Inspirat de drama de la Fantana Alba din 1 aprilie 1941, filmul reconstituie destinul unei comunitati romanesti din Bucovina de Nord, masacrata in incercarea disperata de a-si gasi refugiu in fata ocupatiei sovietice. Marturia unui supravietuitor invita la chestionarea notiunii de adevar istoric si dezvaluie traume uitate cu consecinte, potential devastatoare, in prezent.

Filmul regizat de Tudor Giurgiu si scris impreuna cu  Gabriel Gheorghe . ii are in distributie pe Coca Bloos, Mircea Andreescu si Ionut Caras. Il gasiti in cinematografele din toata tara.

Tudor Giurgiu ne povesteste o parte din istoria din spatele acestui film.

De ce ai vrut sa faci acest film acum? Crezi ca exista o nevoie mai mare azi de a vorbi despre Fantana Alba si deportarile din Basarabia?

Stiam si stim in continuare destul de putin despre ce s-a intamplat in Bucovina de Nord si Basarabia in anii 40-’50. Pentru mine a fost un fel de exercitiu de a recupera o istorie pe care nu am invatat-o la scoala si, din fericire, faptul ca am vazut niste reportaje TV, am citit cat de mult despre acest subiect mi-au deschis ochii. Au sadit in mine ideea de a spune o poveste care sa plece de la Fantana Alba, de la masacrul intamplat acolo, cu gandul de fapt de a vorbi despre drama a zeci de mii de oameni, familii destramate, familii in care istoria aceasta mare l a intrat cu bocancul in viata lor.

Familii care au avut de suferit o trauma incredibila dupa Fantana Alba, dupa deportari. Aceste istorii cumva m-au emotionat si m-au determinat sa fac filmul. Deci necunoasterea si dorinta de a de a afla mai mult si de a spune o poveste relevanta despre aceasta bucata de istorie necunoscuta.

Filmul imbina fictiunea cu documentarul. De ce ai ales aceasta formula hibrida si ce poate transmite ea mai bine decat un documentar clasic sau o fictiune pura?

Cred si azi ca formula potrivita pentru a relata tipul asta de eveniment e totusi formula unui film de fictiune amplu, de anvergura, emotionant, cu o desfasurare mare de forte. Cred ca ar fi mai potrivit, in special pentru cei multi care nu stiu nimic despre asta. Ar fi putut fi un film de gen care sa aiba o audienta extrem de mare in randul unui public care nu e neaparat cel care merge la filme, sa spunem de autor.

Dar cumva lipsa banilor si a imposibilitatii de a acoperi un buget mare m-au dus spre o alta formula, tot a unui film de fictiune, dar care imbina elemente stilistice din documentar.

Am si pornit, de fapt, in constructia personajului Gheorghe de la filmarea reala pe care colegul meu Gabi Gheorghe, scenaristul filmului, a facut-o acum 9 ani cu unul din ultimii supravietuitori. Apoi, sigur m-a interesat si mi-am pus intrebarea cum o sa filmez marturia sotiei? Cum pot sa redau pe ecran ce s-a intamplat cu sotia lui, ramasa acasa, in sat si deportata ulterior cu fetele ei in Siberia si Kazahstan?

Si am ajuns la formula asta a unui spectacol de teatru care se naste cu toate dubiile, nelinistile care vin la pachet cu realizarea lui. E o formula hibrida.

N-a fost usor sa ajung aici, dar mi s-a parut ca in lipsa unor materiale clare si a unor evidente venite dinspre istoric,  bazandu-ma aproape exclusiv pe memoria celor pe care i-am intalnit sau cei pe care i-am citit, mi s-a parut ca asta e o formula potrivita de a vorbi nu doar despre evenimente in sine cat despre cum ne uitam azi noi la istorie. Cum o reprezentam, cum discutam despre rolul memoriei, atunci cand discutam despre niste niste evenimente istorice traumatice pentru multi dintre noi.

Cum ati lucrat cu supravietuitorii si familiile victimelor? A existat reticenta, emotie coplesitoare, dorinta de a fi ascultati?

Cu supravietuitorii a fost destul de simplu. Mai erau doi. Gabriel i-a intalnit acum 9 ani, cand ne-am apucat noi de subiect si a existat o dorinta manifesta, clara de a povesti din partea lor,  de a transmite celor care, iata, au ajuns astazi sa le asculte povestile, de a impartasi calvarul prin care au trecut.

Dar pentru mine a fost cu adevarat emotionant atunci cand, acum doi ani, m-am dus in Ucraina, am filmat inclusiv comemorarea care se intampla acolo de 1 aprilie, care insa e una destul de festivista, ca orice eveniment in care partea politica, in special, isi face simtita prezenta. Dar fiind acolo, m-am dus prin satele din apropierea padurii, unde mai traiesc familii de romani si majoritatea aveau bunici, strabunici, parinti care au fost implicati in tot ce s-a intamplat in padure.

Unii au murit, altii au fost deportati. Intalnirea cu acei oameni a fost emotionanta. S-au bucurat enorm ca ei nu sunt uitati, ca exista inca o curiozitate de a lamuri ce s-a intamplat acolo. Foarte multi imi povesteau de cat de oribil a fost razboiul pentru ei, consecintele razboiului, foametea, cum s-au purtat rusii atunc, dupa anul 1940, cand ei s-au trezit deodata, in alta tara, in U.R.S.S.

Marturiile lor nu apar in film, dar mi-as dori cumva sa continui povestea lor si sa fac cumva sa le fie ascultate, in special de cei tineri,  care poate ar avea de invatat din ele.

In film, memoria joaca un rol central. Cum se schimba raportarea noastra la istorie prin cinema?

Constat tot mai mult lucrand filme pe teme istorice, ca forta imaginilor, forta cinemaului e una incredibila. Adica n-am niciun dubiu ca peste 50, 60, 70 de ani, atunci cand vom discuta, spre exemplu, de Revolu ia Romana, cele doua perspective total diferite pe care Anul Nou care n-a fost si Libertate, filmul meu le ofera despre momentul din decembrie 89, ele vor fi percepute intr-o cheie mai mult istorica.Oamenii vor discuta mai putin despre cinema in sine, atunci, cat despre se vor uita ca la un document despre cum a fost, isi vor explica istoria prin intermediul imaginilor. E de dorit, cred, sa fim onesti, noi, cineastii, atunci cand atacam astfel de teme, pentru ca, fara sa ne dam seama, responsabilitatea fata de trecut e enorma.

Si eu am copilarit cu filme. Sigur, in acele filme mari, istorice, care faceau audienta la public, poate inca mai fac, abordarea era una evident, in cheie propagandistica. Faceau parte din epopeea initiata de Ceausescu, despre care istoricul Bogdan Jipa a scris foarte bine.

 Pe mine ce m-a deranjat si ce ma deranjeaza in continuare e mistificarea istoriei, faptul ca aceste filme au denaturat multe episoade din istoria noastra si cred ca asta ridica mari probleme asupra modului in care cei tineri, in special, folosesc aceste filme drept instrumente de intelegere a trecutului, fara sa existe o agenda de propaganda care astazi mi-ar fi greu sa cred ca s-ar mai putea repeta.

Dar cred ca ar fi important sa revedem sau sa reluam in filmele noastre viitoare momente controversate si delicate din trecutul nostru, spre o mai buna eventual abordare si intelegere.

Este ceva care  te-a impresionat/ emotionat in preproductia, documentarea pentru acest film?

Daca e sa ma fi emotionat ceva, acesta in mod clar, a fost lucrul cu Coca Bloos si Mircea Andreescu, pentru ca era absolut miraculos sa-i vezi cum se transforma in personajele filmului.

Monoloagele Cocai Bloos le-am filmat intr-o liniste absoluta, pe scena Teatrului Bulandra. Mi-era si frica sa calc, sa ma misc, sa nu scartaie podeaua. Ne-a emotionat pe toti felul in care a redat drama Minodorei, momentul cand isi pierde fetele, momentul cand Minodora cea adevarata fugea de pe camp sa alapteze fetele si atunci cand avea la ea un cartof pe care l-a zdrobit si le-a putut da un fel de piure improvizat. Toate aceste povesti cumplite de supravietuire si moarte au fost povestite cu atat de multa emotie de doamna Bloos. Emotie care cumva s-a revarsat si asupra noastra, cei din jurul ei.

Iar la Mircea Andreescu admiram privirea, tacerile. Cateodata poti spune atat de multe despre personajul tau, despre trauma, despre pierderea si ruperea de familie din dintr-o simpla privire sau dintr-o pauza facuta intr-un moment just. Am fost si am fost si sunt foarte, cred, fericit si norocos ca am avut sansa sa lucrez cu amandoi. Doi foarte mari actori.

Filmele pe care le-ai facut vin din zone foarte diferite – de la comedii la drame (aici ma refer la parking) la documentare si filme politice (si ele dramatice).   In De ce eu?,  faci referire la justitia post-comunista; in Libertate, Revolutia simtita in Sibiu; acum deportarile. Ce urmaresti cu aceste filme? (la nivelul “mostenirii” tale cinematografice, ce lasi in spatiu public din munca ta, te gandesti la asta cand ai ales si directia politica?)

Imi place sa experimentez diferite formule de cinema, genuri diferite. Nu m-as simti confortabil sa stau doar intr-o anumita zona sau directie. Cu toate astea, fiul meu cel mare, Stefan, mi-a spus la un moment dat, acum cativa ani, “tata prea faci numai filme despre comunism”. Drept urmare, am zis “stai linistit, ca uite, o sa fac Nasty”, care l-a bucurat, si pe el si pe multi altii. Si a fost cu totul alt film.

Cu toate astea daca te uiti in urma si te gandesti la “De ce eu?” la “Libertate” acum la “Padurea de molizi”, directia istorica, a unor subiecte care sunt inspirate din fapte reale, e destul de prezenta in ce am facut. Nu pot sa spun ca a fost o agenda sau un program deliberat. Cateodata subiectele vin la tine. Din intamplare, cum s-a petrecut la Libertate. E un film pe care initial nu trebuia sa il fac eu. Povestea de la Padurea de molizi a aparut in capul meu acum 9 ani. Dar nu pot sa neg ca e o zona de cinema care ma preocupa. Am copilarit si am fost un fan al al filmelor politice, in special cele venite din zona Italiei, Frantei. Am vazut mult Costa Gavras, Elio Petri.

 Filme, sigur, facute sub imperiul unei ideologii de stanga. Dar le-am urmarit cu atentie si m-am format cu ele. Dar cred ca mai presus de toate, e curiozitatea si dorinta mea de a intelege momente controversate din istorie sau din istoria foarte recenta.

Dau exemplu doar a povestii din De ce eu? Ma preocupa tipul acesta de personaje, de eroi care sunt idealisti, care aparent nu inteleg contextul mare, istoria mare, sunt poate prea naivi si si nu pricep backgroundul complicat al relatiilor socio-politice din zona.

Tipul acesta de intrebari ma macina, ma urmaresc si probabil de aici ajung sa imi aleg aceste subiecte. Sigur mai lucrez si la alte povesti, unele inspirate din alte episoade istorice, la fel de de fie necunoscute, fie despre care s-a vorbit destul de putin.

Te gandesti ca aceste filme pot fi eticheteze ca „politice” intr-un sens partizan, nu ca explorari artistice ale istoriei? Altfel spus, comenzi politice ale unora sau altora…

 Eu nu lucrez la comanda, adica nu mi s-a intamplat niciodata sa mi se solicite un anume tip de subiect, dupa cum nici nu incerc sa fac pe placul nimanui. Am auzit si eu, in fine, varii opinii ca Giurgiu isi lanseaza filmele deliberat in momente istorice potrivite sau in contexte potrivite. Vezi lansarea de la De ce eu? in preajma unor alegeri, dar sau Padurea de molizi acum, in contextul unui razboi la granita si a amenintarii din partea Rusiei.

Modul in care lumea, probabil care gandeste asa, nu stie cum se fac filmele… Cati ani dureaza de la gasirea unui subiect, scrierea scenariului, gasirea finantarilor, facerea efectiva, promovarea, lansarea. Adica e un circuit atat de complex incat, la fel ca mine, multi altii, lucram la multe subiecte in paralel. Cateodata se finanteaza un subiect despre care nu credeai ca se va finanta atat de repede. La altele dureaza foarte mult. Deci nu lucrez in felul asta. Eu ma gandesc strict la poveste, strict la cum pot sa spun mai bine, cum pot sa filmez mai bine. Ma preocupa destul de putin anume momentul, timingul lansarii filmului pe piata.

Dupa cum stii De ce eu? e un film care mi-a placut f f mult si m-a si marcat mult, iar el este astazi in continuare actual in contextul dezbaterilor despre pensile magistratilor. Ai primit reactii aspre de la autoritati dupa filmul acela?

Stiu ca “De ce eu?” a avut un impact mare, in special in zona celor care au lucrat in justitie. Si stiu ca pentru multi a fost un film care a descris foarte bine, chiar incredibil de bine, o perioada tulbure din istoria noastra. Ma refer la anii 2000, anul in care anii in care justitia era total aservita politicului, iar cei tineri razbateau foarte greu in sistem. Deci am primit nu atat reactii oficiale, cat mai ales multe, enorm de multe, mesaje din partea unor oameni care fie au trecut prin calvarul acelor ani, fie oameni tineri ale caror principii morale semanau cu cele ale procurorului portretizat in film.

Veti duce filmul in Moldova de la noi – Iasi, la Chisinau si /sau in Basarabia?

Am avut recent proiectii la Iasi, Suceava si Botosani. De departe cea mai emotionanta a fost la Suceava, un oras  geografic, si nu numai emotional, legat de drama celor din Fantana Alba. Au venit la film inclusiv romani care locuiesc in Ucraina, oameni care au avut bunici care au avut de suferit de pe urma masacrului de la Fantana Alba. Saptamana asta, la final, vom avea o prezentare a filmului la Chisinau la Zilele Filmului Romanesc.

Mi-as dori insa foarte mult sa fac un tur cu filmul, nu doar in sali, acele putine sali de cinema care mai exista. Sa merg si prin scoli, licee in zona Siret, Dorohoi, Radauti, Piatra Neamt, sa raman in Moldova.

Dar as vrea sa ajung cu filmul si in Ucraina, la Cernauti, in special, unde stiu ca filmul e asteptat. Am colaborat cu multi romani din zona care m-au ajutat pe partea de documentare, asa ca sper sa nu ne oprim aici si sa continuam sa aratam filmul, pentru ca stiu ca e asteptat. Si sensibilitatea celor de acolo e infinit mai mare decat a celor care se uita la film doar ca sa inteleaga sau sa afle mai multe despre un episod despre care nu stiu.  In Bucovina, in special, si sunt convins, si in localitatile unde traiesc romani din Ucraina, filmul inseamna mult mai mult, pentru ca sunt enorm de multe familii care ale caror existenta, pur si simplu,  a fost influentata de consecintele masacrului de la Fantana Alba.