat directia artistica sau etica discursului.
Eu, recunosc, sunt un producator destul de implicat – poate chiar „bagaret”, dar cu un scop clar: imi doresc sa facem filme cu adevarat solide, nu doar acceptabile. De aceea simt nevoia sa fiu prezenta si activa in toate etapele procesului creativ. Asta nu inseamna ca vreau sa controlez viziunea regizorilor, ci, dimpotriva, sa le ofer cadrul necesar pentru a fi curajosi, coerenti si autentici. Vreau ca munca mea sa contribuie la consolidarea unui film de care toti sa fim mandri.

Dar cele mai pretioase incurajari si aprecieri in prezentarile internationale?

Pentru Lina, un moment important a fost atunci cand, aflata in America intr-un workshop, a realizat ca dinamica familiala pe care o exploreaza in filmul sau nu este unica – ca si acolo, in alt context cultural, oamenii se confrunta cu probleme similare. A fost profund emotionata sa vada ca propria poveste rezoneaza cu oameni din medii foarte diferite, ceea ce i-a confirmat ca filmul are o relevanta universala.

Care sunt, pentru tine, cele mai importante mesaje ale filmului, pe care ti-ai dori ca spectatorii sa le primeasca, la care sa se gandeasca si sa le dea mai departe? Dar scenele favorite, cele care te-au inspirat sau emotionat cel mai mult?

Pentru mine, unul dintre cele mai importante mesaje ale filmului este acela ca podurile de comunicare, chiar si cele care par complet rupte, pot fi refacute. Chiar si intre oameni diferiti, cu experiente de viata opuse sau marcate de suferinta, este posibil sa reconstruim o legatura – cu empatie, rabdare si disponibilitate reala de a asculta. Filmul vorbeste si despre intelegerea profunda a celuilalt, dincolo de judecata sau diferente.

Anul acesta la TIFF au fost prezentate 3 filme produse de Manifest Film: „Dupa cioate”, „Tata” si „Viitor luminos”. Care au fost cele mai importante particularitati, noi provocari de productie pentru fiecare dintre acestea?

Sunt trei filme foarte diferite. Si ma bucura foarte mult sa lucrez in acelasi timp la filme cu teme si dinamici creative atat de diverse.

„Viitor luminos” vorbeste despre vara lui 1989, cand delegatia Romaniei participa la Festivalul Mondial al Tineretului si Studentilor de la Phenian, Coreea de Nord. Festivalul are loc, insa, intr-un context international tensionat: cu doar trei saptamani inainte, guvernul chinez reprimase violent protestele studentesti din Piata Tiananmen, iar in spatele Cortinei de Fier incepusera deja sa apara primele fisuri. Pana la finalul anului 1989, lumea nu va mai fi la fel.

„Dupa cioate” urmareste o confruntare directa cu un sistem corupt, intr-un peisaj dominat de taieri ilegale de paduri, complicitati institutionale si tacere. Regizorii pornesc la drum pentru a documenta o forma emergenta de activism civic — transmisii live din padure ale unor localnici care semnalau taierile ilegale — si ajung ei insisi victime ale violentei, intr-un atac care schimba complet directia filmului. „Dupa cioate” devine astfel o explorare curajoasa a riscurilor la care se expun cei care aleg sa documenteze realitatea intr-un sistem ostil.

„Tata” a fost un film care a necesitat destul timp, mai ales in perioada de montaj, unde au fost multe discutii despre deontologie, etica si despre expunerea unor oameni prin intermediul filmului.

Provocari de productie au fost destule, pentru toate cele trei filme. La „Dupa cioate” a fost vorba despre siguranta regizorilor — un aspect esential pentru mine, ca producator. La „Viitor luminos” ne-am confruntat cu un buget extrem de limitat, dar a fost foarte placut sa construim o coproductie cu Coreea de Sud.

Fiecare dintre aceste documentare vine cu cel putin o tema sensibila si de impact. Care au fost cele mai mari temeri ale tale legate de rezultatul final, dar si de perceptia publicului?

In general, atunci cand construim un documentar, pentru mine, cel mai important este ca filmul sa fie autentic si sa respecte profund persoanele care apar in el. Vorbim despre oameni care se expun, care ofera acces la fragmente din viata si intimitatea lor, dar care au, de cele mai multe ori, un control foarte limitat asupra modului in care sunt reprezentati. Tocmai de aceea, pentru mine, etica si deontologia in filmul documentar sunt esentiale. Conteaza enorm cum spui o poveste, nu doar ce poveste alegi sa spui.

Cum alegi proiectele care vin spre tine cu propunere de productie sau cum le cauti sau selectezi pe cele pe care iti doresti sa le realizezi? Cum arata colaborarea ideala regizor – producator – editor pentru tine si cat de aproape esti de implementarea acestei viziuni personale?

Proiectele ajung la mine impreuna cu regizorii lor. Nu fac scouting, nu caut proiecte sau regizori. Primesc destul de multe propuneri, insa, alegem sa lucram doar la putine dintre ele. Asta pentru ca, in momentul in care preiau un proiect, mi-l asum complet, nu pot sa-l tratez superficial. Si da, sunt implicata pe tot parcursul – din faza de dezvoltare, trecand prin definitivarea conceptului creativ, pana la distributia filmului. Colaborarea ideala – si singura pe care o accept 🙂 – se bazeaza pe respect reciproc, nu pe ierarhii sau co-dependente. In cadrul Manifest Film, impreuna cu producatoarea Elena Martin, construim relatii sanatoase si transparente. As zice ca acesta este fundamentul nostru.

Ce proiecte are acum Manifest Film in postproductie si productie si care e orizontul lor de lansare? Si care sunt cele mai mari impedimente de care te lovesti in finantarea documentarelor?

Avem in productie si post-productie mai multe proiecte diverse. Printre ele se numara „Istoria plina de speranta a Mihaelei Runceanu”, un docu-fictiune superb in regia lui Gabriel Sandu, care exploreaza viata cunoscutei cantarete. De asemenea, lucram la urmatorul film al Alinei Manolache, intitulat „Cronica unei veri de nimic”. Avem in pregatire si doua scurtmetraje de fictiune in regia lui Vlad Petri, precum si alte proiecte despre care este inca prea devreme sa povestim, dar care se anunta puternice si cu un potential semnificativ.

Ce urmeaza pentru tine, ca regizoare? Ce teme de preocupa, ai deja un proiect la care lucrezi, ne poti impartasi cateva detalii?

Lucrez la doua proiecte ca regizoare, insa, ma confrunt cu aceeasi problema veche: lipsa timpului. In mod natural, prioritizez proiectele pe care mi le-am asumat ca producator si, astfel, aman constant propriile mele proiecte. Unul dintre proiecte este intr-o faza avansata, in montaj, iar celalalt se afla in pre-productie.

Initiativa „Documentarul conteaza” este la fel de actuala. In ciuda succesului international si a unei mici cresteri a numarului de spectatori pentru documentarele romanesti, a diversitatii formelor de realizare, documentarul pare tot o „Cenusareasa” perpetua a cinematografiei, dar cu mai multe medalii. Cum crezi sau speri ca se poate imbunatati situatia documentarului romanesc?

Filmul documentar este mult mai accesibil pentru un public larg decat ne imaginam adesea. Aceasta forma de film are un rol esential atat in societate, cat si la nivel personal. Documentarul este un produs cultural important, un instrument educational, un suport social si, totodata, poate fi o forma de entertainment. Are multiple roluri si ofera un sprijin valoros in diverse contexte — evenimente, programe, dezbateri — si are capacitatea de a rezista in fata timpului.

Documentarul este o forma esentiala pentru individ si pentru comunitate. Totusi, in continuare, el este adesea trecut cu vederea in deciziile legislative sau regulamente.
Noi vom ramane uniti si vom sustine constant cauza filmului documentar. Vom fi activi si prezenti ori de cate ori se iau decizii care ne privesc; atunci cand propunerile noastre sunt acceptate, le vom sprijini, iar cand nu, vom insista si vom ramane vigilenti.

Ti-ai imaginat, dupa „Dacii liberi”, ca o parte din teoriile documentate acolo se vor transforma intr-un bulgare atat de periculos instrumentat politic?

Da, am inceput sa fac research pentru acest film inca din 2016 si am observat atunci o tendinta puternica si o nevoie a oamenilor de a adopta un discurs imediat nationalist, fara o intelegere neaparat profunda sau concreta a ceea ce inseamna cu adevarat sa fii iubitor de tara. Eu cred ca majoritatea romanilor isi iubesc tara, insa, modul in care isi exprima aceasta iubire poate fi foarte diferit.

Inca de atunci am spus ca, in momentul in care va aparea un lider carismatic si in Romania, vom vedea cati oameni vor fi atrasi catre forme de extremism si nationalism intens. Am facut aceasta observatie uitandu-ma la ceea ce se intampla pe atunci in Ungaria, Polonia sau, mai departe, in Brazilia, de exemplu.

Cum ai privit tu ultimul an, ca documentarist si specialist extrem de apropiat de societate, observand ca o multime de naratiuni daunatoare pe care le-ai documentat, de la pseudostiinta si pericolele ei pentru sanatate, la problemele de mediu, mituri si conspiratii, se intaresc si se diversifica?

Asa cum am mentionat, banuiam ca ne vom indrepta in aceasta directie. Aceasta tendinta se manifesta in multe tari, fiind alimentata in mare parte de o neliniste economica profunda si de incertitudinile generate de contextul social si politic actual.