Podcastul Buzunar de Arta continua cu un episod dedicat unuia dintre cei mai importanti artisti vizuali ai generatiei sale: Dani Gherca. Fotograf si initiator de spatii independente, Dani Gherca a reusit sa construiasca in paralel o opera personala coerenta si puternica, dar si platforme colective care au schimbat scena artei contemporane din Romania.

De la primele serii fotografice – „Intim”, realizata in singurul penitenciar de femei din tara, si documentarea comunitatii din canalele Bucurestiului – pana la expozitia sa majora de la Muzeul National de Arta Contemporana, „A Glimpse of Disconnection”, Gherca a explorat mereu relatia dintre spatiu, memorie si alienarea lumii contemporane. Parcursul sau international include expozitii in Madrid, Viena, Berlin, Beijing sau Liverpool, iar rezidentele artistice – in special cea de la HYSK, in Ghent – i-au redefinit identitatea artistica si i-au oferit recunoasterea unei scene globale.

Pe langa opera personala, Dani Gherca a pus bazele unor proiecte esentiale pentru comunitatea artistica din Bucuresti: Switch Lab si, mai recent, Atelierele Scanteia si spatiul Scanteia+.

Pentru el, acestea sunt pariuri personale, dar si forme de rezistenta culturala, menite sa ofere un context real pentru productia si prezentarea artei contemporane.

In acest episod, discutam despre copilaria in cartierul Dristor in anii 1990, despre disciplinele si instinctele care l-au ajutat sa reziste pe termen lung, despre relatia dintre fotografie documentara si arta conceptuala, despre colectionari, piata de arta si posteritatea lucrarilor. Este o conversatie in care aflam atat povestea unui artist format din curiozitate si obstinatie, cat si portretul unui manager cultural care crede ca arta trebuie sa lase urme vizibile pentru generatiile viitoare.

Podcastul Buzunar de Arta, prezentat de Eduard Enache, cu montaj si grafica realizate de Catalin Alb, este disponibil mai jos in format audio, video si transcris.

Esti unul dintre putinii artisti vizuali care a reusit sa construiasca in paralel atat o opera personala, dar si o platforma colectiva reala pentru ceilalti. Mie mi se pare un echilibru greu de atins. Ce crezi ca te-a ajutat sa rezisti cel mai mult? Vorbim de un instinct artistic, de o disciplina?

Cred ca in primul rand o disciplina, in al doilea rand, rezistenta la stres pe termen lung. Acest lucru cred ca este foarte important. Sunt foarte multe proiecte care incep, care se izbesc poate foarte repede de probleme peste care cei care au demarat proiectul nu reusesc sa le depaseasca, nu trec de acea faza incipienta de stres care apare inerent in orice proiect. Poate fi vorba si de o incredere, ca vreau sa-mi demonstrez ca pot sa aduc un proiect pe care l-am inceput si vreau sa-l duc intr-un stadiu coerent, sa nu il abandonez rapid. Este mai degraba un fel de pariu cu mine insumi, cel putin partea de platforma publica.

In ceea ce priveste opera personala, cred ca aici difera putin, sunt niste timpi diferiti, perioade diferite. In perioada incipienta, poate in primii 8-10 ani, m-am lasat dus de ”flow”, de prieteni, scoala, universitate si lucram in acelasi timp, dar imi si placea. Imi gasisem un loc unde ma simteam confortabil. Ulterior, urmatorii ani, cam in a doua perioada a carierei mele, a intervenit o foarte mare incredere in ce fac si o dorinta foarte mare de a produce lucrari si de a le vedea ca exista.

Spuneai de pariu cu tine insuti. Switch Lab a fost un pariu?

Switch Lab a fost mai degraba o necesitate.

L-ai fondat impreuna cu Nicu Ilfoveanu si Mihai Barabancea?

Da, putem spune asta. Este un proiect pe care initial l-am gandit singur. Am identificat o finantare disponibila in momentul respectiv, in 2017, am obtinut-o si ulterior l-am invitat pe Mihai si pe Nicu sa ia parte la proiect.

Ati creat cumva o punte intre fotografia comerciala si arta.

Da, necesitatea aici intervine. Spre deosebire de alti artisti din generatia mea sau din generatii foarte apropiate mie, cred ca mi-am dat seama destul de repede ca nu prea am sanse sa pot sa supravietuiesc, fiind doar artist intr-un context romanesc unde piata de arta era la foarte inceput. In 2017 cel putin probabil ca era si mai jos decat e acum. In economia din Romania ai mai multe cheltuieli decat venituri si atunci ori tai din cheltuieli, ori ramai cu aceleasi venituri. Si asa te gandesti ca trebuie sa-ti mai iei un job pentru ca poti sa faci fata nivelului de cheltuieli. Si atunci, pentru ca arta nu producea, doar consuma, ideea a fost ca fiind fotografi, asta stim sa facem cel mai bine, am zis sa incercam sa lucram si in zona de fotografie comerciala si sa folosim abilitatile pe care le avem.

Poti sa imi spui cum s-a nascut ideea de Scanteia Plus? Daca este o forma cumva de rezistenta urbana, de recuperare simbolica sau doar o solutie practica, sau toate?

Aici intervine din nou ideea de pariu personal cu mine. Ideea a pornit de la dorinta de a-mi demonstra ca pot sa creez un spatiu care poate sa depaseasca o granita unui artist-run space de mici dimensiuni, care, din perspectiva publicului, gazduieste mici expozitii destinate artistului si grupului restrans din jurul artistului. Aceasta cred ca a fost prima motivatie. A doua, o dorinta, poate cel putin partiala, de recuperare istorica a cladirii.

Pe care tu ai fotografiat-o in trecut.

Am fotografiat-o in 2014 sau 2015, seria care se numeste Four Houses. Cand eram mic, mergeam cu maica-mea cand se ducea spre locul ei de munca in Bucurestii Noi, treceam cu masina destul de recurent pe langa Casa Presei si ma atragea. Era ca un obiect enigmatic in oras, asimilat cu un soi de interes fata de comunism, partial cu un interes fata de arhitectura, ceva foarte incert pe atunci. Vorbim de acum 25 de ani, chiar mai bine.

Si a fost un fel de pariu, de a vedea daca putem sa introducem Casa Presei Libere in circuitul public al orasului. Proiectul cu cele patru case, Casa Scanteii, Casa Poporului, Casa Stiintei si Casa Radio, era legat de ideea unui oras care duce o lipsa foarte mare de spatii interioare, fie ca sunt locative, comerciale, de divertisment, de arta mai serioasa, cum incercam noi sa credem ca este arta contemporana. Deci avem o lipsa foarte acuta de tot felul de spatii si, in acelasi timp, avem aceste cladiri care sunt detinute de catre stat si care, cel putin pe atunci, eu cautand o statistica, rata ocuparii cladirii, foarte greu am gasit. In ziare si articole, am gasit niste informatii si Casa Presei era undeva sub 50% ca grad de ocupare. Casa Poporului la fel, un procent foarte mic. Ele sunt detinute de stat, dar sunt neglijate dintr-o lipsa de imaginatie si interes.

Cand ai inceput sa cauti spatiu pentru Atelierele Scanteia?

Prima data cand a aparut ideea ca ar fi interesant sa fac ceva in Casa Presei a fost cand cautam spatiu pentru Switch Lab in 2017, dar atunci nu am reusit sa gasesc cine este administratorul, asa ca am lasat-o balta si m-am orientat catre alta zona a orasului. Ulterior, prin 2021 am avut nevoie sa inchiriez un mic spatiu de atelier si am mai incercat odata sa gasesc cine se ocupa de cladire si am reusit, am gasit un numar de telefon si am inchiriat acel spatiu, initial doar pentru mine. Nu era la orizont ideea de Atelierele Scanteia. Atunci a fost prima data cand am intrat in cladire, am inceput sa identific care e situatia administrativa cu ea, iar intre timp aparusera Atelierele Malmaison. Mi s-a parut foarte interesant ca un grup de artisti s-au mobilizat sa preia impreuna un spatiu pe care sa-l transforme intr-un loc in care sunt multiple ateliere, asa cum vazusem si eu prin alte tari. A fost ca un fel de ”kick” de inceput, faptul ca uite ce frumos s-au mobilizat. Ma uitam de departe la ce se intampla, mi se parea foarte pozitiv si de laudat. De aici a venit si numele de Atelierele Scanteia, am vrut sa mentinem, pe de o parte, ideea de atelier. Se stia in mentalul colectiv, cel putin in zona artistica, ideea de Atelierele Malmaison si mi s-a parut interesant sa continuam cu o denumire similara pentru ca oricum oameni veneau la mine le spuneam sa vina la Scanteia. Deja ne raportam la cladire ca la „Scanteia”, era mai simplu asa decat sa spui „Casa Presei Libere”, era asa un nume propriu pe care il foloseam intre noi.

Cum s-a intamplat extinderea aceasta de la un atelier la mai mult de zece cate cred ca sunt acum, plus spatiul Scanteia+?

Atelierul meu era in alta aripa a cladirii, nu era unde sunt acum atelierele Scanteia. La final de 2022, se termina contractul pe care il aveam la Switch Lab, in Palatul Universul. Erau cinci ani de cand eram acolo si la finalul lui decembrie, se termina contractul si trebuia sa iau decizia daca mai continui, reinnoiesc contractul sau incerc sa gasesc alta formula a proiectului Switch Lab. Intre timp, in anul respectiv, a aparut si Michele Bressan, prin intermediul unei expozitii pe care am organizat-o la Universul si cu el au fost primele discutii. El m-a intrebat daca mai vreau sa continui cu Switch Lab si eu eram destul de incert, ma cam plictisisem de proiect dupa 5 ani. Mi-am spus ca daca as mai continua, as face-o in alta forma. Cumva, tot in perioada respectiva ma gandisem la ideea sa incercam sa promovam fotografia romaneasca prin intermediul scolii de fotografie de la Bucuresti, care desi poate suna pompos spus, in definitiv, majoritatea artistilor care fac fotografie in Romania si care au rezistat oarecum pe o perioada de cel putin 10 ani dupa terminarea studiilor provin in principal de la UNArte din Bucuresti. Sunt studenti ai lui Nicu Ilfoveanu, a lui Iosif Kiraly, cum sunt si eu si Michele, si mi s-a parut interesant sa incercam sa vorbim despre acest lucru la nivel international. Si ne-am gandit sa incepem acest proiect, aveam experienta, cunosc foarte multi curatori din Belgia si imi dadusem seama ca cei mai multi nu au venit in Romania, dar ar fi interesati sa vina. M-am gandit ca ar fi foarte practic sa avem atat Switch Lab, cat si un atelier comun in acelasi loc, dar la Palatul Universul spatiul nu permitea si asa am incercat la Casa Presei. Acolo era acest etaj gol si am mutat Switch Lab acolo, aveam si un spatiu de expozitii si un atelier comun pentru noi patru. Aici a fost prima discutie serioasa in a incerca sa construim la Casa Presei un centru de arta.

Cum s-a dezvoltat comunitatea de artisti care este acum acolo si ce ai invatat cumva din dinamica aceasta de coabitare artistica?

Dupa ce am decis impreuna ca inchiriem doua spatii, intr-un decurs foarte scurt, vorbind prin oras cu alti amici, initial cu Matei Caltia, le-am spus ca mai sunt spatii pe acelasi etaj, spatii goale si daca n-ar vrea si ei sa vina. Matei a fost primul care a decis ca vrea si el sa ni se alature. Au inceput sa vina multi artisti care aveau nevoie de atelier, multi care incercasera la Malmaison si n-au mai prins. De acolo au venit, dar si artisti care erau pe langa Matei si pe langa Galeria Posibila, artisti cu care mai lucrase el, care gravitau cumva in jurul galeriei lui. Aceasta a fost prima serie de artisti care ni s-a alaturat, in jur de aprilie 2023. In mai am inceput renovarea si mai ramasesera doua sau trei spatii libere care s-au ocupat imediat si ele. Au venit Mischa Blanos cu Cristi Cons, Dumitrita Razlog, Elena Padiulescu, in rest deja erau Albert Kaan, Roxana Moraru, Anca Tintea, Andrei Arion, Vlad Albu. Am deschis spatiul in septembrie 2023. Ce am invatat din lucrul cu oamenii este ca e complicat.

Cat de mult conteaza sustinerea si implicarea mediului privat in posibila dezvoltare pe termen lung a spatiilor de la Scanteia?

Cred ca este esentiala si, in lipsa unei implicari din mediul corporate, nu va exista un viitor al acestor doua spatii, pentru ca necesita resurse foarte mari, pe care noi nu le putem acoperi pe o perioada indelungata. Putem sa le acoperim pentru inceput si pentru un timp destul de limitat. Este absolut cert ca nu putem sa sustinem nivelul acesta de resurse pe un timp lung. Daca nu va exista in viitorul aproapiat o interventie din zona privata, corporate, din pacate, cred ca nu va exista niciun viitor pentru spatiul Scanteia+.

Ai crescut in Bucuresti, cartierul Dristor, din ce am inteles, anii 1990, saracie, postcomunism. Stiu ca ai fotografiat cartierul si in primii ani erai foarte legat de lumea urbana. E foarte interesant parcursul tau, ai pornit de la o vedere microscopica a cartierului, de la oamenii din canale si ai ajuns acum la o serie in care fotografiezi orase din elicopter. Ma gandeam la seria Diagram of Utopia. Ce ti-a ramas viu din copilaria ta la nivel vizual

Vizual, imi amintesc mai degraba de ceva gri, de multe garaje, aglomeratie mare, multe obiecte in casa. Noi nu aveam masina de spalat si maica-mea se trezea dimineata in weekend, sambata, sa spele rufele si le intindea dupa aia pe balcon, pe niste sarme. Este foarte clara in minte experienta aceasta cand intram pe balcon si ma furisam printre haine care erau putin ude, ca sa ma uit pe balcon. Aveam baia plina de haine si maica-mea le spala, pe jos era foarte ud. Deci copilaria este legata cumva de aglomeratie. Afara, la fel, un labirint de garaje in fata blocului, multi oameni pe strada, in fata blocului, la fel. Ulterior am fost atras de fotografii, de imagini care readuc, cel putin in mintea mea, tipul acesta de secvente.

A fost un moment anume pe care ti-l amintesti, in care ti-ai dat seama ca fotografia poate sa fie mai mult decat ceva pasager, mai mult decat un hobby?

Foarte tarziu, recent chiar, in jurul anului 2020.

Ai dat admiterea la UNArte, la sectia foto-video, stiai cumva ca directia este fotografia. 

Da, in 2010, dar a fost a treia facultate.

Ce ai facut inainte, ce ai incercat?

Am incercat niste management al afacerilor la o facultate privata timp de un an, ulterior la Comunicare si relatii publice la Universitatea din Bucuresti, la seral cred ca se numea programul, erau in weekend cursurile. Eu nu aveam medie sa pot sa intru la zi, am invatat foarte prost in liceu. La comunicare am stat doi ani si ulterior am dat admitere la UNArte, neavand nici cea mai mica idee despre arta, arta contemporana, fotografie, desi aveai nevoie de portofoliu. Ce vreau sa subliniez este ca nu aveam absolut nici cea mai mica idee despre ce vreau sa fiu, fotograf sau artist, doar mi se pare o chestie interesanta. Imprumutasem un aparat foto la un moment dat, un Zenit de la un prieten de-al fratelui meu, care era cel mai banal aparat in timpul comunismului, era de mass-market. Imi-aduc aminte ca avea doua obiective, unul fix de 50mm, și un telefoto, era asa mare, si am plecat cu el din Dristor, de acasa, si m-am dus in centru, pe la Ateneu, la Universitate, ploua, si imi aduc si acum aminte ca mergeam cu aparatul in mana si eram foarte mandru de mine. Mi se parea ca este important sa fi fotograful, ca faci ceva profesionist cu obiectivul ala mare. M-am dus inapoi acasa dupa ce am incercat sa fac niste poze, dar de fapt nu facusem nimic pentru ca filmul nu fusese pus bine in aparat, dar stiu ca aceasta a fost prima experienta cand mi s-a parut ca este ”cool” sa fii fotograf, prin 2006-2007.

In decurs de 15 ani, sa zicem, s-a intamplat sa treci de la Zenitul imprumutat si UNArte, la expunerea in muzee si galerii internationale din Madrid, Liverpool, Viena, Berlin, Beijing. Ai pornit in jurul lumii treptat.

Da, cu toate ca pana in 2020 nu am simtit ca sunt artist, desi erau deja 10 ani in care fusesem in expozitii. Si cred ca era din cauza ce lucram, adica lucrarile mele ca artist nu erau relevante din perspectiva istorica, pentru arta care se intampla in prezent. Erau niste fotografii vizuale bune, dar nimic extraordinar.

Era o zona mai degraba documentara, fotografica, iar acum mi se pare ca e mai conceptuala poate.

Eu nu sunt un artist conceptual, in schimb, diferenta pe care o percep eu in fotografia pe care am facut-o anterior a ce lucrez acum, fotografia vorbea doar despre ce este in fotografie, ce prezinta, despre ce a fost fotografiat. Deci nivelul de citire era unul foarte scurt, pe cand acum fotografia, imaginea nu mai vorbeste despre ce a fost fotografiat, ci despre cu totul altceva. Pleaca de la un subiect si vorbeste despre o idee mult mai mare si mult mai importanta pentru contextul istoric pe care il traim cu totii. Cred ca asta e diferenta majora dintre cele doua perioade.

Cand ma gandesc la fotografiile din perioada documentara, ma gandesc foarte mult la seria cu oamenii din canalele Bucurestiului. Dl. Calin Dan o numea o „perioada de tranzitie” pentru tine, incarcata si de o sensibilitate aparte. Spuneai ca nu e important la nivel istoric, dar acum nu cred ca se mai documenteaza in modul respectiv oamenii care locuiesc in canale. Seria respectiva de imagini a avut un impact la vremea aceea. Pe tine te interesa foarte mult ideea de spatiu atunci, ce ai invatat despre spatiu si despre umanitate in procesul de realizare al acestei serii? Ai petrecut timp cu oamenii in canale, o imersivitate completa pentru tine.

Acel proiect cred ca are o relevanta istorica, nu neaparat datorita imaginilor sau a calitatii lor sau a aportului meu artistic in subiect, cat mai degraba datorita faptului ca e un fenomen care s-a intamplat o data si e foarte putin probabil sa se mai intample inca o data. El nu s-a intamplat nici anterior, a fost o perioada foarte scurta de timp, de 3-4 ani, intre 2011-2015, si datorita unei persoane s-a coagulat o comunitate care pentru o scurta perioada de timp a trait impreuna in acel canal. Oamenii au mai trait in canale in Bucuresti, si inainte si dupa perioada respectiva, probabil ca si acum mai sunt, dar traiesc destul de singuri, sunt indivizi insulari. Acesta este mai degraba caracterul istoric al proiectului, e ceva greu de repetat. M-a interesat ideea de spatiu, de aglomeratie, percepeam oamenii care locuiesc pe strada cu anii 1990 cand foarte multi locuiau si in cartierul meu pe strada. Este o conexiune intre memoria anilor 1990 si acest subiect si acest lucru m-a interesat in primul rand.

La un nivel personal, ca lectie de umanitate, ai ramas cu ceva din interactiunea momentelor respective?

La fel ca si la inchisoare, mi-am dat seama ca sunt niste oameni foarte interesanti, neviolenti daca nu sunt provocati. Ei poate par mai violenti decat trecatorul obisnuit de pe strada, pentru ca sunt impinsi de situatie sa devina mai violenti. Nu au ce sa faca, este un nivel de violenta inerenta in strada, sunt fortati de situatie sa aiba astfel de comportamente. Altfel, personal, sunt niste oameni foarte calmi, dar si foarte tristi si nu neaparat o tristete cauzata de situatia in care se afla. Pe langa fotografiile pe care le-am facut, am si filmat cateva cadre, l-am inregistrat pe Florin, pe Bruce Lee, lui ii placea sa vorbeasca foarte mult si avea niste idei chiar interesante despre viata. L-am inregistrat cred ca de trei ori si la un moment dat spunea ca de fapt problema cea mai mare nu este ca nu au o casa sau ca nu au bani sau ca nu au ce sa manance, ci de fapt, problema este ca nu au speranta. Mi s-a parut foarte interesant pentru ca noi putem sa trecem peste perioadele dificile din viata doar pentru ca ne putem proiecta un viitor mai bun care va compensa pentru prezent. Insa cand nu ai speranta si traiesti intr-un continuu prezent, lipsit de un viitor care in imaginatia ta poate fi mai bun, cred ca e foarte dificil.

Cand ma uitam la parcursul tau, ma gandeam cat de interesante sunt aceste extreme, si ale fotografiei, si ale subiectului pe care il fotografiezi, ca ai fotografiat niste situatii perfect neregizate, umane, si dupa aceea ai facut fotografie de moda, unde fiecare fir de par este regizat, totul este creat de la zero si este o lume glam in imagine. Vorbim si de „Intim”, de seria cu detinutele de la Targsorul Nou. Acolo intimitatea n-a fost doar un subiect, a fost o metoda de fapt pentru tine de lucru cumva? Cum ai construit relatia cu detinutele? Trebuie sa mentionam, este singurul penitenciar de femei din tara si a ramas asa in ultimii cel putin 30 de ani.

Ele au fost foarte incantate sa aiba o interactiune cu cineva din exterior, a fost destul de simplu si nici nu a fost foarte dificil de propus proiectul. Imi-aduc aminte ca am vorbit cu Roxana Trestioreanu care era director de departament la foto-video, am rugat-o sa ma ajute cu o scrisoare care sa fie redactata din partea Universitatii, sa-mi faciliteze astfel contactul la nivel administrativ. Ea a redactat-o si a semnat-o si am trimis-o pe mail catre adresa biroului de presa al penitenciarului, cea care era pe website-ul lor. Le-am trimis si au raspuns destul de rapid, in decurs de cateva zile.

Si cum ti-ai construit relatia cu ele ca sa le faci sa se relaxeze cumva in prezenta ta? Pentru unele poate nu era ceva obisnuit, poate pentru altele era prima data cand li se facea fotografie.

Cred ca orice fotograf isi doreste sau cel putin eu mi-am dorit asta si banuiesc ca si in mintea altora a aparut aceasta idee, cum ar fi sa fotografiezi pe cineva pentru prima data? Cineva care nu a mai vazut un aparat de fotografiat. Dar unde ar trebui sa ajungi  pe pamantul acesta ca sa dai de cineva care nu a mai fost fotografiat niciodata? Nu cred ca s-a aplicat in acest caz, in 2011, cand am facut aceasta serie. Ele au fost foarte receptive, erau relaxate. Nu-mi dau seama daca au avut niste beneficii daca participau la aceasta activitate, pentru ca de obicei primesc ceva daca participa. Banuiesc ca nu le pasa lor ingrozitor de tare de un adolescent care venea sa faca niste portrete pentru ca se crede artist.

Si le-ai trimis fotografiile?

Le-am trimis administratiei, eu n-am avut voie nici macar sa am numele lor real pe hartie. Cand ele au scris scrisorile, au semnat cu numele real si pe urma administratia a vazut scrisorile si le-a pus sa taie. Din acest motiv o sa vedeti in scrisori ca este taiat numele de familie.

In ce mod proiectele acestea timpurii au fost cumva si autobiografice?

Cred ca au fost in mare parte, chiar daca eu nu apar neaparat, pentru ca din nou am fost interesat de ideea de aglomeratie. La noi in casa era aglomerat, era o oarecare singuratate. Am explorat ideea de aglomerare umana, de spatii foarte mici, in care locuiesc multi oameni in acelasi timp, atat in copilaria mea, cat si la inchisoare si in proiectul cu canalul este o aglomeratie de oameni care aparent ar parea sa duca la situatii conflictuale, dar care nu duc in final. Exista o coeziune si un fel de reciprocitate intre oameni, un fel de blandete intre ei si de compasiune. Aceste lucruri m-au surprins in cele doua proiecte si din perspectiva aceasta exista un nivel de autoreferential.

Simti cumva ca a trebuit sa exprimi aceasta cautare a aglomeratiei ca dupa aceea sa treci intr-un alt diapozitiv, intr-o alta serie. Ma gandesc acum la expozitia de la Muzeul National de Arta Contemporana din 2023, ”A Glimpse of Disconnection”, seria de fotografii facute din elicopter. Si acolo vorbeai despre baze de date, tot despre un fel de aglomeratie, despre informatie.

In toate cele trei proiecte este acelasi subiect, ideea de alienare in societatea contemporana. Alienarea vine din pozitia individului intr-o societate foarte aglomerata, dar pe care nu o intelege si fata de care nu poate simti un fel de atasament. In cele doua proiecte timpurii era un contact direct cu realitatea imediata, iar in proiectul ”A Glimpse of Disconnection”, singuratatea si lumea vazuta de sus, de departe. Exista acest fir rosu care vorbeste despre mine, in definitiv, si despre modul in care percep eu realitatea si cum ma raportez la viata mea, care cred ca a fost dintotdeauna o experienta alienanta. Nu-mi dau seama daca vine din faptul ca eram intr-o casa cu multi copii, aglomerat, intr-un bloc aglomerat. Probabil ca in creierul meu s-au intamplat niste modificari in perioada respectiva pe care le traiesc si acum.

Este interesant modul acesta al tau de a aborda subiectele in care vorbesti de pariuri, de faptul ca iti asumi riscuri, mi se pare foarte curajos. Si faptul ca ai trait practic oamenii respectivi in canale niste ore, zile, in unele cazuri si ulterior ca ai zis ca vrei sa vezi lumea de sus si ca a trebuit sa gasesti o solutie, sa iei un elicopter si sa faci fotografiile din elicopter. Nu exista limite pentru tine in directia aceasta?

A fost foarte riscant, ce-i drept, jos in canal, pentru ca intrarea era foarte ingusta, nu m-am gandit niciodata ca e riscant, cat timp am fost acolo. Ma gandeam intotdeauna dupa ce plecam si mergeam acasa si ma culcam, cat de riscant e de fapt, ca ti se poate intampla orice. Aveau acolo butelie, plita sa gateasca, fumau, se putea intampla orice si n-aveai cum sa iesi de acolo, pur si simplu nu aveai fizic cum sa iesi. Erau atat de multi oameni si locul atat de stramt incat n-aveai cum sa scapi. Este o oarecare inconstienta in cazul respectiv.

Pentru elicopter, acolo a fost foarte punctuala nevoia. Eram in Berlin si lucram la un proiect despre Zidul Berlinului, in 2019, cand erau 30 de ani de la caderea Zidului. Proiectul meu era despre faptul ca istoria este foarte impredictibila, deciziile istorice care urmeaza sa afecteze lumea pe o perioada foarte lunga sunt total impredictibile si foarte fragile si se iau fara a fi bazate pe niste date sau pe un algoritm care colecteaza multe informatii. La final nu se ia o decizie bazata pe acea colectie de date pe care a analizat-o, ci cineva decide ca trebuie sa existe un zid care separa cele doua parti ale orasului si decide nebazat pe niste motive clare si asa raman membrii unei familii despartite pentru urmatorii 30 si ceva de ani. Si proiectul implica niste imagini facute in Berlin, eu am parcurs intreaga lungime a zidului pe jos, am inregistrat-o prin GPS si pozam diferite zone ale zidului si voiam sa trasez o noua posibilitate, cum ar fi putut zidul sa arate diferit fata de cum a aratat, subliniind aceasta ambiguitate a istoriei. Si in cadrul acestui proiect voiam sa am o imagine de sus, sa fie mult mai sugestiv, si atunci sa trasez acest nou zid, sa tai pur si simplu imaginea. Eram intr-o rezidenta si pentru aceasta imagine am ajuns prima data in aceasta ipostaza, in a vedea de sus.

Te-am vazut cand lucrai la MNAC pentru expozitia de acolo. A fost cea mai mare expozitie pe care ai avut-o in Romania pana acum, la nivel de spatiu, nu? Cum ai lucrat cu expozitia respectiva?

Da, si este singurul solo show, a venit la momentul potrivit. Atunci, ideea fusese ca am vrut s-o fac exact atunci, mai aveam cateva propuneri in Belgia, de niste expozitii, era imediat dupa ce terminasem rezidenta HYSK si mi s-a parut important. Aceasta a fost si propunerea catre Calin Dan, directorul muzeului, voiam sa prezint prima data in Romania lucrarile respective. Mi se parea mie important ca traiectorie artistica. Stiam de atunci, cum stiu si acum ca lucrarile sunt foarte importante si vor ramane importante pentru istoria artei, mi s-a parut important sa fie prezentate la muzeul din tara de unde sunt.  Lucrarile respective necesita un spatiu foarte inalt care sa te acapareze, pentru ca lucrarile vorbesc despre ideea de a fi foarte mic intr-un spatiu amplu. Era importanta si aceasta idee cu mediateca unde tu te poti duce sa te uiti la expozitie, sa o vezi de sus. Deci toate aceste elemente care nu par vizibile pentru persoana care merge sa viziteze expozitia, ele sunt importante, cel putin in capul meu si in dorinta mea de a prezenta acolo lucrarile.

Intr-un articol din Observatorul Cultural publicat in 2023, domnul Calin Dan vorbea despre o estetica a revelatiei in cadrul expozitiei si a artei tale, a operelor tale in general. Tu cand simti ca o imagine este gata?

Procesul meu este foarte greoi. Produc undeva la 8-10 imagini pe an, stau foarte mult pe Google Maps sa ma uit, inainte sa ma duc sa fotografiez intr-un loc anume si imi imaginez deja cum o sa fie imaginea finala. Fac foarte putine fotografii cand sunt sus, 5-6, maxim.

Ai mentionat rezidentele internationale, ai povestit despre cea din Belgia, de la HYSK, si au mai fost si altele. Cum te-au schimbat experientele acestea, rezidentele si expozitiile care au urmat, inclusiv interactiunea cu colectionarii si cu piata de arta?

M-au schimbat foarte tare. Cea de la HYSK in mod special pentru ca a fost momentul in care s-a intamplat o schimbare profunda in capul meu. Si atunci mi-am dat seama ca sunt artist, ca am o identitate de artist si ca asta vreau si sunt increzator in acest lucru. Si pentru ca la HYSK era atat de greu sa intri, erau oameni din toata lumea care aplicau, foarte multi si mi-am dat seama ca ok, daca sunt acolo, inseamna ca este ceva cu mine. Ulterior tot ce conteaza este sa produc lucrarile in care eu cred si sa ma asigur ca ele exista dupa ce eu nu o sa mai fiu. Raportandu-ma din perspectiva asta, la ce lucrez, tot ce e pe langa devine si destul de efemer si neimportant. Am obtinut prin asta o detasare si o libertate fata de scena de arta si fata de modul in care functioneaza scena de arta internationala.

Ai vorbit de cateva ori despre ideea de a ramane fotografiile in istoria artei, mai devreme ai vorbit despre ce ramane in urma. Cum gandesti pe termen lung, o sa iei niste pasi, niste decizii care sa asigure viitorul lucrarilor?

Spatiul pe care l-am inchiriat in Casa Presei in 2021, l-am luat pentru ca imi cumparasem un printer ca sa imi produc singur lucrarile, dar decizia a fost luata din perspectiva aceasta, a ce ramane in urma. Am inceput sa-mi arhivez fizic lucrarile, sa nu fie doar digital, ci sa am printuri in rame facute, sa ramana din fiecare serie ce vreau sa ramana, in ce forma in care vreau sa ramana. Am inceput inca de pe acum sa-mi gandesc oarecum posteritatea, pentru ca altfel va ajunge o arhiva de imagini digitale, in cazul meu si al altor fotografi sau de niste negative, va ajunge in administrarea cuiva, nu stim cui, care va decide ce trebuie sa faca cu ele. Chiar daca poate parea foarte timpuriu si putin cam repede sa te gandesti la acest lucru, aveam atunci 31 de ani, mi se pare important sa planifici aceste lucruri. Acum incerc sa termin proiectul pana implinesc 40 de ani, deci inca 3 ani de acum. Termenul inseamna sa acopar toate orasele foarte mari din lume, sa-l termin, si sa printez in forma in care vreau sa fie. Aici problema o sa fie ca in general sunt lucrari foarte mari si o sa intervina probleme de spatiu, de depozitare. Uneori este complicat, pentru ca trebuie sa pui deja banii in aceste lucruri, sa produci lucrari e foarte scump, deci trebuie sa ai disponibilitatea de a cheltui aproape toti banii pe care ii ai pe pregatirea arhivei, a mostenirii tale.

Spuneai intr-un interviu ca nu mai crezi in capacitatea fotografiei de a reda realitatea. Ce mai poate surprinde atunci?

Cred ca am spus acest lucru inainte de a veni acest val foarte important si foarte convingator de inteligenta artificiala generativa. Atunci vorbeam despre o saturare a imaginii fotografice clasice, in cazul de fata, un fel de imagine documentara, imagine care prezinta ce a fost fotografiat. Le-am vazut in toate formele posibile, in toate variatiunile posibile si doar simplul fapt ca e interesanta vizual nu mi se pare indeajuns. In contextul acesta spuneam ca nu mai cred in capacitatea fotografiei de a reprezenta realitatea. Acum a intervenit si acest nou strat al imaginilor generate de la zero de catre un algoritm. Cred ca in curand vom fi in situatia in care majoritatea imaginilor de pe internet vor fi fost generate de agenti non-umani si nu create de oameni. Si ma intreb cum o sa navighezi atunci intr-o realitate in care pur si simplu nu mai poti sa intelegi daca ceea ce vezi are vreo legatura cu realitatea pe care o prezinta.

Energia, inspiratia pe care o ai pentru a jongla cu tot ceea ce faci, ma refer atat ca artist, dar si ca manager cultural, de unde o tragi?

Energia cred ca o trag din simpla, banala nevoie de a face ceva si de a nu pierde timpul. Am totusi aceasta frica de a pierde timpul, de a irosi timpul si, pe de alta parte, am convingerea ca totusi viata e un lucru foarte interesant si indiferent de unde vine, ca vine dintr-un accident al evolutiei sau ca vine de la ceva superior noua, ea e un lucru extraordinar care trebuie pretuit. Atat timp cat esti sanatos trebuie sa ai un rol in societate, sa faci ceva, nu poti doar sa consumi resurse, trebuie si tu sa lasi ceva in urma. Trebuie sa incerci, sa ai intentia de a face ceva, chiar daca nu iti iese initial.

Daca te-ai intoarce la tine la varsta de 18 ani cu un sfat despre viata si unul despre fotografie, care ar fi acelea?

Despre viata ar fi ca niciodata sa nu te gandesti ca o sa faci maine ceva ce ai putea face azi pentru ca timpul trece atat de repede incat pur si simplu la modul fizic nu realizezi. Acum am 37 de ani, pur si simplu nu stiu cand au trecut 7 ani de cand aveam 30 de ani. Si mi-as mai spune sa nu ma bazez niciodata ca exista un viitor in care poti sa faci ce nu ai facut azi, pentru ca, de fapt, nu faci azi din comoditate.

Si legat de fotografie, mi-as spune sa nu fotografiez lucruri pe care cred ca as fi vrut sa le fotografiez daca aveam alta varsta, ci mai degraba sa ma uit la ce se intampla in jurul meu, in lumea mea, ce e important pentru timpul pe care il traiesc eu. Nu trebuie sa te uiti la ce fotografii am facut eu in 2010 sau Nicu in 2000 sau Michele in 2005, este total irelevant, este o lume care nu mai exista. Este o lume care nu trebuie sa fie relevanta pentru tine. Poti sa te raportezi la ele doar mai degraba vizual, sa inveti putin vizual din ele, dar sa nu incerci sa faci tipul acela de fotografie pentru ca nu e lumea ta. Lumea ta care este in prezent, este o lume total diferita, noua, poate mult mai interesanta, mult mai atractiva. Lumea se schimba intr-un ritm foarte accelerat, vine o lume noua, care era total de neimaginat in urma cu 30 de ani.

Sa fii fotograful timpului tau.

Da, sa folosesti instrumentele prezentului, nu sa stai sa faci poze pe film, ca ti se pare ca este mai interesant. In al doilea rand, nu e despre tine cand vorbesti de trecut si cred ca arta ar trebui sa fie despre tine in primul rand, despre cum proiectezi tu realitatea ta. Folosesti fotografia ca sa comunici lucruri relevante pentru prezent, nu pentru a te uita cu nostalgie catre trecut.

Ce este pentru tine arta?

Un instrument prin care poti sa pastrezi spiritul timpului tau, astfel incat generatiile urmatoare sa se raporteze la lucrarile de arta ca sa inteleaga spiritul epocii in care artistul a trait. Cred ca o lucrare devine relevanta din perspectiva istorica, atunci cand, pe de o parte, propune un limbaj vizual nou, vorbeste convingator despre un subiect relevant pentru momentul istoric in care a fost realizata si exista o coerenta intre limbaj si subiect. Atunci cred ca acea lucrare poate sa pastreze acest spirit al epocii si cred ca acesta este rolul artei, sa vorbeasca pentru generatii viitoare despre prezentul din timpul vietii celui care a produs lucrarile respective.

Daca ar fi sa-ti multumesti tie pentru ceva, sa-ti fiu recunoscator, pentru ce ti-ai multumi?

Pentru faptul ca incerc sa rezist pe termen lung la stres si ca nu consider ce fac eu ca fiind extraordinar. Datorita acestui lucru reusesc sa raman cu picioarele pe pamant si sa nu am impresia despre mine ca sunt mai deosebit decat ceilalti.

Mai multe despre opera si activitatea lui Dani Gherca gasiti pe site-ul lui.