Un nou episod al podcastului Buzunar de Arta il aduce in prim-plan pe Andrei Jecza, fondator al Galeriei Jecza din Timisoara si unul dintre tinerii romani care modeleaza modul in care arta contemporana este expusa si colectionata atat in Romania dar si peste hotare. 

A crescut printre sculpturi si artisti, intr-o casa in care se expunea, se edita si se discuta arta in fiecare zi. Fiul sculptorului Peter Jecza si al managerului cultural Sorina Jecza, Andrei a avut o copilarie modelata de ateliere, vernisaje si conversatii despre forma, sens si valoare. La nici 10 ani il intalnise deja pe Regele Mihai, in facultate a studiat fotografie, video si istoria artei insa parcursul i-a devenit mai clar dupa absolvirea unuia dintre cele mai ravnite programe de masterat din lumea artei: “Art Business” la Institutul de Arta  al prestigioasei case de licitatii Sotheby’s.

Dupa o perioada in care si-a gasit singur reperele, departe de familie, a decis sa revina la Timisoara si sa-si asume conducerea galeriei fondate de tatal sau. 

Incepand din 2018, Galeria Jecza intra intr-o noua etapa: mai vizibila, mai internationala, mai curajoasa. Reprezentand artisti precum Peter Jecza, Roman Cotosman, Marius Bercea, Tincuta Marin sau Constantin Flondor, Andrei construieste un program coerent si conectat la scena de arta europeana, dar adaptat specificului romanesc. Sustine atat artisti consacrati, cat si o noua generatie pe care o formeaza cu atentie si responsabilitate.

A participat la zeci de targuri internationale, a lansat Arteditions.ro – un proiect dedicat productiei si distributiei de lucrari de arta in editie limitata – si se pregateste de deschiderea unui spatiu Jecza in Bucuresti, dupa o ampla expozitie Marius Bercea in spatiul Scanteia+ care s-a bucurat de mare succes. 

Este printre putinii galeristi romani care reuseste sa construiasca un model scalabil si sustenabil de galerie contemporana, gandit nu doar pentru prezent, ci si ca o infrastructura pe termen lung.

In acest episod al podcastului, discutam despre cum se construieste o piata de arta reala, despre rolul galeristului in educarea gustului publicului si despre relatia complexa cu artistii – o relatie care presupune atentie, protectie, luciditate si incredere. Vorbim si despre familie, despre presiune, despre instinctul de a alege artistii potriviti si despre echilibru.

Podcastul Buzunar de Arta, prezentat de Eduard Enache, cu montaj si grafica realizate de Catalin Alb, este disponibil mai jos in format audio, video si transcris.

Andrei, ai reusit sa faci din Galeria Jecza un reper nu doar in Timisoara, ci s-a extins chiar in Europa de Est. Cand privesti la ce ai cladit pana acum, ce crezi ca te face diferit ca galerist?

Esti foarte generos sa spui ca Europa de Est, noi am inceput sa ne extindem catre Bucuresti, dorind, bineinteles, si ambitiile sunt de a folosi un model existent deja in Romania si a face pasul spre Occident. Gandul a fost initial sa mergem spre Vest, dar circumstantele locale s-au schimbat in asa masura incat am hotarat ca e mai bine sa mergem undeva unde deja avem o oarecare recunoastere. In privinta a ceea ce ne diferentiaza, cred ca fiecare are o anumita particularitate, cel putin din cei care suntem la un nivel international. Eu, cel putin, din clasa a VIII-a stiam ca vreau sa fiu galerist si atunci, crescand intr-o familie de artisti, avand cumva toata aceasta istorie in spate, cladita de fundatie (n. r. Fundatia Triade), parc de sculptura, tata artist, tot ce inseamna relatia aceasta cu arta vizuala si traita realmente. Probabil asta m-a facut sa imi doresc sa fiu galerist, dar din interior, pentru ca am studiat fotografie la inceput. Cred insa ca este un lucru care tine de experienta, de a invata in timp ce faci, galerist poti sa fii chiar daca nu ai studii, uite Larry Gagosian n-a facut nicio scoala, in afara de putin business. Cred ca ce ne diferentiaza pe fiecare e alegerea artistilor si ce alegem sa reprezentam, ce alegem sa expunem. In cazul nostru, este acest balans bun, intre artisti istorici si artisti contemporani.

Dar la tine e diferit pentru ca nu cred ca avem un alt exemplu de cineva in tara aceasta care a stiut din clasa a VIII-a ca vrea sa fie galerist. In conditiile in care cand erai tu la aceasta varsta, nu stiu galerii independente de arta erau in Romania, daramite in Timisoara.

In Timisoara nu era niciuna cu scop exclusiv comercial, doar Galleria 28 pe vremea respectiva, cunoscuta si ca Galeria First. Dar copilarind in acest mediu, cu tatal artist, mama filolog, care ulterior a devenit manager si antreprenor cultural si care a facut Fundatia Triade. Copilarind in mediul acesta nu aveam cum sa fac altceva. Parintii mei niciodata nu mi-au zis ca ar trebui sa ma fac galerist sau ca ar trebui sa studiez istoria artei, departe de gandul acesta. Traind in acel mediu, vazand ce inseamna partea aceasta de not for profit, care este fundatia, si dorinta de a lucra cu oamenii pe care ii cunosc, care imi erau prieteni atunci, artistii si, respectiv, colectionarii, cumva asta m-a adus aici. 

Este o samanta de vizionar in tine pentru ca a fi in acel mediu in care nu vezi pe nimeni care face ceea ce vrei tu sa faci, in clasa a VIII-a, si cu toate acestea sa nu te opreasca nimic sa alegi drumul acesta.

Cautam eu pe internet ce as vrea sa studiez la un moment dat si uitandu-ma am dat intamplator peste cursurile de la Sotheby’s Institute care erau foarte bune si am avut sansa unor parinti care sa fie destul de generosi cu mine si care sa imi dea sansa sa fac niste cursuri preliminare la Sotheby’s inainte, adica am facut un curs de vara prin clasa a XII-a, ceva scurt de trei zile, o saptamana.

Mi-a placut asa de mult mediul acela si cred ca si mai mult mi-a placut ca in scoala respectiva nu stia nimeni cine sunt. In Timisoara aveam acest as zice „handicap” de a sti toata lumea ca am vreo legatura cu sculptorul Jecza si atunci ori aveau asteptari mult mai mari fata de mine sau se pozitionau bizar. Si atunci, in Londra nu eram nimeni si trebuia sa imi fac un nume pentru mine si asta mi-a placut foarte mult.

“Lectia lui tata era ca el tot timpul spunea ca arta trebuie sa fie frumoasa si sa iti placa sau sa te provoace, nu trebuie sa fie frumoasa neaparat, dar fara sa iti explice cineva 20 de minute de ce trebuie sa te impresioneze sau nu.” (Andrei Jecza)

Doamna Sorina Jecza spunea intr-un interviu pe care l-a acordat ca atunci cand te-ai dus la Londra, erai fiul nimanui, nu mai erai fiul lui Peter Jecza si ca asta, de fapt, te-a ajutat foarte mult.

Asa este, m-a motivat foarte mult sa fac lucrurile pe care le-am facut. Cineva de acolo m-a invatat un lucru pentru care sunt foarte recunoscator. Unul dintre colegii de la cursurile scurte pe care le-am facut m-a intrebat de ce vreau sa fac masterul respectiv, MA in Art Business. Aveam deja o galerie la vremea respectiva, inca din 2011, iar masterul l-am inceput la sfarsit de 2012. Si el imi spunea ca am o galerie deja, ca stiu cu ce se mananca treaba respectiva. Mi-a spus ca motivul pentru care vin acolo este networking-ul si daca acesta este motivul, trebuie sa-mi fac un ”target”, sa nu merg la cursurile de istoria artei, pe care le stiam in mare parte, ci sa-mi stabilesc un target de a intalni 5 oameni noi din industrie pe saptamana. Si m-am tinut de acest lucru si folosesc din acele contacte si astazi. Si astfel, fiind baiatul nimanui, venind din Europa de Est, fiind al doilea student din Romania la vremea respectiva in istoria scolii, platindu-mi singur scoala, ceea ce a insemnat ca nu aveam alti bani pentru a cheltui — care oricum era enorm de scump —, a trebuit sa imi fac un nume pentru mine. Si asta in foarte scurt timp m-a adus in pozitia de a fi invitat la evenimente speciale, mult mai multe decat erau invitati colegii mei multimilionari, care isi doreau sa ajunga acolo, dar nu aveau ambitia de a reusi. Si poate de aici vine si ambitia care se reflecta in evolutia si cresterea care s-a intamplat din 2018 incoace in istoria Galeriei Jecza.

Cand ma gandesc la munca ta, a pornit cumva si de la o mostenire pe care trebuia sa o duci mai departe, pentru ca duci cu tine si spiritul si munca tatalui, bineinteles. Ce anume din felul lui de a vedea si aborda arta simti ca traieste mai departe prin tine?

El era o persoana care aprecia foarte mult artele frumoase, pe de o parte, si arta vizuala. El aprecia foarte mult o lucrare extraordinara de Joseph Beuys, dar la care spunea ca nu iti trebuie doua pagini sa citesti ca sa te convingi de ce iti place. Acest lucru l-am mostenit si eu si nu e neaparat un avantaj grozav in piata noastra de astazi, in care se pune mult accentul pe arta foarte conceptuala, pe lucruri explicate indelung.  Si eu sunt intrebat cum imi aleg artisti la galerie si eu raspund ca ii aleg pentru ca imi plac, desi suna foarte superficial si facil sa zic asta, dar simt ca este ceva acolo care are potentialul de a merge mai departe. Lectia lui tata, el tot timpul spunea doua lucruri, pe de-o parte, acest lucru ca arta trebuie sa fie frumoasa si sa-ti placa sau sa te provoace, nu trebuie sa fie neaparat frumoasa, dar sa te provoace fara sa iti explice cineva 20 de minute de ce trebuie sa te impresioneze sau nu o lucrare. Si in al doilea rand, imi spunea ca atata vreme cat tu faci un lucru foarte bine, succesul si respectiv rezultatele acelui lucru chiar daca nu vin imediat, pot veni si in viitor, dar tu trebuie tot timpul sa mentii acel lucru bine facut.

Te-a invatat sa gandesti pe termen lung, ceea ce e un lucru destul de rar, mai ales cand esti tanar vrei rezultate imediate.

Da, cred ca asta ne-a facut sa avem si foarte multi prieteni aici, pentru ca in domeniul nostru, negustorului de arta din Bucuresti e foarte rapid, ritmul capitalei e mult mai rapid, pe cand la noi, in Timisoara, lucrurile se misca altfel, parca suntem in vacanta. Desi a fost 2023, un an accelerat in evenimente, spiritul tot asa a fost mai moale un pic, avand cumva politica aceasta a galeriei de a gandi pe termen lung, dar si o oarecare lejeritate si comoditate, in sensul bun, ne face sa fim mai mai placuti aici, la Bucuresti. 

Cand te gandesti la copilaria pe care ai petrecut-o printre artisti de toate felurile, nu doar artisti vizuali si muzicieni, ce momente iti vine in minte cand te gandesti la ceea ce faci astazi? Cum se coreleaza?

Incercam acum sa reconstruim genul de seri pe care aveam sansa sa le traiesc acasa, in care faceam un concert de muzica, o seara de literatura, tot timpul casa noastra a fost un loc de intalnire, nu exista alt loc efectiv in Timisoara. In perioada dinainte de 1989, atelierul lui tata, care el fiind etnic maghiar, nu avea nicio legatura cu partidul, se stia ca e un fel de loc sigur si asa se intamplau lucruri. Prietenii familiei veneau seara la atelier si mai ascultau muzica impreuna si asa mai departe. Genul acesta de experiente care acum ti se par foarte gandite si curatoriate si cautate, la noi se intamplau firesc si asta e foarte frumos la casa noastra din Timisoara, ca are aceasta energie. Si acum, dupa mult timp in care n-am mai reusit, pentru ca in momentul de tranzitie intre Fundatia Triade si Galeria Jecza, in 2018, a trebuit sa facem multe schimbari, in mare parte legate de public, care, din pacate, devenise deja prea batran, publicul mamei. Era un public intelectual, frumos al Timisoarei, care nu mai putea sa mai vina la toate vernisajele si pe care, bineinteles, a trebuit sa-l inmultim, sa fie mult mai mare si sa fie un pic mai tanar. Si atunci s-a pierdut putin din rafinamentul evenimentelor pe care acum il recastigam si ma bucur de asta, ii datorez in mare parte sotiei mele, care cauta acest lucru de regasire a acestui rafinament, care sa nu fie unul elitist, ci mai degraba evenimentele sa aiba o anumita calitate. Cum a fost cazul expozitiei Marius Bercea de la Bucuresti unde a existat un vernisaj, un pre-vernisaj, au existat tururi ghidate, adica tot pachetul care functioneaza ca un tot unitar.

L-ai intalnit pe Regele Mihai cand erai mic, aveai in jur de 10 ani. Ce ai inteles despre ce inseamna cumva respectul pentru memorie si pentru istorie? Un lucru care stiu ca este un fir rosu in ceea ce faci, desi lucrezi foarte mult cu arta contemporana.

Intalnirea cu Regele a fost foarte impresionanta pentru mine, chiar daca eram foarte mic, era incredibil. Tata facuse bustul Regelui Ferdinand in Piata Operei din Timisoara si pe care l-a donat orasului si, ca multumire, regele a aflat despre acest lucru si a venit in vizita la noi acasa. Iarasi, cumva din spiritul locului, chiar daca atunci nu exista nici Fundatia Triade, nici galeria, mama s-a gandit ca ar fi bine sa nu ne bucuram doar noi de vizita regelui — care era pe ceas 30 de minute — si sa-i invitam toti prietenii nostri regalisti pe care ii cunosteam, multi oameni din zona de cultura care au venit atunci sa cunoasca regele. Tin minte si acum, cand l-am vazut prima data pe Regele Mihai, vedeai de la 100 de metri ca acel om e diferit, avea o aura si o bunatate in jurul lui si m-a impresionat acest lucru foarte mult. E foarte important aceasta mostenire de care sa spunem ca am pastrat o oarecare distanta, dar din respect. Noi n-am facut o expozitie Petru Jecza la Galeria Jecza pana in 2023. Motivele sunt mai multe, unul fiind momentul de sincronicitate, cred ca acum este momentul pentru sculptura din nou. A fost foarte multa atentie pe fotografie, pe pictura, lucrurile acestea se converg, bineinteles, dar cred ca acum e momentul din nou pentru un artist ca Petru Jecza. In acelasi timp a fost un oarecare respect si dar si o teama, pe de-o parte voiam sa imi fac singur numele, pe de alta parte, sunt totusi fiul sculptorului Jecza si ar fi trebuit sa onorez aceasta mostenire. Atunci mi-am luat misiunea aceasta destul de serios, incepand de acum doi ani. Acum am deschis o camera noua dedicata lui in casa, redeschidem Muzeul Jecza, adica consider ca e o parte foarte importanta din mine, chiar daca mult timp am fugit de ea, pentru ca era o povara greu de carat.

Pe hartie, parcursul tau biografic si profesional pare ideal pentru ceea ce faci astazi. De la scolile pe care le-ai facut la cercurile in care ai copilarit. Stiu ca alaturi de tatal tau calatoreai prin expozitii, inclusiv internationale, cand erai mai mic. El avea cate 3-4 expozitii pe an si va mutati des intre proiecte. Cum te-au format aceste deplasari? Pentru ca nu aveai cum sa inveti despre piata de arta aici, in Romania, in momentele respective.

Cred ca cea mai buna scoala a fost aceea, realmente. Eu am facut si Istoria si teoria artei la Timisoara, am facut si fotografie, masterul de economie si cel de Art Business,  dar cea mai buna scoala a fost aceasta a calatoriilor de treaba cu tata. Intr-adevar, din 1990, adica de cand aveam 3 ani, in fiecare an calatoream alaturi de el in Europa, cu masina, la diferite proiecte, expozitii si asa mai departe, pe care le avea. Tata nu facea vacante, am facut doua vacante in 21 de ani, cat l-am prins eu in viata mea, una la bunici si una in Italia, dar atat. Restul erau toate calatorii de genul acesta pentru expozitii, pentru proiecte, pentru bienale. Dar tot timpul aveam regula de o zi, cultura, o zi, distractie — distractie insemnand parc de distractie si asa mai departe. Si in ziua de cultura vizitam un muzeu sau doua si aveam un joc pe care il fac si astazi cu cu mama, si cu Adela (n. r. sotia lui Andrei Jecza), si cu prietenii cu care mergem in muzee — Ce lucrare ai lua acasa din fiecare sala? Si de ce ai lua-o? Ce iti place la ea mai mult decat la celelalte? — era un joc foarte bun, fara sa devina ceva didactic, si practic asa am memorat expozitiile, muzeele pe care le-am vazut. Si acum tin minte cand am vazut Galleria Uffizi la 7 ani sau Neue Kunstgalerie la Berlin. A fost o scoala realmente, care dupa aceea, cand m-am dus, matur fiind, mi-am dat seama ca e simplu si ca deja cunosc. Asta cred ca e cel mai important, atata vreme cat vrei sa fii artist sau galerist sau colectionar, este sa vezi cat mai mult, cat mai multa arta, sa te expui cat mai mult la acest lucru, chiar daca nu e ce iti place.

Suna ca o scoala incredibila, dar ma gandesc si la partea de relatia dintre artist si alte galerii, art handling, la faptul ca stiai deja dinainte sa faci meseria asta, ceea ce foarte multi galeristi invata pe parcurs: cum se transporta, cum se impacheteaza lucrarile, toate regulile care exista la nivel international.

Asta o inveti pe propria piele tot timpul, din pacate. Relatia cu galeristi n-am vazut-o foarte mult, dar din ce am vazut a fost partea de galerist la mama, pentru ca noi, practic, din 1996, cand s-a deschis casa — care in sine, s-a finantat numai prin vanzarea sculpturilor lui tata. Noi abia in 2011 am inceput sa facem comert de alti artisti, pana atunci a fost doar Jecza, deci acolo a fost aceasta scoala de ”business”. O critic si astazi pe mama pentru ca imi aduc aminte cum vindea sculpturi la kilogram, adica, daca un kilogram de bronz ne costa 20 de marci, ea spunea ca o sculptura trebuie sa ne coste de sase ori mai mult, de exemplu.

La facultate ai studiat foto-video, cum spuneai. Ai luat in calcul ideea de a deveni artist la un moment dat, chiar daca aveai din clasa a VIII-a ideea de a fi galerist?

A fost o coincidenta, imi placea foarte mult fotografia si tata mi-a daruit o camera cand eram foarte mic si am facut fotografii cu ea peste tot si el isi fotografia sculpturile. Asta a inceput cumva de la Brancusi, multi sculptori au preluat elementul acesta pentru ca sculptura avand mai multe parti, sculptorul vede, sa zicem, unghiul perfect. Intamplarea a facut ca eu voiam sa fac istoria artei la Bucuresti, aveam o bursa privata facuta de parintii mei, care lunar imi plateau o suma de bani si la 18 ani aveam posibilitatea sa apelez la acei bani in scop academic. Atunci m-am gandit ca merg la Bucuresti in 2007, dar m-am uitat la chirii si mi-am dat seama ca nu se poate si ca aruncam bani pe fereastra. Ulterior ne gandeam sa cumparam un apartament, cu banii de studii sa ofer un avans, dar cand am vazut ca o garsoniera din subsolul unui bloc cu bulina rosie era 55.000 de euro, mi-am dat seama ca nu se poate, ca nu exista asa ceva. Intamplarea a facut ca fix in perioada aceea, in spatele casei noastre unde fusese o livada si care a fost defrisata, o firma de constructii a inceput un proiect nou si oferea parcele pentru constructie. Atunci am decis sa incepem o galerie si practic banii mei de studii s-au dus in baza galeriei. Atunci in Timisoara nu exista istoria artei, exista insa fotografie, am facut asta un an si dupa aceea a aparut si sectia de istoria artei. Le-am facut in paralel si le-am terminat pe ambele cu un an diferenta.

Ce ai adus acasa de la Sotheby’s?

Multi prieteni. La Sotheby’s noi discutam, in context, la un complet alt nivel. Toti prietenii mei din Timisoara, care erau din domeniu, ma intrebau cu ce ma ajuta pe mine in Romania, cand acolo se vorbea de valori de asigurare pentru o expozitie de 800.000 de dolari doar asigurarea. Si practic, ce m-au invatat profesorii de acolo, si dupa aceea am invatat si in business ca este exact la fel, este faptul ca daca e un model bine invatat, functioneaza. Indiferent daca vorbesti de asigurari de 800.000 de euro pentru ca lucrezi cu un artist care se vinde scump, dar daca tu lucrezi cu Constantin Flondor, lucrurile astea se reduc la valoarea lucrarilor lui Flondor si practic este acelasi principiu. Daca principiul il inveti bine, indiferent ce urmeaza sa operezi, acesta functioneaza, la fel este si in business. 

“Tata, tot timpul cand era un colectionar sau un iubitor de arta care nu era foarte decis intre doua-trei lucrari, spunea: ”Nicio problema, le iei pe toate frumos acasa si dupa o luna imi spui care iti place.” Si, bineinteles, in 90% din cazuri, toate trei ramaneau acolo si asta facem si noi acum.” (Andrei Jecza)

Ai adus pictura alaturi de sculptura si spuneai la un moment dat ca pictura sta pe perete, sculptura ocupa spatiu. Cum spuneai, sculptura incepe sa-si recastige din teritoriu. E doar pragmatic sau e si o forma de a educa gustul colectionarilor?

Eu cand am inceput galeria, mi-am dat seama ca suntem intr-un oras in care atunci nu exista un muzeu de arta, pentru ca era in renovare, si nu existau multe galerii. Asa ca aveam si aceasta functie de formatori. Am considerat tot timpul ca, intr-adevar, statistic vorbind, sculptura se vinde mai putin bine. Pictura se vinde cel mai bine pentru ca pentru pictura ai tot timpul loc pentru ca sunt pereti. Pentru sculptura ai nevoie de un soclu, ai nevoie de o masa, ai nevoie de o comoda, ai nevoie de un element de a o pune in valoare. Si aici am invatat o alta lectie valoroasa. Am un prieten, Stefan Lundgren, un mare colectionar de arta suedez care traieste in Mallorca. Colectioneaza in mare parte instalatii si are peste 8000 de piese, majoritatea de la Bienala de la Venetia, pentru ca el le sustine productia si atunci le cumpara ulterior. El spune mereu atunci cand intalneste un colectionar nou, nu il lasa sa vada galeria si expozitia, ci il duce la el acasa, sa vada cum poti sa traiesti cu arta, cum poti sa traiesti cu palmier de Anselm Kiefer de 12 metri, in camera de zi.

Genul acesta de experienta si de expunere la o realitate palpabila iti arata lucruri la care poate nu te-ai gandit niciodata. Ca in loc sa am mai mult loc pentru copii, pun o lucrare  de arta si nu cade si copiii nu o distrug. Cumva, puterea exemplului cred ca functioneaza foarte mult, pentru ca noi nu aveam aceasta cultura de a colectiona si nici nu aveam cum. Nu avem cultura de a merge cu bunicu sau cu tata sau cu oricine la galerie pentru a cumpara un obiect de arta. Nu exista aceasta practica inca in Romania si acum incepe sa apara acest exemplu. Asta incepem sa facem si noi mai deliberat, sa facem un fel de seri, de cine sau de evenimente in casa, tocmai pentru a familiariza publicul cu ideea de sculptura, pe de-o parte, care parea un lucru mai complicat de expus in casa, cat si de pictura.

Nu m-am gandit la asta pana acum, ca trebuie sa le arati oamenilor o oglinda cum ar arata la casa lor si sa poata sa-si imagineze cum ar arata casa lor cu o sculptura. 

Asta e o alta lege pe care am preluat-o de la tatal meu. El tot timpul cand era  un colectionar sau iubitor de arta care nu era foarte decis intre doua-trei lucrari, el spunea „Nicio problema, le iei pe toate frumos acasa si dupa o luna imi spui care iti place” si, bineinteles, in 90% din cazuri toate trei ramaneau acolo. Si asta facem si noi acum. Sunt colectionari tineri care nu stiu ce sa aleaga si atunci ii lasam sa le ia acasa si ne auzim cu ei dupa doua saptamani pentru a vedea pe care si-o doresc, cu care pot trai mai bine.

Spui mereu ca nu poti vinde ceva daca nu iti place si ai aceasta intuitie. Care a fost momentul in care ti-ai dat seama ca poti sa ai incredere in acest instinct care, evident, e bazat pe o cunostinta, pe niste lucruri pe care le-ai invatat. Ca la artisti, inveti niste reguli si dupa aia le incalci, asa vine si aceasta intuitie. Ai o masa de cunostinte, de experienta si apoi intuitia poate sa actioneze pe aceasta masa.

Am avut sansa sa intalnesc intr-adevar artisti si colectionari care de cand aveam 20 de ani au avut incredere in mine si in ce le propun. Unul dintre ei a fost chiar Ovidiu Sandor, care tin minte si acum ca imi spunea dupa prima sau a doua achizitie ca ofera foarte multi bani unui tanar, enorm de multi bani, si intr-adevar, nu i-a parut rau nici astazi pentru acele achizitii pe care le-am facut atunci impreuna.

Cred ca este un lucru care s-a format cand eram student si mergeam la Londra, ori la cursurile de vara, ori in scoala, si vizitam galerii si expozitii si vedeam lucrari bune. In 2008, tin minte si acum, am vazut la Art Cologne 6 fotografii cu silozuri de Hilla si Bernd Becher, care atunci erau 8.000 de euro iar la 3 ani diferenta au ajuns 60.000 de euro. Ulterior la un alt targ, Frieze Masters, eram student si voiam sa cumpar o fotografie de Sigmar Polke, care a fost in Bienala de la Venetia, care era 10.000 de dolari si n-aveam bani sa mi-o cumpar atunci, bineinteles, la fel ca si cu Hilla si Bernd Becher, si dupa doi ani fotografia respectiva a ajuns la 200.000 de dolari. Genul acesta de experiente in care am observat ca ceea ce-mi place ajunge sa aiba succes comercial m-a facut sa inteleg ca acest instinct este real si ca functioneaza. Din acest motiv cred ca este asa de important succesul artistilor de la Cluj, pentru ca dau in timp real noilor generatii de tineri increderea ca exista, ca au o sansa si ca pot avea si ei succes, ca pot atinge acest ”goal”. Asa a fost si pentru mine, am inceput sa expunem artisti si sa ii vindem la galerie si care pe parcurs au avut o ascensiune destul de rapida.

Chiar urmatoarea mea intrebare era despre Tincuta Marin. Pentru ca aduci la un loc, de multe ori, artisti, istorici cu tineri emergenti. Recent, doua sau trei lucrari de-ale ei s-au vandut la Art Basel, le-a vandut Galeria Plan B. Care a fost cea mai frumoasa surpriza pe care ti-a facut o astfel de descoperire? De exemplu, citeam ca la Tincuta ai descoperit-o pe Instagram.

Tincuta Marin e un exemplu foarte bun. A fost un lucru foarte special, pentru ca intr-adevar am gasit-o pe Instagram, cum am descoperit multi artisti, de altfel, in ultimii cativa ani. De aceea le spun de multe ori tinerilor artisti sa nu se sfiiasca sa puna lucrari pe Instagram deoarece uneori acea atentie pe care o are un colectionar sau un galerist e extrem de scurta. Si daca noi suntem, de exemplu, la o cina si discutam despre Tincuta Marin si colectionarul intra pe internet si n-o gaseste in 2 minute, atentia s-a dus. Realmente trebuie sa ai acces la informatie rapida si asa s-a intamplat pentru noi. Am descoperit-o pe Tincuta Marin pe Instagram, i-am scris un mesaj si i-am zis ca imi place foarte mult ceea ce face si ca o rog sa imi trimita un portofoliu. Mi-a trimis unul de 80 de pagini si de obicei, cand se intampla lucrul acesta, nu e bine deloc, pentru ca majoritatea studentilor sau artistilor tineri includ si lucrari din facultate, studii si asa mai departe, Tincuta fiind o artista tanara la vremea respectiva. Ideal este sa pui mai putin si mai bun, dar in cazul acesta, uitandu-ma peste cele 80 de pagini am amutit. Nu a existat in acel portofoliu o lucrare care sa nu imi placa sau o lucrare care sa nu fie buna. Si Tincuta este si o persoana care e foarte precauta, extrem de corecta si de muncitoare.

Talent fara a fi muncitor nu functioneaza, stim ca nu exista treaba aceasta, sa fii foarte talentat, dar sa nu lucrezi. Este un job full time, incepi sa nu mai ai timp de nimic altceva. Cand esti un artist de succes si asta e o responsabilitate care multi nu o duc, de aceea exista foarte multi artisti talentati, foarte buni, dar care nu pot duce presiunea pe care o duce Adrian Ghenie de exemplu sau artistii mari care fac lucrari incontinuu. 

Dar cu Tincuta asa a fost, am reusit sa vindem doua lucrari inainte sa lucram. Am vrut sa ii cer sa reprezentam direct, dar ea a fost foarte precauta si corecta, imi zicea sa facem treaba prima data, sa vedem cum functionam si dupa aceea facem o colaborare mai extinsa. A avut succes atat din punct de vedere curatorial, adica curatorii  si critica de arta au recunoscut-o din prima expozitie, dar a fost si un artist care a fost colectionat atat de colectionari care sunt la prima lor achizitie, dar si de colectionari care au muzee particulare. Aceasta versatilitate si deschidere catre un public extrem de larg, vorbim de colectionari din Hong Kong sau New York, dar si din Bucuresti, Brasov sau Timisoara, a aratat ca da, ea este un artist care are potentialul de a fi intr-adevar foarte bun. Si ma refer din punct de vedere al succesului si acest lucru se vede acum, incet-incet, ca intuitia mea a fost corecta, dar nu ar functiona fara ea insasi, sa fie atat de determinata, atat de serioasa si atat muncitoare. E o personalitate care ar putea fi un exemplu pentru multi artisti.

Ai atins un punct interesant aici legat de modul in care artistii isi fac PR-ul si brandingul. De fapt, de multe ori este inexistent, scoala nu-i invata sa faca asta. Ar trebui sa fie un curs obligatoriu mai ales in societatea de astazi. Cand a trebuit sa fac un studiu pe modul in care comunica galeriile din Romania, exemplul prin exceptie este Galeria Jecza la modul in care comunica online si la care e creat continutul din fiecare expozitie, cum se comunica dupa fiecare expozitie. Cum ai inteles partea aceasta si cum a implementat-o? Momentan nu avem in Romania oameni specialisti pe comunicare in artele vizuale la care se pot aplica anumite strategii pe care le aplica oamenii din agentii pe alte produse, dar nu e acelasi lucru.

Este un proces de invatare constanta. Suntem generatia care folosim Instagram, Facebook, LinkedIn, chiar si Tiktok si cred ca exista doua modele de pozitionare fata de publicul pe care il ai, privind exemple in lumea larga. Unul foarte academic, serios, in care galeria are aceasta pozitie oarecum distanta fata de public, in care arata ce are de aratat si atat, care e foarte bun si el, nu spun nu, doar ca nu e stilul meu. Al meu e fix invers si exemple bune sunt Perrotin Gallery si Galerie Kamel Mennour care sunt si foarte engaging, care fac foarte mult continut personal, care aproape devin niste platforme, acele pagini de social media. Pentru mine asta a fost interesant ca suntem aici in pozitia in care oamenii nu stiu lucrurile acestea si ca daca noi ne pozitionam distant fata de ei, nu avem cum sa ajungem la ei. Aici am simtit un pic de rezistenta, nu atat din punct de vedere al publicului, ci al artistilor cu care lucrez si care spuneau ca nu poti sa fii influencer ca galerie, ca nu este o imagine serioasa a galeriei. Seriozitatea se manifesta in ceea ce facem noi, iar modul in care comunicam este pentru o generatie care nu mai are alte surse de informatie. Este o discutie pe care am avut-o de multa vreme pentru ca am cautat sa gasim colaborari cu diferiti influenceri din Romania care sa aduca arta la nivelul publicului lor. Si asta discutam cu ei, ca au aceasta misiune, care este o responsabilitate enorma fata de comunitatea lor, in care nu trebuie sa faca doar reclame la creme, pot face si un pic de reclama culturala. Si asa, incet-incet, unii au inteles si incep sa vina, isi platesc singuri avionul si vin sa vada expozitia, pentru ca si-au dat seama de importanta acestor lucruri, chiar daca ceea ce promoveaza ajunge la 1%, 2% din publicul pe care il au, este important.

“Cand lucram cu un artist tanar, primii cativa ani sunt investitia. Artistul are 50% din vanzarea unei lucrari, aia inseamna ca fiecare are 50% din responsabilitate. Atunci, in aceasta ecuatie trebuie sa fie o relatie de incredere.” (Andrei Jecza)

Ce inseamna pentru tine sa cresti un artist tanar. Ce le ceri si ce le oferi?

Inseamna seriozitate, loialitate si transparenta. Pentru mine, seriozitatea se manifesta in a lucra si daca gasim un artist bun, cel mai important lucru este sa munceasca mult. In plus, trebuie sa aiba incredere in judecata mea si sa aiba incredere ca noi construim ceva impreuna. Daca te crezi din prima Modigliani nu va functiona, trebuie sa existe acest raport si trebuie sa ai incredere in galerist. Spunea cineva ca atunci cand esti galerist in relatie cu artistii, esti sotie, mama, tata, contabil, avocat, amanta, Adica esti absolut toate lucrurile pentru el. Si psiholog, dar nu rupem factura la finalul lunii. Si ce le oferim in plus? Bineinteles, le oferim posibilitatea si libertatea de a face doar arta, care e foarte important cand incepi, mai ales cand esti tanar. Multi au tendinta de a face arta ca part-time job sau ca un fel de treaba cand nu mai au altceva de lucru si acest lucru, din pacate, nu functioneaza pe termen lung. Sunt multi care predau de exemplu in domeniu si este un lucru pe care il incurajam si la nivelul de artisti ”established” sau care se afla la jumatatea carierei pentru ca relatia cu artistii tineri le da si lor mereu un plus de vitalitate, actualitate. Adica in acest mod nu raman ancorati intr-o estetica pe care o cred ca e singura care exista. Pentru noi, cand lucram cu un artist tanar, de cele mai multe ori, primii cativa ani sunt investitie, pentru ca practic un targ de arta este mult mai scump decat vanzarea lucrarilor. E destul de simplu si acest lucru nu este un secret, artistul are 50% din vanzarea unei lucrari, ceea ce inseamna ca fiecare are 50% din responsabilitate. Eu am 50% si artistul 50% si atunci, in aceasta ecuatie trebuie sa fie o relatie de incredere. Am avut sansa sa cunosc si sa lucrez cu artisti cu care sa nu se intample lucrul acesta, sa nu aiba incredere sau cu timpul sa fie suspiciosi sau sa existe o nelamurire si neliniste acolo, chiar daca nu era oglindita in realitate. Si atunci lucrurile nu au cum sa functioneze, indiferent de cat de talentat si de grozav este artistul.

Acest lucru poate se intampla si pentru ca este ceva nou, ceea ce faci tu. Piata de arta in Romania e ca inca un bebelus inca si de asta mi se pare o provocare foarte mare sa fii galerist, in ideea in care, in cazul tau, lucrezi de multi ani in sistemul acesta de arta si piata de arta e un cumul de factori. E o raritate aparitia lui Marius Bercea in Bucuresti, in mod surprinzator, e primul lui mare solo show in Romania, desi la nivel international e cunoscut, a fost foarte expus si achizitionat. De ce l-ai ales pe el?

Eram dupa anul nostru de proiecte expozitionale din 2023 pentru Timisoara, Capitala Culturala. A venit atunci, la un moment dat in vara lui 2021, un telefon in care Ovidiu Sandor m-a rugat daca exista posibilitatea ca Art Encounters sa faca o prima expozitie, sa zicem retrospectiva, a picturii lui Marius Bercea, facuta de Diana Marincu, urmand ca noi sa facem ulterior expozitia noastra. I-am zis ca mi se pare corect ca Art Encounters sa aiba intaietate, in acest sens fiind si o expozitie institutionala, sa spunem, chiar daca este o institutie privata. Atunci am amanat expozitia cu Marius din galeria noastra si daca tot am amanat-o, am zis sa o impingem pana cand deschidem spatiul galeriei in Bucuresti. Ideal era sa-l deschidem chiar in spatiul nostru de galerie, dar avand ideea pe care deja o creionasem impreuna cu Marius si cu Tevž Logar a expozitiei de la Timisoara, care are in mijloc pe acest „Nou locatar” / ”New Tenant” din piesa lui Eugène Ionesco, in galerie, intr-adevar, lucrarile fiind atat de mari, chiar te sufocau. Ar fi trebuit sa schimbam tot sistemul de iluminat in galerie pentru a acomoda lucrarile si niste lucruri structurale in galerie ca sa putem acomoda lucrarile si nu erau asa de multe. Asa ca am trecut de la sufocarea galeriei Jecza la aglutinarea mai multor lucrari la spatiul Scanteia+.

Marius este unul din artistii pe care eu nu pot ca si galerist sa-l recomand unui colectionar decat daca il cumpar si eu, decat daca se afla si in colectia mea sau daca nu pot trai fara o lucrare de a lui.

Pentru mine, visul de a avea o lucrare de Marius Bercea a fost mereu, mi-a placut enorm de mult. Il stiam de prima oara cand am fost la targul Viennacontemporary ca si vizitator, la sfarsitul anilor 2008-2008. Si este un artist care are aura aceasta de mare artist si dupa aceea intalnesti un om care e extraordinar de umil, de fin si de generos. Astfel, l-am cunoscut pe Marius si am inceput sa il insotesc, am mers la absolut toate expozitiile pe care le-a avut in Europa, mai putin la Los Angeles si mai putin Tokyo, dar am fost si la New York. Am urmarit cariera lui si am devenit prieteni. In momentul in care am fost student la Londra, el lucra cu galeria Blain Southern si a inceput sa ma invite la evenimente, preview-uri, la cine si petreceri facute de Blain Southern si care a fost pentru mine un insight extrem de important. Unul dintre bagajele cu care m-am intors de la Londra este acela de a avea aceste contacte.

Deci va stiati de cand erai la Sotheby’s?

Chiar de inainte de asta si el mi-a fost alaturi tot timpul, imi facea recomandari de artisti, imi trimitea portofolii. Asa l-am cunoscut pe Genti Korini, de exemplu, artistul cu care am fost anul acesta la Art Basel. Si atunci, avand aceasta relatie de prietenie formata pe parcurs, incet-incet, visul a fost, bineinteles, sa am sansa sa-l expun vreodata in galerie. Asa s-a nascut ideea si desigur, cand vii din Timisoara ca o galerie noua in Bucuresti, trebuie sa vii cu ceva mare. Asa am avut sansa sa-l expunem prima oara in Bucuresti, prima data in 20 de ani de cand a expus in Romania, daramite in Bucuresti, cu exceptia expozitiei Art Encounters. A fost primul show de galerie in afara Europei Centrale, sa zicem, in Europa de Est si, bineinteles, am avut curajul pe care poate ca nu l-au avut alti galeristi cu care el a lucrat, de a face o astfel de expozitie, care nu era despre pictura, in primul rand.

Ce planuri ai pentru extinderea galeriei? Te gandesti la un alt oras din Europa? Ma gandeam cumva ca gandesti deja lucrurile ca o franciza, cum sunt marile galerii internationale care nu se limiteaza la un singur oras, ci activeaza colectionari si piata de arta din mai multe orase.

Eu am avut dorinta initial, inainte de Bucuresti, de a deschide la Bruxelles. Ar fi fost si Berlinul, e un oras frumos si stiu limba, dar nu exista neaparat asa de multi colectionari cati sunt in Benelux. Problema este ca la Bruxelles, desi chiria nu e mare ca sa ai o galerie frumoasa acolo, dar ce costa acolo mult este director de galerie pentru ca nu poti intra in Bruxelles fara cineva care fie de acolo, mai ales cand sunt sute de galerii. Succesul unor galerii care au deschis acolo a fost tocmai acesta, sa isi angajeze un director de galerie, care venea deja dintr-o galerie puternica si asta nu a fost posibil pentru noi. Si atunci am mers catre Bucuresti, desi a fost la un moment dat in discutii si Viena, dar nu este un oras in care sa stia, ci mai mult sa treci, o data pe an, la Viennacontemporary. Visul, etapa a doua, ar fi noua capitala a artei contemporane recente, mai ales dupa Brexit, care e Parisul si unde am gasit un spatiu foarte frumos care avea posibilitatea de fi inchiriat, dar impreuna cu o alta galerie, pe un model de spatiu impartit, comun, in care expune o galerie o lun si cealalta in alta luna.  Exista acest model in care doi sau trei galeristi inchiriaza impreuna un spatiu tocmai pentru a optimiza costurile. Si am gasit o galerie cu un spatiu foarte frumos si am gasit si posibili colaboratori, dar acum mutandu-ne atentia pe Bucuresti, trebuie sa luam o pauza de la acel gand pentru moment.

In Bucuresti, pe langa spatiul pe care il vom avea la Scanteia+, vom mai avea un spatiu in Bucuresti care se va chema Jecza Plus, care este un alt fel de galerie. Din acest motiv se numeste putin diferit, pentru ca imbina mai multe elemente. Incercam sa cream un spatiu boutique, dar in care sa ai experienta de o casa, o camera, de un mediu in care vezi arta contemporana si moderna, dar si design contemporan sau modern intr-un context oarecum familiar. Speram, daca totul functioneaza bine, ca se va deschide in toamna.

Dar am vazut in ultima vreme tot felul de coagulari ale galeriilor din Romania in expozitii in care se lucreaza impreuna. Ceea ce la prima vedere ar putea parea antiproductiv, te intrebi daca nu este o concurenta intre aceste galerii, dar este frumos ca se lucreaza impreuna si ca exista o comunitate. Imi poti explica fenomenul acesta?

Suntem prea putini ca sa existe concurenta. Lucrul impreuna e complicat, s-a incercat de mai multe ori. Am facut si eu parte din prima asociatie a galeristilor facuta de Artmark  cu Radu Boroianu presedinte la vremea respectiva, prin 2000, cand aparuse prima oara Art Safari ca si targ, nu Art Safari ca si expozitie. Dupa aceea au existat mult timp diferite tentative si colaborari punctuale in doi sau in trei. Dupa aceea, intr-adevar, a venit Catinca Tabacaru din Vest si a simtit ca ea si alte galerii nu pot functiona altfel in acest sistem si ea a reusit sa convinga aproape zece galeristi, impreuna cu ea, sa facem acest targ, RAD, si cumva a ajutat foarte mult acest lucru. Dupa aceea, pe cealalta parte e Suzana Vasilescu, care tot asa are proiectele legate de Muzeul MARe, proiectele expozitionale pe scena internationala si fundraising destul de serios in zona de cultura.

Si atunci au inceput sa se toceasca coturile ascutite de care noi stiam. Noi veneam din Vest precauti, cu genunchiere si cotiere la noi, stiind ca exista o problema aici, in zona aceasta. A fost foarte simpatica si perioada cu deschiderea de la RAD si cu proiectul de la Scanteia+ pentru ca tot timpul am avut asa pozitia aceasta de „Elvetia” in care trebuia usor sa mediez cu un pic de intelepciune relatia dintre galeristi. Bineinteles ca sunt orgolii, interese destul de mari, dar observ in ca in constelatia actuala din Bucuresti ca nu ne suprapunem atat de tare nici pe artisti, ca acolo ies scantei cand te suprapui cu artisti, ca sunt practic interes direct, indirect e spiritul unui targ, in care fiecare galerie aduce niste colectionari. Nu atat de mult pe colectionarii e problema, ci pe artisti. Si atunci, creandu-se cumva aceasta separatie destul de buna, a aparut aceasta colegialitate, care e foarte buna, pentru ca nu putem construi o piata reala fara sa te ajuti si se pare ca functioneaza acest lucru si in Vest, numai ca noi credeam ca suntem mai speciali ca nu reusim. 

Cum iti vezi rolul tau in arta? Nu doar ca galerist, dar ca profesionist, ca om care creeaza punti, deschide usi, accesibilizeaza arta, are o perspectiva mai de ansamblu si intelege ca trebuie sa apropiem oamenii de arta, trebuie sa le cream noi experientele, nu sa fortam noi publicul sau sa-i asteptam sa vina de la sine.

In Romania de astazi ca si galerist, nu e suficient doar sa fii excelent, din punct de vedere profesional, lucru care este foarte important, trebuie sa fii si extrem de serios, iar atunci cand spui ceva, sa se si intample asa.

E importanta aceasta abilitate sociala de a te duce tu catre public pentru ca intr-o comunitate in care nu exista cultura colectionatului per se, trebuie tu sa faci pasii spre public. Faci prin social media, prin evenimente, prin tot felul de lucruri conexe unui eveniment cultural. Cu acelasi rezultat, pentru ca interesul tau la sfarsitul zilei este sa castigi un public nou, sa fidelizezi un public, sa facilitezi unei comunitati de artisti reprezentarea internationala si nationala. Adica esti ca un pivot intre doua lumi, artistii, pe de-o parte, care intr-adevar stim ca nu exista niciun artist de succes in lume fara o galerie si pe cealalta parte nu prea sunt colectionari care sa nu fi apelat vreodata la o galerie, fie la un art adviser. Si atunci se creaza o relatie de incredere si ca la un moment dat se creeaza si o relatie de prietenie, lucrurile astea se continua mai departe. Noi suntem la mijloc, iar in Romania mai mult, suntem si formatori, ca nu facem doar o legatura dintre artist si colectionar, ci facem si un fel de formare, atat a artistilor, dar foarte mult si in zona de colectionari in care apare acest rol al tau de a ghida. Cand un artist imi spunea la un moment dat ca visul lui era sa poata sa isi cumpere cate culori isi doreste. Ulterior, la prima tranzactie nu a inteles ce inseamna acel lucru, cate culori ar insemna asta, ar fi fost un camion de culori la vremea respectiva. Rolul nostru este atat formator si pe acesta il iau foarte in serios in ambele directii, cat si de mediator intre cele doua universuri.

Care e cel mai greu lucru cand explici cuiva de ce o lucrare merita pretul pe care il are?

Explicarea valorii tine in principal de argumentele pe care le ai, cat de bine reusesti sa construiesti pledoaria unui artist, cat de credibila poate fi. Si realmente, daca poti ancora aceste lucruri in fapte si in rezultate. De exemplu, Adrian Ghenie in 2007 era 50. 000 de euro, acum 2 milioane de euro. Genul asta de argumentatie functioneaza si se foloseste destul de bine prin exemple. 

Partea de marketing, care mie mi se pare ca lipseste cel mai mult, strategiile aplicate de marketing in piata de arta romaneasca, cum ai invatat-o?

E la fel ca si cu social media, oamenii nu pun deloc accent pe lucrul asta, ma refer la colegii mei, majoritatea. Noi la galerii avem doi angajati care se ocupa doar de partea aceasta, o colega noastra din Timisoara, Florina, care face partea de continut si Instagram si in Bucuresti, Andreea, care a dezvoltat un pic partea de Linkedin si Facebook unde este un limbaj putin diferit. Toate elementele astea converg, partea de marketing bineinteles ca tine foarte mult de modul in care tu doresti sa te pozitionezi fata de un public pe care il ai sau pe care vrei sa il dobandesti.

Dar tu cand ai invatat asta la Londra, la Sotheby’s?

Da, la Sotheby’s am avut intr-adevar o profesoara de marketing care a fost foarte buna si am avut multe exemple de studii de caz. Ne-a adus foarte multi specialisti din diferite modele. Am avut persoana care a facut toate campaniile de lansari de la Red Bull, de exemplu si care ne-a explicat ce inseamna sa creezi un mit sau sa creezi buzz, un fel de asteptare pentru lansarea unui produs. Ei in Anglia preiau mult din alte zone, mai ales din zona de luxury si commodities in zona de arta, pentru ca acolo e un pic mai curajos. Pentru noi, mai ales pentru Romania, in care nu stim exact unde e arta ca si element, cum se pozitioneaza, este ceva intuitiv. Am inceput sa facem ceva si am inceput sa vedem ca functioneaza inclusiv acest lucru cu influencerii si cu social media. Acum avem aproape doua mii de postari pe Instagram, enorm, postam zilnic, ceea ce nu face nimeni in Romania. Inevitabil, scopul este sa vinzi pentru ca majoritatea dintre noi ca si galeristi comerciali traim din vanzari, chiar daca mai exista si sustinere guvernamentala sau privata in anumite cazuri.

In biografia galeriei apare acest an, 2018, in care spui ca ai preluat conducerea, pana atunci a fost un ”two people show”.

Tot eu am fost, doar ca nu am avut presiunea clar financiara, adica orice factura era platita de mama. Nu aveam foarte multi angajati, desi faceam targuri si atunci si faceam vanzari, dar nu aveam o tinta cat am dori sa vindem intr-un an.

Si a fost in jurul anului in care ai facut 30 de ani. Ti-ai asumat pur si simplu si ai spus, gata, de acum imi asum responsabilitatea sau?

Pentru mine au fost doua puncte de cotitura importante, doua praguri, in momentul in care a murit tata, cand aveam 21 de ani si m-am maturizat instant, n-am avut alta optiune, si am preluat multe din sarcinile pe care le avea el in casa si al doilea moment pe la 30 de ani, in care am considerat ca e momentul potrivit.

“Nu cred ca e sanatos daca nu ai avea momente de a te indoi, de a te gandi si intreba ce iti aduce tie cea mai multa satisfactie. Si mie cea mai multa satisfactie imi aduce sa vad ca pot indeplini visul unui artist, negandindu-ne daca va fi sau nu va fi un succes comercial, ci pur si simplu sa facem acel proiect.” (Andrei Jecza)

Inainte de asta, voi ati trait in mijlocul muzeului care se construia in jurul vostru. La inceput stiu ca descriati un moment cand nu aveati lumina acolo si foloseati lumanarile. Ar fi fost interesant de facut un documentar al acestei evolutii ca sa o vezi poveste inspirationala. Dar cum au fost anii respectivi in care lucrurile nu functionau la fel si nici tu poate nu aveai cunostintele si experienta pe care le ai acum, dar nici piata nu incepuse sa se formeze, nu se nascuse deja. Si stiu ca ati facut si fundatia in 2000, ati facut multe expozitii, albume, ati finanta foarte multe publicatii. Ai lucrat si pe partea asta si ai fost inclusiv curator la un moment dat.

Treaba cu curatorul, am decis ca e important sa faci ce te pricepi cel mai bine si sa-i lasi pe altii sa faca ce stiu ei mai bine. Majoritatea galeristilor nu angajeaza curatori, dar au curator in casa, chiar daca nu spun asta. Cat despre inceputurile noastre, casa a fost construita ca sa adaposteasca sculpturile tatalui meu. Am inceput-o in 1990 si a durat pana in 1996. Dupa sase ani, proiectul trebuia sa coste o fractiune din cat a ajuns sa coste, dar totul a fost finantat strict din vanzarile sculpturilor si de circuitul acesta al lucrarilor la nivel international. In perioada respectiva 80% erau colectionari internationali si 20% maxim romani, iar parintii mei au inceput sa faca partea aceasta in mod serios. Intr-adevar, a fost o poveste foarte draguta legata de casa in care parintii mei aveau datorii mari la tot felul de prieteni pentru terminarea casei. Si aproape de ziua tatalui meu, in octombrie 1996, se anuntase un prieten din Germania, care e un colectionar important, ca vine cu un grup mare de prieteni de-a lui in Timisoara, sa vada orasul si ca daca putem sa le facem o seara. Aceasta a fost seara cu lumanarile la casa care nu era chiar gata.

Acum nu mai este asa, dar la vremea respectiva, era ultima casa din Timisoara.

Era exact la limita, acolo se termina orasul, era ultima strada, dupa aceea era campul cu fazani. Si pentru seara respectiva nu aveam inca curent electric in casa, dar i-am promis acestui colectionar, Ulf Braun, ca facem acest lucru si am pus lumanari in casa, am pus cateva lucrari si parintii mei respectivi au facut aceasta seara pentru prietenii lui Ulf, care intr-adevar au cumparat lucrari. Datoria casei la vremea respectiva era mult, 16.470 de marci, tin minte pentru ca e fantastic ca si idee. In seara respectiva am vandut, ne-am dus inapoi acasa, unde stateam la bloc si mama a facut totalul vanzarii din seara respectiva si a ajuns exact la suma de 16.470 de marci. Si atunci s-a stabilit ca se va face o fundatie si casa va face bani. Tata avand experienta anilor 1980 in care a fost reprezentat de galerii importante din Germania si din Elvetia, dus fiind la Bienala de la Sao Paulo, Ravena, Venetia, avand cataloage deja, prima misiune din 2000 a fundatiei a fost sa faca un catalog raisonné Petru Jecza, care s-a si intamplat, cu sustinerea lui Georg Lecca, care la vremea respectiva a devenit vicepresedintele fundatiei. Impreuna cu alti prieteni care au fondat Fundatia Triade si care a fost menita in principal sa ofere artistilor generatiei tatalui meu ceea ce el a avut parte, dar ei nu. Si astfel am facut expozitii la Triade, in acest garaj prelungit, transformat, care a fost Galeria Triade, prima galerie a familiei noastre. Prima expozitie a fost cu cu Geta Bratescu, au urmat Ion Grigorescu, Constantin Flondor, Roman Cotosman, Paul Neagu. 

Care atunci nu erau niste nume atat de mari pe cat le consideram acum.

Nici pe departe, erau printre primele expozitii si carti facute cu toti acesti artisti. Mama a publicat si editat peste 200 de albume de arta, toate sustinute privat in mare parte, sau prin sustinerea AFCN, dar in principal prin sustinere privata. Expozitiile erau o experienta complexa in care la o expozitie de jos, din galerie se lega un anumit gen de muzica, care rezona cu ce se intampla in galerie, cu un anumit gen de catering, ceva ce acum daca ai vedea ai spune ca e la urmatorul nivel sau ca vine din occident. Si atunci, incet-incet, experienta aceasta pe mine m-a format si diferenta a fost ca nu aveam nicio responsabilitate atunci, nu aveam nicio grija. Cand am inceput galeria, am inceput cu gandul de a expune artistii care la vremea respectiva, aveau o de recunoastere nationala sau internationala, si i-am adus din Bucuresti in Timisoara. Si am inceput cu Dumitru Gorzo, ulterior Roman Tolici. Am facut multe expozitii la inceput in zona aceasta, pana cand a fost o conjunctura in care am ajuns sa recuperez artistii cu care lucrez acum. Am aplicat la Targul de Arta de la Viena, nu am fost acceptat, in 2011, chiar cand am deschis galeria si in anii precedenti mergeam la Art Basel sa vad targul si am intrat in vorba cu o galerista din Viena, Christine König, ea lucra cu multi artisti romani si cu Dan si Lia Perjovschi. I-am explicat situatia cu targul de la Viena si data urmatoare cand am trecut prin oras am mers la ea si m-a incurajat sa aplic la Viennacontemporary, i-am zis ca am aplicat si ea desi nu ma cunostea, a fost generoasa si a avut o intuitie si l-a sunat pe directorul targului pentru a-i cere sa-mi dea indicatii pentru aplicare. M-am intalnit cu directorul targului si ne-am intalnit, le-am explicat ca am aplicat cu Roman Tolici in anul respectiv si ei mi-au zis ca stiau scena de arta din Bucuresti sa ma intrebau ce altceva pot sa prezint. Si in spiritul mamei, le-am daruit o carte in care erau 10 fondatori ai artei contemporane timisorene. El rasfoieste cartea, imi spune ca avem Cotosman, Neagu, Jecza, Flondor si ca daca venim cu artistii respectivi imi ofera un stand. Eu pe artistii respectivi ii stiam ca prieteni de familie, nu consideram ca ar putea fi interesanti pentru publicul international si asa am ajuns sa lucrez cu ei. Si in anul respectiv am primit doua standuri la Viena.

Care este pariul tau personal pentru urmatorii ani cu Galeria Jecza?

As dori sa o fac sa se autosustina si sa creasca in acelasi ritm cu care am crescut pana acum. Ma refer la o crestere de 30-40% la suta pe an, poate chiar 50% cat ar putea fi anul acesta. Si sa putem forma o echipa in jurul nostru care poate sa duca proiectul acesta, sa-l coordoneze singur, cu mine ca si ”mastermind”, dar sa poata functiona singura, sa faca expozitii, in Timisoara poate deja, dar acum trebuie sa formam si galeria din Bucuresti sa poata sa functioneze singura, fara sa fiu eu tot timpul aici. Bineinteles, mi-ar placea sa mai descoperim inca cativa artisti fantastici, atat foarte tineri, dar si sa recuperam niste nume care merita recuperate din istoria artei romanesti si as spune si regionale, consider ca e important un pic sa ne extindem atentia si in regiune. Ma refer la Bulgaria, Ungaria, Serbia, Ucraina, sa largim un pic aria de atentie a galeriei.

Ce mi se pare mie fascinant la tine este ca nu pari niciodata obosit sau satul de ceea ce se intampla in sistemul artistic, Desi cu toti stim ca exista momentele acestea in care te intrebi daca merita sa faci asta sau daca poate ar trebui sa schimbi complet domeniul.

Eu nu cred ca e sanatos daca nu ai avea momente acestea in care te indoiesti, daca e bine ce fac. La finalul zilei te gandesti ce iti aduce cea mai mare satisfactie si mie cea mai multa satisfactie imi aduce asta, sa vad ca pot indeplini visul unui artist, ca putem sa facem ce si-a dorit, sa aducem la realitate, negandindu-ne daca va fi sau nu va fi un succes comercial, ci pur si simplu sa facem acel proiect. Sau, respectiv, sa vedem satisfactia si bucuria acelor colectionari carora realmente le schimbi viata cu lucrarile pe care ajung sa le aiba sau prietenii pe care ajung sa-i dobandeasca si comunitatea in care ajung sa intre. Nu cred ca mi-as putea imagina sa fac altceva, am facut alte lucruri conexe, ca am facut o afacere de art editions, partea aceasta cu targul in care ne-am implicat, cu asociatia galeriilor. Singurul lucru pe care l-as fi facut probabil ar fi fost marketing.

Daca ai putea schimba ceva la modul in care e organizata educatia artistica in Romania, pentru ca tu practic lucrezi cu consecintele educatiei artistice, cu tinerii artisti care ies din sistemul de invatamant, ce ai face primul lucru?

Ceea ce fac cumva benevol de vreo cativa ani incoace, facem un curs cu studentii atat din Timisoara, cat si din Cluj-Napoca sau Bucuresti, in care povestesc despre piata de arta, de ce e importanta si ce se intampla dupa ce termini scoala. Asta nu face nimeni in Romania, nu inveti ce sa faci ulterior. Un alt lucru important este ca studentii sa mearga la vernisaje, sa fie vazuti si pe parcurs recunoscuti, lumea trebuie sa stie cine esti si ce faci, iar daca stai in casa asta nu o sa se schimbe. Aceasta a fost lectia mea de Londra, m-am dus la toate vernisajele, la cate am putut. Faceam uneori 4-5 vernisaje pe zi, de joi pana sambata inclusiv. Era acest lucru de a fi peste tot, de a te vedea oamenii. Vazandu-te de fiecare data te tin minte si acest lucru este important pentru tinerii studenti, sa fie vazuti. Ce as mai adauga la educatia artistica ar fi tot ce tine de partea aceasta. La un moment dat am facut si un ghid de arta contemporana. Si as mai adauga elementele acestea ce tin de un pic de contabilitate personala. Doar sa fii un artist extraordinar nu e suficient, trebuie sa stii sa te vinzi, cel putin la inceput, sa ajungi la o galerie, trebuie sa stii sa te prezinti, trebuie sa stii sa vorbesti despre ceea ce faci. Este foarte important. Diferentele mari si acestea sunt cateva studii de caz facute pe artistii care au ajuns la notorietate mult mai tarziu, datorita faptului ca nu au stiut sa vorbeasca despre ceea ce au facut sau au fost foarte complicati ca si personalitati si acest lucru iarasi nu e bine.

Daca ar fi sa iti multumesti tie insuti pentru ceva, pentru ce ti-ai fi recunoscator?

Nu vreau sa fiu siropos, dar ma bucur ca am intalnit-o pe Adela, care mi-a devenit sotie si care m-a calauzit intr-o anumita directie. Desi este un cliseu, as zice ca un barbat puternic, are un partener si mai puternic in spate. E important sa existe o persoana cu care tot timpul sa te chestionezi, sa fie acest dialog. E singura persoana care poate sa zica nu e bine ce faci sau sa nu mai faci un anumit lucru sau sa te culci mai devreme si asa mai departe. Si sunt recunoscator mie pentru ca am incredere in intuitia mea nebuna de a face lucruri care uneori nu sunt usor de facut.

Si pentru tine ce este arta?

Este ca aerul, nu poti sa existi fara ea, chiar daca suna ca si un cliseu. Pe de o parte, poate fi un refugiu, pe de alta parte poate fi un seismograf al lumii in care traim. Arta este o forma de a exprima ceea ce se intampla in jurul nostru, in lumea noastra si de a o schimba uneori, pentru ca are aceasta putere si influenta asupra oamenilor si cred ca nu ar exista daca nu ar fi vitala,