Sezonul al treilea al podcastului Buzunar de Arta continua cu un episod dedicat uneia dintre cele mai puternice si recognoscibile voci ale artei contemporane romanesti: Lea Rasovszky. 

Nascuta in 1986 la Bucuresti, formata la sectia Foto-Video a Universitatii Nationale de Arte, unde a absolvit in 2008 si si-a continuat studiile cu un masterat in arta video si multimedia, Lea si-a construit in ultimii 15 ani un parcurs artistic care imbina vulnerabilitatea si ironia, grotescul si empatia, cultura pop si critica sociala.

Arta ei este un dialog continuu cu mitologiile pop culture – de la Mickey Mouse la Teletubbies, de la kitsch-ul cotidian pana la stereotipurile legate de gen si frumusete. 

Criticul Jörg Scheller a descris-o ca o explorare permanenta a nasterilor, metamorfozelor si mortilor succesive ale culturii pop, “singurul sistem mitologic care ne uneste pe toti”. Universul creat de Lea Rasovszky este marcat de corpurile imperfecte, de culorile tipatoare, de personajele marginale sau ridicole, dar intotdeauna tratate cu umor amar si cu o empatie care respinge spectacolul si judecata simplista.

Lea Rasovszky a expus constant, atat in tara, cat si in strainatate. Are in spate peste doua decenii de expozitii personale – de la Rabbit Habbit in 2007 pana la recentele People You’ve Been Before la Mobius Gallery sau Violence Is A Girl’s Nameprezentata la Sibiu si Brno – si a participat la Bienala de la Venetia (2015), la Art Encounters Timisoara, la expozitii in Franta, Germania, Elvetia, Serbia sau Ungaria. In 2017 si-a lansat la editura Vellant cartea de artist Dig the Inbetween, realizata impreuna cu Diana Marincu si Larisa Sitar, o bijuterie editoriala care combina desen, text, fotografie si colaj, si care marcheaza o etapa decisiva in cariera sa. In paralel, si-a continuat cercetarea academica printr-un doctorat in arte vizuale.

Un element esential al parcursului sau este implicarea institutionala si comunitara. Lea este co-fondatoare a Atelierelor Malmaison, probabil cel mai important spatiu artist-run aparut la Bucuresti in ultimii ani, care a adunat zeci de ateliere si a devenit un pol al creativitatii independente.

Este de asemenea co-fondatoare a Asociatiei MATKA, prin care a initiat proiecte educationale, sociale si culturale, cu accent pe comunitati defavorizate si pe educatia prin arta. Prin ateliere si prezentari, Lea Rasovszky si-a asumat si rolul de educator cultural, lucrand atat cu copii, cat si cu studenti sau tineri artisti.

Lucrarile sale au fost prezentate in muzee si galerii de referinta – de la MNAC si MARe pana la Mobius Gallery si Galeria Anca Poterasu – si au fost incluse in colectii importante, precum cea a lui Ovidiu Sandor. In ultimii ani, atentia ei s-a indreptat si catre obiect, ceramica si textile, extinzand desenul in instalatii imersive si in spatii scenografice unde publicul este invitat sa devina parte din lucrare.

In acest episod al podcastului vorbim cu Lea Rasovszky despre copilaria ei in cartierul Berceni, despre inceputurile artistice si dorinta de a deveni doctor veterinar, despre modul in care a transformat aceste fantezii in arta vizuala. Discutam despre grotesc si empatie, despre rolul Malmaison in scena artistica actuala, despre cartea Dig the Inbetween si colaborarea cu Diana Marincu, despre provocarea de a fi artista si mama in acelasi timp, dar si despre relatia cu piata de arta si lipsa unei culturi consistente a colectionarilor de fotografie si desen in Romania.

Podcastul Buzunar de Arta, prezentat de Eduard Enache, cu montaj si grafica realizate de Catalin Alb, este disponibil mai jos in format audio, video si transcris.

Esti una dintre cele mai recognoscibile voci ale artei romanesti contemporane. Esti jucausa, empatica, personalitatea ta artistica s-a vazut ca fiind si imprevizibila in multe expozitii. Cum te simti acum?

Cred ca toti suntem asa, multifatetati. Acum, cu toata experienta acumulata in ultimii ani, pentru ca pot sa o vad din exterior, am multe teme de gandire in perioada aceasta. In lipsa unui atelier fizic, pot spune ca atelierul s-a mutat exclusiv in gandurile mele. Si acum, acolo este un laborator cu multe procese ”ongoing”.

Ai adus in spatiul artei contemporane romanesti subiecte care erau adeseori ignorate sau chiar privite cu superioritate. Ma refer la grotescul cotidian, marginalii, kitsch-ul si pop-ul afectiv. Ce crezi ca ai normalizat cumva, fara sa-ti propui?

Nu-mi dau seama de aceste lucruri, avand in vedere ca arta, desi pare foarte bine receptata de oameni, nu se scrie foarte mult despre acest lucru si nu avem foarte mult feedback ca sa ne dam seama cum arata o imagine in exteriorul nostru. Nu sunt foarte constienta de ce a generat, ma bucur doar ca mi-am urmat ideile si am fost sincera pana la capat. Le-am urmat, fara sa tin foarte mult cont de piata, de trenduri, de lucruri,  ci am facut fix ceea ce simteam ca se intampla in mine.

Acum, de exemplu, lucrez de 5 ani la un proiect legat de razboi, care, din pacate, devine din ce in ce mai actual. Observ si reticenta celor care ar putea sa il faca vizibil prin expunere, pentru ca este o tema inca foarte acuta si sensibila. Nu ma voi opri din a explora aceste teme, pentru ca realmente, viata mea emotionala este marcata foarte puternic de aceste teme. Simt ca daca nu le trec prin malaxorul meu personal si prin filtrul meu, nu le pot gestiona. Stiu ca sunt o fire foarte emotiva si am nevoie de acest lucru si ma bucur foarte tare daca cei care imi vad lucrarile pot capata un pic mai multa profunzime pe anumite teme. Aici cred ca ar fi scopul meu atins.

M-as bucura de mai mult feedback chiar si din partea privitorilor, a celor care vin la expozitii. Stiu ca oamenii sunt de obicei emotionati si un pic retinuti in acest aspect, dar de fiecare data cand s-a intamplat, m-am bucurat foarte tare sa vad ca de fapt gandim la fel, foarte multe probleme. Vizibilitatea face o mare diferenta in cum intelegem vulnerabilitatea, ideea de marginalizare, nedreptatea sociala si asa mai departe.

Esti unul dintre putinii artisti care a construit nu doar o lume vizuala coerenta si recognoscibila, dar si un context in care altii sa creeze sau sa lucreze. Ma refer aici la Atelierele Malmaison, la modul in care te implici ca educator sau mediator cultural, organizator, ca prezenta activa. Cum iti echilibrezi aceasta identitate de artista cu cea de om care trebuie sa genereze o structura in jurul artei?

Le vad foarte strans legate, dintotdeauna le-am vazut asa. Referitor la initiativele pe care le-am avut pentru comunitatea mea artistica, am simtit mereu ca nu este posibil sa fac ceva pentru binele propriu, fara sa tin cont de faptul ca, la fel ca si mine, marea parte a colegilor mei se confrunta cu aceleasi probleme extrem de serioase pentru activitatea noastra, cum ar fi lipsa spatiilor de creatie, anume spatii de creatie care ar trebui sa nu fie confundate cu spatii pentru firme. Noi nu producem finante, nu producem absolut nimic, decat produse culturale, si ele sunt destul de imateriale si greu de contorizat. Mereu am simtit empatic situatia colegilor mei si am simtit ca daca pot face ceva in sensul acesta, sa o fac. De acolo au pornit si Atelierele Malmaison. Desigur, acolo am fost mult mai multi, dar pot spune ca inainte sa se intample Malmaison, acesta a fost visul meu de cel putin 6 sau 7 ani, sa gasim acest ”unicorn” de cladire, care sa devina ceva in Bucuresti, ideal, un model replicabil care mai apoi sa tot apara in acest oras.

Pe partea de educatie, mi-a placut mereu sa vad ce isi doresc altii de la educatia plastica. Eu, la randul meu, avand niste experiente absolut discutabile, atat in scoala generala, cat si in formarea mea ca artist, in liceu si in facultate. Tot timpul am simtit ca se poate mult mai mult si ca, daca accentul ar fi pus pe resursele foarte proprii ale fiecarui student care alege sa mearga pe directia de arta, lucrurile ar fi mult mai fructuoase decat sunt. Inca simt ca se pune problema de lipsa de simpatie intre profesori si studenti sau elevi, lucru care mi se pare foarte straniu pentru cineva care alege sa fie educator. Aici mi-am dorit foarte tare, cel putin in activitatea mea proprie,  sa schimb paradigma si sa fiu tot timpul centrata pe cei cu care lucrez. Axandu-ma pe interesele si dorintele lor si punandu-mi calitatile mele si experienta mea pe practici de acest fel in slujba educatiei.

Citeam ca atunci cand erai mica, desenai incontinuu. Apoi ai vrut sa devii veterinar si mai apoi ai vrut sa fii sotia lui Nick Carter de la Backstreet Boys. Iata-ne ajunsi aici.

Da, nu toate s-au intamplat, unele, din fericire, as putea spune. Veterinar nu am ajuns, pentru ca tot pe acest palier de empatie mi-am dat seama ca, in mintea mea, ideea de a fi veterinar insemna sa am o camera plina de animalute dragute, pe care sa le iubesc toata viata. Ulterior mi-am dat seama ca exista situatii foarte grave si structura mea nu imi permite sa fiu acel om rece si calculat cand trebuie.

De desenat, tot timpul a fost constanta a vietii mele, poate mai putin in ultima perioada, din motive care nu tin de mine, dar in general desenul si a face ceva cu mainile imi sta foarte tare in fire. Fie ca desenez, sculptez, modelez sau cos ceva, trebuie sa fac ceva, altfel nu ma regasesc. Iar sotia lui Nick, cred ca a functionat foarte bine atat pentru Nick, cat si pentru mine, ca nu s-a intamplat asta. Ma gandeam ca va veni cu un concert in tara si ma va vedea in public si asta va fi. Cred ca lucrurile s-au asezat cum trebuie.

Ai crescut intr-o familie de artisti. Cum ti-ai gasit propriul ton, ai simtit vreodata ca trebuie sa te rupi, sa faci ceva diferit, chiar daca iubeai acel context?

Parintii mei nu au pus presiune pe mine referitor la arta, am crescut cu acest lucru in viata mea. Ei au fost tot timpul foarte pasionati de ce lucrau, fie ca era arta vizuala sau scenografie. La ei am vazut ”drive”-ul acesta si iubirea de a face ce-ti place cu adevarat. I-am considerat tot timpul foarte buni profesionisti si oameni care o fac din cele mai bune resurse interioare. Nu au incercat niciodata sa ma ghideze catre asta, a venit complet natural. Acum, adulta fiind, si analizand ce fac eu si ai mei, vad foarte multe puncte de intersectie, acest lucru si pentru ca suntem din acelasi regn si fauna, si flora. Ne leaga aceste lucruri, chiar ma indepartez putin pe anumite paliere, dar nu ma ascund de punctele tangentiale, pentru ca mi se pare o mostenire foarte frumoasa, la care tin foarte mult. Acum, fiind in situatia de a avea si eu un copil la randul meu, la fel, nu incercam sa ne impunem, avem noi sperantele noastre de parinti, dar nu impunem nimic, fiica noastra fiind inca si foarte mica. M-a ajutat foarte mult libertatea de acasa si faptul ca nu a trebuit vreodata sa ascund cine eram, chiar si in adolescenta, sau ce imi doresc sa fac. Tot timpul atitudinea a fost „suntem aici, discutam impreuna, suntem o echipa si vom gasi o solutie”. M-a ajutat enorm de mult sa nu trec prin lucruri foarte contrastante in adolescenta sau la inceputul varstei adulte.

Ti-ai pastrat cumva o relatie foarte vie cu copilaria si cu universul adolescentei. Ce poate corpul acela „mic si furios” pe care il tot desenezi?

Copilaria este foarte prezenta chiar si in vise. Stiu ca la un moment dat mi-a spus cineva, o astroloaga foarte simpatica, ca voi parasi foarte greu copilaria mea. Si atunci,  avand douazeci si ceva de ani, mi se parea ca este ceva absolut nerezonabil. Dar realitatea este ca mi-am luat foarte mult resursele din acea libertate, joaca si explorare continua a copilariei, incat acum aceste principii ma ghideaza in viata in continuare, adica curiozitatea, nevoia de experiment, usoara inconstienta. Ma duc destul de inainte pe ce ma intereseaza si curajul pentru ca mi-am dat seama ca riscurile tot timpul sunt mai mici decat situatia in care nu faci ceva.

„Prin anii de facultate am inventat tot felul de contexte pentru noi, neavand absolut nimic. N-aveam bugete, nu aveam spatii, aveam doar lucrarile noastre si un curaj nebun de a gasi locuri unde sa facem expozitii. Nu ne oprea absolut nimic si acest lucru ne-a aratat posibilitatile noastre.” (Lea Rasovszky)

Ce ti-a lipsit in formarea ta ca artista? Ce ai cautat in afara scolii?

Ce nu am gasit in scoala am gasit in mediul meu de prieteni artisti. A fost o experienta la fel de valabila ca si experienta de scoala. In scoala mi-am dorit mai mult experiment, mai multa centrare pe interesele noastre personale, mai multa interdisciplinaritate, lucru care oricum in scoala romaneasca de profesie este destul de greu de intalnit. Eu am urmat sectia foto-video de la UNArte, care a fost cea mai deschisa si cea mai actuala. Intr-adevar, am inteles foarte multe despre arta contemporana datorita profesorilor de acolo. Insa chiar si acolo sistemul general al Universitatii de Arta si-a intins tentaculele si tot simteam blocaje sau un soi de apatie pe care acum pot sa o inteleg foarte bine, dar mi-as fi dorit mai mult dinamism, mai mult experiment si mai mult curaj. Cercul meu de prieteni din facultate si din liceu, cei cu care am ramas ulterior prietena si care au devenit artisti, noi, prin anii de facultate, am inventat tot felul de contexte, neavand absolut nimic. N-aveam bugete, nu aveam spatii, aveam doar lucrarile noastre si un curaj nebun de a gasi locuri unde sa facem expozitii. Intrebam si gaseam, am facut in Teatrul Tandarica sau in tot felul de case. Nu ne oprea nimic si acest lucru ne-a aratat posibilitatile noastre, importanta unei colectivitati si a unei comunitati puternice. Am descoperit ca daca arta vizuala ar avea cel putin un spatiu la dispozitie, pentru ca de aici incepe, se pot face nenumarate lucruri.

Ai fost de la inceput conectata cu scena Artist-Run si ai crescut cu ea. Ce ai invatat efectiv despre autonomie? Cercetand cariera ta, am vazut ca ai reusit sa iti gasesti solutiile la initiativele pe care le-ai creat si ma gandeam la acest cuvant, autonomie, ca fiind definitoriu pentru parcursul tau. 

Autonomia a fost extrem de importanta pentru mine de la inceput, din primul moment, sa nu depind de un context de galerie sau un context foarte restrictiv, care sa ma modeleze inspre o directie foarte comerciala sau productiva financiar. Mi s-a parut ca daca se va intampla asta, va trebui sa vina in ciuda libertatii mele, nu restrictionandu-mi libertatea.

Scena Artist-Run a fost tot timpul sufletul scenei culturale, pentru ca acolo lucrurile se intampla pentru artisti, facute de catre artisti, fara miza financiara si, de regula, limitele sunt aproape invizibile. Ador aceste lucruri si ii sustin foarte tare pe artistii care inca au energie sa faca aceste lucruri. Cu toate acestea, o mare schimbare in ultimii 6 sau 7 ani a fost faptul ca tot ceea ce noi reuseam sa ne permitem intr-un fel sau altul, la nivel de spatii sau la nivel de acces, acum este aproape imposibil. Inca fiind foarte conectata in aceasta zona, mi-am dat seama ca pentru artistii care vor sa faca arta full-time, a tine un artist-run space este aproape imposibil. Chiriile pentru micile spatii de expunere sunt coplesitoare pentru profesia noastra, unde oricum veniturile sunt instabile si in general precare, indiferent de gradul de maturitate artistica in care ne aflam. Cred ca exemplele de artisti care se descurca exclusiv din asta sunt in continuare numarate pe degete, ceea ce mi se pare destul de trist. Asta am observat, daca inainte reuseam sa obtinem ateliere, locuri, chiar daca se mai schimbau si ne mutam, acum este aproape imposibil, totul este centrat pe cat de mult produce, pe piata de arta, lucruri de genul asta, care mi se par absolut absurde si incompatibile cu cultura si cu viata reala a noastra, a artistilor.

Se incearca o fortare cumva a capitalismului asupra artistilor.

Da, am trecut prin asta si cu Atelierele Malmaison, care a avut o vizibilitate foarte mare si avea realmente sansele sa fie un inceput foarte puternic pentru astfel de spatii, conduse de artisti cu ateliere. Malmaison a esuat in mare parte din cauza faptului ca proprietarii respectivi, au fost ca in desene animate, ca si cum au vazut semnul dolarilor in ochi dupa trei ani, si toata logica aceasta cu „ce bine ca sunteti artisti si ca faceti lucruri” s-a schimbat brutal in „daca vreti sa ramaneti, dublam chiria, iar contractele de inchiriere vor fi facute din doua in doua luni de acum”.

Dupa ce ati transformat practic o cladire abandonata intr-un hub cultural in care veneau din ce in ce mai multi oameni. Fara sa stiti, ati crescut valoarea cladirii.

Si era doar un inceput ceea ce am pornit noi acolo. Sunt foarte multe situatii de genul acesta. Plimbandu-ma prin Bucuresti, am acest joc usor masochist, in care ma uit cate cladiri sunt folosite si cate nu si din tesutul vechi al orasului. Probabil ca 20% minim sunt cladiri abandonate, distruse, nefolosite. Plecand de aici, nu inteleg cum putem trai aceasta realitate a lipsei de resurse pentru artisti si pentru cresterea mediului cultural, ma refer la resurse pentru oricine, din orice domeniu, nu doar arte vizuale, si in acelasi timp, sa avem aceasta rata de abandon a locuintelor atat de mare. E un paradox aici, pe care nimeni nu il adreseaza de fapt.

Dar tu ai spus legat de Malmaison ca a esuat, dar eu as spune altfel, in sensul ca da, este un proiect care n-a mai continuat si care pe voi v-a incurcat foarte tare, si personal, si in calitate de colectiv, insa a deschis si a prezentat in Bucuresti si in sudul tarii un model care nu a mai existat aici. Cu totii stim Fabrica de Pensule de la Cluj, dar acum avem Atelierele Scanteia si poate vor mai aparea alte de acest tip.

Sunt sigura ca sunt artistii din diverse medii, de performance, de muzica, care si-ar fi dorit si ar fi foarte capabili sa faca proiecte similare cu ale noastre, insa infrastructura este foarte complicata si la finalul zilei devine o cursa pentru a strange bani de chirie, ceea ce in situatia noastra este foarte problematica, pentru ca noi toti lucram pe proiecte, nu este niciun secret. Acest lucru cu vandut lucrari, este ceva foarte frumos si toti ne dorim, dar nicidecum nu cred ca iti poti sustine o viata in complexitatea ei doar prin vanzarea de lucrari. In continuare, traim intr-o societate in care foarte mult din munca noastra nu este considerata munca. De exemplu, atunci cand ti se imprumuta o lucrare intr-o expozitie la noi nu se practica foarte des sa achiti o suma pentru asta si lista este una foarte lunga. Prin Asociatia noastra, MATKA, am incercat de-a lungul timpului sa atragem atentia asupra acestui tip de munca pe care noi o facem si care niciodata nu isi gaseste un corespondent financiar. Spun esec pentru ca locul acela probabil ca va deveni sediu de firme, fiind si o cladire istorica, pentru mine, a insemnat un esec faptul ca n-am reusit sa o clasam. Nu am reusit sa atragem mai multa atentie ca macar cladirea sub forma sa de patrimoniu sa fie salvata. S-au facut niste interventii absolut brutale de-a lungul timpului acolo, nu de catre noi, desigur, cat de catre conducere si, in general, este ceva complet haotic. Totusi, vecinii nostri de la etajul doi inca rezista si sper sa aiba viata lunga acolo.

Care sunt lectiile pe care le-ai luat cu tine din toata experienta ta ca administrator, co-organizator acolo, la Atelierele Malmaison?

Concluzia mea este ca trebuie lucrat pe mic. Ar fi un semn sanatos sa se poata debloca mici colective de artisti care sa lucreze pe mic, organizate si ideologic, nu mi se pare nicio problema in asta si administrativ. Cred ca daca ar aparea un set de case de cartier, de centre culturale sau diverse lucruri mai mici, care sa populeze orasul cu mici nuclee foarte vii si cu o proportie normala, eu cred ca s-ar schimba foarte mult. Am ajuns sa nu mai am atat de multa incredere in aceste initiative foarte mari pentru ca odata ce ele intra in pericol, cade foarte multa lume cu ele, dintr-o data. Asa ca daca ar fi mai multe si mai mici, s-ar putea lucra mult mai bine.

Ai fost una dintre primele voci feminine care a vorbit despre rusine, despre grotesc, despre fragilitate. Ai facut-o intr-un registru ironic, dar nedispretuitor. Ai simtit ca s-a deschis scena odata cu tine, odata ce faceai aceste lucruri? Ai avut o rezistenta in acest sens?

Pe temele acestea este posibil pentru ca abordarea mea in a le explora a fost una umana. Am incercat sa pastrez aceasta neutralitate, dar la finalul zilei si al proiectului sunt tot o femeie si vin cu acest bagaj emotional, fizic, social pe care il port. Intr-un final aceste lucruri s-au reflectat foarte tare, mai ales in lucrarile mele din ultima perioada, in care explorez feminitatea mult mai mult decat am facut-o inainte. Simt ca acum aceste teme chiar au lucrat in mine, pana cand le-am gasit un corespondent foarte puternic cu feminitatea in spectrul ei foarte larg.

Ai spus la un moment dat ca desenul e ceva ce ai in tine, vine cum vine si nu scapi de el. Cum arata ziua ta cand nu desenezi?

Pot sa va spun cum arata zilele mele acum, pentru ca nu desenez. In lipsa unui atelier, sunt acasa foarte mult si incerc sa ma concentrez pe o parte de research, pentru ca la nivelul la care ma aflu, profesional vorbind, nu ma mai satisface sa am un caiet mic pe care sa desenez. Desigur, am nenumarate caiete de schite, dar imi doresc desene mari, imi doresc instalatii, imi doresc ceramica mare si asa ca in sufrageria mea superba pe care o ador, nu ma pot desfasura, ma simt ca intr-o cusca deseori. Asa ca lucrez la partea de research pentru alte proiecte, citesc foarte mult si ma ocup de astfel de lucruri care stiu ca contribuie intr-un fel, dar recunosc ca sufar foarte tare ca nu pot chiar sa fac ce imi doresc.

Cum ai spus, ai lucrat in ceramica, in textile, instalatie si totusi desenul ramane osul de baza, coloana vertebrala. Ce nu iti permite nici un alt mediu tie in afara de desen? Ai inceput cu desenul si ai trecut prin foto-video spre alte forme artistice.

Cu toate acestea, nu fac foto-video absolut deloc. Chiar as putea spune ca, facand foto-video, am reusit sa desenez fara niciun fel de opreliste din partea vreunui profesor care sa ma critice si asta mi-a placut foarte mult. Eu n-am ascuns, dar niciodata nu am simtit nevoia sa impartasesc cu profesorii mei de la foto-video faptul ca activitatea mea din spatele usilor inchise a fost tot timpul legata de desen mai mult decat fotografie si video. A fost o conexiune foarte naturala intre mine si acest mediu si nu m-a mai parasit desenul. Pentru mine are o dimensiune foarte puternica de jurnal, acolo testez niste lucruri pe care inca nu stiu sa le numesc. Imi place ca pot sa sterg, sa adaug, sa sterg, sa adaug si sa se vada toate aceste lucruri in cadrul unui desen. Imi place aceasta zona de vulnerabilitate si ma ajuta foarte tare sa-mi procesez emotiile. Celelalte medii urmeaza cumva aceasta directie. Chiar mi-am terminat recent doctoratul pe tema desenului si mi-a placut ca am avut timp sa explorez aceasta relatie in profunzime.

Care e relatia cu controlul in ceea ce priveste desenul, dar si creatia ta in general, in momentul de fata?

Am decis candva ca ideea de a avea control este foarte buna, dar nu cea mai buna. Asa am incorporat foarte mult accidentul si nesiguranta in lucrul meu. Mi-am propus sa nu imi fie teama de anumite tehnici pe care nu le stapanesc, pentru ca realmente totul este despre procesul meu personal de a creste ca artist si nu neaparat despre ceea ce expun. Nu am presiunea expunerii, cand ma simt pregatita, expun fie cum o fi. Daca eu stiu ca sunt acolo 100% in acea lucrare, atunci este bine. Nu controlez foarte mult, ba chiar imi gasesc mici strategii de sabotaj, ca sa nu controlez prea mult un lucru, uneori. In arta mi se pare ca este o zona foarte safe sa faci asta, sa poti sa predai controlul fara sa risti mare lucru, mai mult, e pe parte de castig decat de risc.

Esti una dintre putinele artiste care a construit o lume recognoscibila, cu personaje, cu gesturi, cu crize, vulnerabilitati. Te-ai gandit vreodata ca, fara sa vrei,  ai construit o mitologie personala?

Cred ca mi-am construit o mitologie personala, deja incep sa o vad. Multi ani mai tarziu fata de cand am inceput, probabil ca 15-20 de ani, imi dau seama de cum s-au conturat lucrurile, dar facandu-le, n-am avut neaparat intentia aceasta. M-a ajutat foarte mult lipsa de studii de profesie pe zona desenului si m-a ajutat foarte mult faptul ca nu mi-am impus limite si de acolo au iesit si personajele mele, care, in timp, au devenit din ce in ce mai mult ale mele. Deja simt ca le cunosc foarte bine si le culeg din mine atunci cand le desenez si simt ca mi s-a conturat un stil, intr-adevar. Acest lucru nu inseamna insa ca am vreo dorinta de a ma cantona in ceva foarte fix. Lucrurile se pot schimba oricind, dar pentru moment ma regasesc foarte tare in ceea ce lucrez si pot spune ca sunt intr-o simbioza foarte clara cu personajele mele. Stiu ca sunt ale mele ca printr-un vis.

„Ideea de a fi marginalizat tine foarte mult si de o structura interioara care poate nu este compatibila cu restul societatii. Nu ne place deseori sa facem fata vulnerabilitatii altora, pentru ca poate sa fie ca o oglinda uneori. Si cred ca asta ma intereseaza foarte tare, sa pun oglinda aceasta in fata, indiferent ca nu e o imagine prea buna.” (Lea Rasovszky)

Iar in privinta cercetarilor pe care le realizezi acum, in ceea ce priveste feminitatea si modul in care explorezi aceasta tema, iti adaugi cumva noi personaje, noi simboluri vizuale mitologiei acesteia?

Cu siguranta s-a deschis inca o poarta, care era mereu acolo, insa prima parte a activitatii mele m-a interesat mult mai mult lumea si societatea, vazuta poate prin prisma unei fizionomii masculine. Mi s-a parut ca, chiar impotriva vointei mele, dar barbatii au fost tot timpul mult mai prezenti si cu mult mai multa putere in societate si asa ca am simtit ca pot sa ii zgandaresc mai bine. Mi-a fost mult mai lejer sa-i trec sub microscop si sa analizez toate fenomenele acestea prin prisma unei fizionomii masculine. Insa, odata cu venirea pe lume a fetitei mele, am intrat in lumea mamelor si a femeilor, pentru ca asa se intampla, si acolo am descoperit ceva absolut minunat, adica un grad de empatie, solidaritate si intelegere care realmente nu credeam ca sunt posibile pana in acest moment. Pe aceste femei din viata mea mi-am centrat cercetarile. Nu sunt sub microscop de data aceasta, ci sunt prin povesti, prin gesturi, prin intalniri si discutii foarte umane cu ele. Mi-am inteles mai bine propria mama si femeile din preajma mea pe care le ador si le admir, care din diverse motive nu au copii. Am inteles feminitatea in spectrul ei foarte larg si asta se putea doar, cred eu, prin a trece prin experienta de a fi mama, de a trece prin experinta de a avea o depresie postpartum foarte serioasa, cu care m-am confruntat aproape doi ani, si care a fost probabil cel mai greu moment din viata mea. Tot datorita acestor femei si a infrastructurii de familie pe care am noroc sa o am, dar si un partener de viata extraordinar, am reusit sa si ies pe partea cealalta si sa inteleg mult mai bine situatia.

Cineva mi-a spus la un moment dat ca doar o femeie care trece prin experienta maternitatii poate sa inteleaga de ce sunt femei care aleg sa nu faca copii. Si pot pune acest lucru 100% si daca ar fi posibil sa renuntam la aceste judecate si sa consideram maternitatea ca fiind o calitate, ar fi extraordinar. Maternitatea este ceva ce ni se intampla, este transformational, dar in niciun caz nu acest lucru defineste esenta unei femei. Este o multitudine de lucruri care ne construiesc si ne fac sa fim cine suntem in societate. 

Parcursul tau a fost foarte interesant, tu ai plecat din afara, ai vorbit despre marginalizati foarte mult si acum vii spre interior, este aproape invers fata de alti artisti, sa spunem.

Marginalizati au si ei au o lume interioara, ideea de a fi marginalizat tine foarte mult si de o structura interioara care poate nu este compatibila cu restul societatii. Lucrurile sunt foarte legate in general, mi se pare ca vulnerabilitatea descrie mai bine toate situatiile. Chiar si ideea de marginalizare cred ca ar fi mai bine descrisa prin ideea de vulnerabilitate care nu poate fi continuta de societate in general, care ne sperie. Nu ne place deseori sa facem fata vulnerabilitatii altora, pentru ca poate sa fie ca o oglinda uneori. Si cred ca asta ma intereseaza foarte tare, sa pun oglinda aceasta in fata, indiferent daca nu este o imagine prea buna sau prea confortabila. Metodele mele implica tot timpul si un pic de umor si de autoironie, pentru ca este un mare atu al speciei noastre, faptul ca avem inca un substrat si umor ne ajuta sa procesam mai bine vulnerabilitatea.

Am citit multe interviuri cu tine, incercand sa-mi dau seama de unde vine aceasta empatie extraordinara pe care ai avut-o fata de oamenii marginalizati adolescenti, batrani, persoane queer, corpuri deformate. Tu ai spus foarte clar, in mai multe interviuri, ca tu nu te-ai simtit marginalizata si in acelasi timp, ai reusi sa empatizezi. De unde ti-ai dezvoltat aceasta empatie care cumva s-a tradus foarte clar in opera ta si in practica ta artistica? Nu este doar o empatie personala, umana, merge dincolo. Nu doar ca ai reusit sa intelegi prin ce trec ceilalti, dar ai simtit ca merita si ca au nevoie sa fie expusi ca fie adusi mai aproape. Ai stiut cum sa o faci fara sa ii expui ca niste persoane exotice.

Este cumplita exotizarea unor situatii reale de viata, mi se pare ceva cumplit. La randul meu am avut norocul de a nu fi marginalizata si de a avea o existenta relativ liniara, nimic iesit din comun. Insa de foarte devreme nu am inteles nedreptatile vietii. Am diverse amintiri din copilarie si din scoala, chiar, in care diversi colegi sau oameni erau supusi unor nedreptati pe care nu le puteam intelege, care veneau sub forma de shaming corporal sau de diverse tipuri sau de rasism foarte profund. Toti am crescut cu niste sintagme si expresii incredibil de rasiste, de misogine, de homofobe pe care le-am internalizat considerand ca sunt niste lucruri normale, ca asa se vorbea pe vremuri. Eu insa, copil fiind, nu stiu cum s-a facut sa le simt incredibil de jignitoare. Simteam cum tot corpul mi se incinge cand aud lucrurile acestea. Mi se parea absolut nedrept si, adolescenta fiind, am inceput sa le explorez un pic mai mult din curiozitate si sa imi dau seama ca, de fapt, foarte multa lume sufera din acest motiv, dar nu are deloc spatiu sa isi arate suferinta.

Se fac prea putine eforturi de a petici aceste distante dintre noi si de aici cred ca vin toate lucrurile acestea. Apoi, adulta fiind, mi-am dat seama ca efectiv pot face ceva in acest sens si atunci, implicarea mea in diverse cauze si situatii, pe care le consider foarte apropiate de sufletul meu, a venit extrem de natural de la comunitatile toate marginalizate de tot tipul. Este o nedreptate pe care eu nu o tolerez in viata mea si atunci, cu siguranta nici in arta mea nu se va intampla acest lucru.

Ce este cel mai greu cand lucrezi in practica ta artistica cu o tema care este incarcata politic pana la urma si vrei s-o abordezi empatic si nu tezist?

S-a intamplat sa ma confrunt cu consecintele acestui tip de atitudine, chiar si din partea colegilor din breasla deseori. Pe undeva, cred ca am fost considerata de-a lungul timpului si o persoana destul de dificila, pentru ca mi-am spus destul de frontal punctul de vedere. Nu am cum sa schimb parerea oamenilor si nici nu mi-as dori lucrul acesta. Mi se pare ca tot timpul voi gasi aliati si alti oameni tot timpul vor gasi un aliat in mine. Vor fi si oameni cu care nu vad lucrurile la fel, insa in privinta drepturilor si a libertatilor trebuie toti sa fim egali, fie ca ne place, fie ca nu.

In expozitii iti pui adesea lucrarile in scena intr-un mod aproape teatral, imersiv, mi se pare ca te gandesti la experienta. Ma intrebam cat de mult iti controlezi spatiile in care expui sau ce relatie ai cu ele?

Mi-as dori sa le controlez total, daca s-ar putea. Apropo de control, imi place ideea de instalatie, mereu m-a intrigat spatiul de dinafara 2D-ului. Eu lucrez foarte mult cu mediul 2D, desen, in mare parte, si cand am intrat in dimensiunea instalatiei, am inceput sa inteleg ca lucrurile pot functiona pe diagonala, ca poate fi o intreaga constelatie acolo de factori. Imi place sa creez experiente si cred ca pentru mine lumea viselor este inca foarte prezenta. Nu cred ca este vreo noapte in care sa nu am un vis pe care sa il si retin a doua zi, nu tin minte cand nu am visat si simt ca aici este o legatura. Imi doresc aceste experiente, mi se par mai usor de inteles si de parcurs, daca ti se ofera si alte elemente de care sa te legi, nu doar o imagine fixa pe un perete. Imi place sa folosesc sunet, imi place sa folosesc text, iar lumina este foarte importanta in general si chiar si fizionomia unui spatiu. Nu caut spatii accesibile de tip ”white cube”, imi plac lucrurile ciudate, unde pot sa ma leg de personalitatea acelui spatiu. Spatiul e foarte important si in general intreaga regie si scenografie din jurul lucrarilor.

Este interesant ce spui pentru ca asa aduci oamenii mai aproape prin lucrurile pe care le introduci.

Publicul este parte din instalatie in acel moment, cred foarte tare in imersivitatea lucrarii. Ca ei sa poata sa inteleaga experienta umana pe care incerc sa o expun povestindu-le, ei trebuie sa fie parte integrata de acolo. Mi se pare ca altfel ar deveni ca o postare pe care o vezi si peste care treci. Trebuie sa ai un moment, cinci minute sau cat iti va lua, sa fii un pic prezent acolo si poate un pic pus ”on the spot”, dar intr-un mod foarte prietenos, nu sa fii expus la randul tau printre ele, ci sa fii parte din acel ecosistem. Asa poti sa iti dai seama ca este despre tine, ca are un ecou in persoana ta si ca lucrurile sunt conectate intre ele.

Ai lucrat cu curatoare importante Diana Marincu, Alina Serban, Anca Mihulet, Cristina Bogdan. Ce cauti intr-un curator, cum vezi aceasta relatie?

Este o tema foarte interesanta, mi se pare ca un curator bun reuseste sa demistifice si sa traduca lucruri care pentru artist sunt foarte complicate de tradus. M-am bucurat de aceste experiente si in mod special de colaborarea cu Diana Marincu, pentru ca de ea ma leaga foarte multe lucruri si noi am rezonat atat de bine, pe atat de multe lucruri. In ea si in curatoarele cu care am lucrat, am simtit si dimensiunea de confident, adica sa putem discuta despre niste lucruri extrem de sensibile din spatele proiectelor si, in acelasi timp, si calitatea lor de a gestiona fluxul de imagini si de informatie pe care eu vreau sa-l expun, intr-un mod poate mai usor de digerat, mi se pare o arta in sine, curatoriatul. Si ideea de a putea sa filtrezi anumite lucruri fara sa stirbesti din discursul unui artist. M-am bucurat de aceste experiente pentru ca realmente am simtit ca este o colaborare, nu o balanta a puterii, in care eu incerc sa impun temele si curatorul incearca sa le citeasca cumva. Din contra, a fost o simbioza si o comunicare foarte buna.

Cand simti ca o lucrare sau o expozitie este gata sau exista un moment in care simti ca e prea mult?

Cu prea multul nu m-am confruntat. Simt in plex, asa cum simt si cand o lucrare este gata, tot acolo simt ca e gata si o expozitie. Sunt sigura ca as putea sa fantezez pe teme foarte mult si o fac in diverse proiecte, dar mi-am facut un sistem greu de descris in care stiu ca lucrurile trebuie sa se termine la un moment dat.

Ce relatie ai cu procesul de arhivare al operei tale, te gandesti la aspectul acesta? Schitele, jurnalele le pastrezi?

Sunt un hoarder al carnetelelor. Dintotdeauna am avut mici carnetele in aproape orice geanta, ghiozdan, borseta in care imi scriu lucruri si ele se inmultesc, probabil ca sunt deja 30 de-a lungul activitatii, si acestea sunt doar cele mici. Caietele de desen cele mari sunt mai rare, pentru ca mult timp mi-am dorit sa trec direct pe mare, nu prea sunt omul schitelor. In ultima perioada am inceput sa fiu asa pentru ca a trebuit sa iau niste decizii tehnice cu privire la obiecte ceramice sau instalatii si acolo, vrand, nevrand, trebuie un pic sa le gandesti si pe hartie.

Mi se pare foarte important acest lucru si m-a ajutat mult in studiile mele doctorale, unde, fiind un doctorat profesional despre propria mea activitate, o autocritica si autoanaliza, m-a ajutat foarte mult sa ma pot intoarce in timp la carnetele de acum 10, 12 sau 15 ani si sa vad unde eram atunci si cum vedeam lucrurile. M-a amuzat ca intr-unul din carnetele am gasit o lista cu proiecte pe care nu o sa pot sa le fac probabil niciodata. Imi dau seama cat de fara limite eram in mintea mea si ideea conceptului de a avea buget de productie era absolut inexistenta in gandurile mele. Aveam ideea unei instalatii enorme in care voiam sa fac propriul meu cap, in care sa poti sa intri si sa poti sa te uiti prin ochi. Sunt niste lucruri care realmente, cu mintea de acum, imi dau seama ca numai cifre vad si ma gandesc ce finantare mai poate fi inventata ca eu sa am un proiect ca acesta dus la finalitate.  Acum s-a mai estompat un pic lucrul acesta, dar in general carnetelele si caietele mele imi ofera libertate totala si acolo pot sa ma duc foarte departe. Poate la un moment dat o sa le expun: proiecte minunate pe care nu o sa le fac niciodata, ar fi o idee.

Sau ma gandeam la ideea de publicare, daca te-ai gandit. Stiu ca ai avut o carte de artist, Dig the Inbetween.

Acum lucrez impreuna cu Oana Tanase la tiparirea lucrarii mele doctorale intr-o forma usor adaptata si ma bucur de aceasta colaborare. Pentru ca partea foarte academica as vrea sa nu faca parte din aceasta experienta de carte, va deveni cu siguranta tot o carte de artist. Parcurg cu ea acest drum si e foarte interesant, trecem prin carnetele si jurnale.

Cat de mult esti implicata in proiectele pe care le scrieti pentru AFCN si alte finantari cu Asociatia MATKA si in partea administrativa?

Limbajul administrativ este ceva ce eu nu pot vorbi. Cred ca undeva in creierul meu se intampla un blocaj pe care inca nu l-am adresat la terapie. Realmente, cand vad un Excel sau un buget nu ma pot descurca cu aceste lucruri. In asociatia noastra MATKA, eu sunt persoana care implementeaza atelierele, fac alte lucruri. Colega mea Mihaela Cirjan este extraordinara la a gestiona aceste lucruri si ea este persoana care face aplicatii si care face proiectele noastre sa se intample. Ma bucur ca ai adus in discutie acest lucru, pentru ca odata cu aceste finantari ne este si noua foarte clar cat de fragile sunt proiectele si existenta noastra. Pentru foarte multi dintre noi, daca nu luam aceste finantari, proiectele noastre nu exista, ele nu pot fi facute in lipsa acestor lucruri. Constatam si eu, si colega mea Mihaela, cat de subtire este gheata pe care noi patinam uneori. Fiind in interiorul acestei comunitati, stim atat de multi artisti extraordinari care probabil ca in urmatorii 5-6 ani nu vor avea expozitiile personale pe care le merita realmente, ca sa arate cat de buni sunt. Si acest lucru din motive strict administrative, de Excel-uri si bugete, nu din alt motiv.

Asociatia implineste in curand 10 ani. A fost fondata in 2016.

Implinim 10 ani si am pornit de la a ne dori sa facem diverse actiuni caritabile, lucrand cu medii defavorizate de tot tipul si ulterior am migrat catre arta, inevitabil, pentru ca amandoua suntem din acest domeniu. Mihaela este curator, eu artista si am migrat catre aceasta directie. Noi ne continuam activitatea, tot timpul vom avea o dimensiune de activitate in sfera educatiei sociale foarte puternica, pe care ne dorim sa o pastram in tot ceea ce facem. Si in expozitiile pe care le generam, avem o parte educationala si incercam sa atragem cat mai multa lume, sa fim foarte atenti la toate mediile vulnerabile care au nevoie de tipul acesta de experienta.

Ai sustinut de-a lungul timpului ateliere pentru adolescenti, pentru studenti, pentru copii, artisti aflati la inceput de drum. Ce incerci sa transmiti acolo, dincolo de tehnica si ma intreb ce ai descoperit despre tine in ipostaza de educator?

Incerc sa transmit faptul ca arta vizuala sau ceea ce noi putem crea cu mainile noastre nu are niciun soi de arbitru. Noi nu facem aceste lucruri pentru ca cineva sa le judece sau sa le contorizeze intr-un fel, ci este o parte atat de built-in a persoanei noastre, a faptului ca suntem oameni printre alti oameni si asta incerc sa le predau tuturor, mai ales cand este vorba de adulti. Copiii au o relatie mult mai naturala cu arta si mult mai curioasa si mai aventuroasa. Adultii insa, vin cu toata experienta educationala din urma si cu faptul ca ei nu se pricep la aceste lucruri. Atunci incerc, pe cat pot, sa demontez aceste preconceptii care incep cu „nu stiu sa desenez, nu stiu sa fac asta, n-am talent”. Sunt realmente lucruri pe care, in experienta mea, le-am vazut demontate sub ochii mei. Oamenii pot sa faca niste lucruri absolut extraordinare, atata timp cat au un mediu sigur si constructiv care sa-i incurajeze sa experimenteze.

Ce ai inteles despre tine din ipostaza aceasta de educator?

Am inteles ca si eu am foarte mult de invatat. In general, incercand sa explic niste lucruri care mie imi vin foarte simplu si pe care le consider deja gesturi automate, incercand sa le traduc unor oameni care poate vin cu emotiile lor in aceasta experienta educationala, imi place ca ma forteaza sa-mi calibrez discursul, sa am foarte multa rabdare, sa incerc diverse strategii de a-i relaxa si de a-i face sa se joace si ma ajuta si pe mine foarte mult. Imi arata cat de interesant este acest domeniu pe care l-am ales in viata, in ciuda faptului ca e foarte complicat, deseori este si extrem de satisfacator.

De fapt, daca vrei sa intelegi cum sa explici arta unui adult, trebuie intai sa o explici unui copil.

Absolut si ce este interesant in a explica arta unui copil, este ca si cum i-ai explica de ce e interesant sa se joace, copiii pur si simplu o fac. Pentru ei este parte din multitudinea de experiente frumoase pe care le gasesc in viata. A explica unui adult lucrul acesta e mult mai greu. Cand discutam despre bagaje complicate si de neputinta invatata, de faptul ca scoala romaneasca nu are absolut niciun interes pentru educatia creativa, de niciun fel, si acest lucru se vede foarte tare in adultii nostri, care pot fi performanti pe multe domenii, dar care sufera din faptul ca nu au o contributie creativa, oricare ar fi ea muzica, dans, arta vizuala. Cred ca ne-ar ajuta sa fim mai bine cu noi insine.

Cum ai lucrat de-a lungul timpului cu ideea de a avea un atelier? Stiu ca acum esti intre ateliere.

Atelierul a fost foarte important pentru mine, eu lucrand si in zona aceasta de instalatie si de obiect. Este vorba si de acumulare foarte multa, de lucrari de-a lungul timpului. Pe cat de mare este atelierul meu, pe atat de mare este si depozitul meu, este un duo tot timpul. Am avut nevoie tot timpul de o camera a mea in lume, cum spunea Virginia Woolf, in care sa pot sa traiesc cu obiectele mele, sa traiesc cu sursele mele de inspiratie, sa pot sa fiu singura, sa pot sa traiesc fara forma si doar sa creez. De acolo a venit si proiectul ”I Am At My Most Beautiful When I Am Alone”, in ideea ca in atelier nu ma vede nimeni, nu am forma, sunt doar cineva care face ceva ce isi doreste foarte mult. Pentru mine este esential, este vital, dar este mai greu de obtinut decat as fi crezut acum 10 ani.

Revenind un pic la experienta Malmaison, care a fost un gest nu doar artistic, dar mai ales institutional. Cum a fost sa construiesti acest spatiu real, fizic, pentru o intreaga generatie?

Am lucrat foarte multi la acest lucru, a fost un efort comun extraordinar si nu a fost deloc simplu. Pentru mine a coincis in totalitate cu perioada sarcinii si cu nasterea fiicei mele, as putea spune ca santierul s-a terminat in momentul in care am iesit din maternitate. A fost foarte dificil, dar a meritat total si merita in general de facut astfel de lucruri pentru comunitatea noastra, insa merita facute cu un substrat mai sustenabil.

Ce relatie ai cu piata de arta si cu galeriile?

Am lucrat cu galerii de la inceputul activitatii mele. Am avut aceasta conjunctura in care am fost preluata de o galerie foarte la inceput, imediat dupa ce mi-am terminat studiile de master. A fost o experienta initial buna, apoi execrabila, din care am invatat multe. Am descoperit cat de nereglementata este aceasta piata si cat de mult se pot strecura niste lucruri extrem de periculoase pentru tinerii artisti. Mi-am dat seama cat de putin cunoastem drepturile noastre ca membri ai acestei comunitati creative si cat de putin se discuta in general despre cadre care sa fie constructive pentru ambele parti.

Te referi mai degraba la o experienta umana sau un punct de vedere legislativ?

Ambele, sunt foarte greu de delimitat cele doua. Realitatea este ca noi nu avem o traditie sau un istoric foarte bine pus la punct din punct de vedere al functionarii relatiei galerie-artist si lucrul acesta duce la foarte multe aberatii care se pot intampla. In situatia mea a fost de ambele parti, si pe parte administrativa, dar si pe parte umana, realmente, pentru ca am simtit ca nu exista nici un fel de interes pentru cresterea mea ca artist si pentru explorarea mea, ci mai mult pentru ce pot eu sa ofer intr-un context al pietei existent. Piata de arta in sine mi se pare foarte frivola, superficiala si nereglementata. Mi se pare ca nu avem un standard pentru stabilirea preturilor si ca galeriile au preluat foarte mult din munca pe care trebuiau sa o faca muzeele sau alte institutii de stat si stabile, referitor la felul in care se pun preturile, la contexte, la piata, la cota, la tot felul de termeni de genul acesta. Am avut si experiente foarte constructive cu galeriile, respectiv cu Mobius Gallery, am colaborat foarte bine si in continuare suntem in relatii foarte bune si ne sustinem reciproc. Ei mi-au dat speranta ca exista niste oameni in aceasta comunitate, in lumea galeriilor, care chiar sunt in aceasta situatie, pentru toate motivele potrivite. Adica ca realmente iubesc arta si vor sa faca ceva.

Eu am luat decizia de a fi artist independent nu din cauza unor neintelegeri, ci pur si simplu am simtit ca sunt intr-un moment in care imi doresc mult si ca nu este poate momentul potrivit sa cer asta galeriei. Imi place sa fiu independenta, imi place sa decid pentru mine, desi tot timpul am respectat acest cod al relatiei galerie-artist si mi se pare un cod constructiv, dar am simtit nevoia sa infrunt putin lucrurile singura si nu regret acest lucru.

Ce impact a avut experienta ta cu piata internationala sau expozitiile in afara tarii, de-a lungul timpului?

Au fost de toate felurile experientele. Pe de o parte, am intalnit multi oameni foarte interesati de arta si de a crea contexte pentru care arta din zonele acestea ale lumii sa fie vizibila sau, in general, tipul de practica ca al meu. Am participat si la targuri, acolo pentru mine nu este o situatie atat de confortabila, are un pic atmosfera de piata de carne, si mi se pare ca mai degraba artistii nu ar trebui implicati. Poate galeriile sa gestioneze acest lucru, dar nu cu implicarea directa a artistului. Pentru mine a fost destul de dur sa vad cum se pune problema, ce este considerat vandabil si ce nu. Si in general, atitudinea, faptul ca trebuie sa impresionezi pe anumiti oameni ca sa vina la stand. Sunt niste lucruri care mi se par atat de departe de motivele pentru care eu sunt in acest domeniu, incat am incercat sa respect decizia galeriilor cu care am lucrat, de a participa, dar sa nu fiu neaparat o parte integrata din acea experienta.

Crezi ca era nevoie de un antrenament in prealabil? Poate sa ti se spuna ce o sa urmeze, desi in unele tari aceste lucruri facand parte din sistemul artistic, poate inca din facultate, le integrezi si le percepi altfel. Sau pur si simplu n-ar trebui sa existe pentru artist, pentru ca iti invadeaza foarte mult practica?

Cred ca si artistii sunt foarte diferiti intre ei si ca pentru unii se potriveste tipul acesta de atmosfera si poate fac fata mai bine sau poate chiar ii motiveaza. Pentru mine nu a fost potrivit, chiar daca as fi fost pusa in tema, nu cred ca ar fi fost o mare diferenta. Prefer initiativele mai umane, chiar daca nu sunt foarte productive financiar, oricind le voi alege pe acelea. Targurile sunt bune, dar mi se pare ca s-a stabilit un standard destul de inuman si de glorificare a capitalismului sub forma aceasta si nu mi se potriveste mie foarte bine. Altfel, cred ca se mai poate lucra la partea etica a targurilor si ca poate fi mai bine, dar aceste lucruri nu tin de mine.

Si daca cineva vrea sa-ti cumpere lucrarile, te contacteaza pe tine direct?

Absolut!

Ai spus undeva ca maternitatea ti-a schimbat ritmul, dar si raportul cu corpul, acesta fiind, bineinteles, foarte important de-a lungul timpului in practica ta artistica. Cum arata astazi aceasta relatie?

M-am considerat dintotdeauna o persoana foarte independenta si am lucrat foarte mult la independenta mea, si fizica, si mentala, si emotionala. Odata ce te afli in situatia de a avea un copil, aceste lucruri se schimba dintr-o data, tu devii o planeta care sustine o mica forma de viata miraculoasa. Devii masa, somnul, tot pentru acea persoana si pe cat de minunat si de magic a fost, pe atat de mare schimbarea pentru cum m-am construit eu ca adult. Ma bucur foarte tare ca am ales sa am un copil mai tarziu in viata decat mai devreme, acest lucru si datorita faptului ca am un partener cu care am impartit totul extraordinar, Vlad (n.r. Vlad Stoica), care mi-a fost acolo si suntem amandoi doua mame si doi tati excelenti pentru copilul nostru. Acest lucru m-a ajutat sa revin la mine, dar corporal am simtit ca nu mai am pauza. Conceptul de pauza cand ai copil foarte mic nu prea exista, iar eu tot timpul m-am bucurat de momente in care sa stau cu mine, sa ma pot sustrage din situatii care nu imi sunt favorabile. In contextul cresterii unui copil, lucrurile astea nu sunt asa. Si nu doar pentru ca nu ai sprijinul fizic, mental esti ancorat incontinuu la existenta acestei mici si miraculoase vieti si tot ceea ce vrei tu sa faci in afara vointei tale este sa fii acolo, chiar daca corpul si mintea iti spun ca trebuie sa stai deoparte si sa te odihnesti. Nu poti tot timpul sa faci acest lucru si, la mine mai ales, lipsa somnului a declansat aceasta depresie prin care am trecut si m-a facut sa inteleg mult mai bine. Desigur, corpul meu a urmat mentalului meu, in sensul ca, pe langa transformarea fizica aferenta, de-abia acum imi dau seama cata putere are corpul meu de transformare si de sustinere a vietii altuia, dar a fost greu drumul acesta pana aici si cred ca pentru foarte multe femei este greu.

Si cum arata astazi spatiul tau interior?

Spatiul meu interior este destul de echilibrat si ma bucur de acest lucru datorita oamenilor din jurul nostru si proverbialul ”sat” cu ajutorul caruia ne crestem copilul, adica bunicii si prietenii nostri. Mi se pare ca totul este foarte usor de gestionat si din acea negura in care ma simteam o persoana nepotrivita pentru a avea un copil, adica nu m-am simtit mama aceea pe care hormonii imi dictau ca ar trebui sa fiu, acum ma simt foarte echilibrata. Ma bucur ca pot sa fiu alaturi de fiica mea si ca mama, dar si ca prietena si ca la un moment dat vom fi femei impreuna si vom putea impartasi foarte multe lucruri interesante.

Ce frumos! Daca te-ai intoarce la tine la varsta de 18 ani cu un sfat despre viata, dar si despre arta sau desen, care ar fi acela?

Mi-as spune ca poti sa faci oricum orice iti doresti in arta si ca sa merg pe instinctul acesta ca am dreptate, pentru ca intuiam cumva, dar mi-as confirma ca asa este.  Mi-as mai spune ca tot ce mi se pare dramatic si final intr-un moment este cat o furnica pe langa amplitudinea vietii si a tot ceea ce se va intampla in urmatorii douazeci si ceva de ani si cate vieti voi schimba de altfel, social, emotional. Si mi-as si spune sa am mai multa incredere in mine.

Care sunt proiectele mari pe care nu le-ai realizat pana acum si la care visezi sa se intample, chiar si pentru care momentan nu exista buget?

Este o expozitie pe care o pregatesc de 4 ani si care, de fapt, reprezinta inceputul si actualul apogeu al cercetarii mele despre feminitate si despre mine si femeile din viata mea. Mi-as dori sa vad acest proiect intamplat. Este in desen si fiecare desen are cate o instalatie insotitoare cu diverse elemente si sunet, unde cant chiar si eu, adica este o experienta foarte vulnerabila pentru mine. Si are inclusiv foarte mult text, mi-as dori foarte tare sa vad acest proiect realizat.

Canti cu Vlad?

De data aceasta nu cant cu Vlad. Eu am mai cantat in diverse proiecte, cred ca este prima data cand mentionez asta, dar sufar de un trac paralizant de a canta cu alti oameni. Asa ca mi-am propus, odata cu acest proiect, sa rup aceasta bariera si daca tot vorbim despre a ne intoarce pe dos, o sa fac si acest lucru. Imi doresc sa rup si aceasta bariera cu acest mic soundtrack foarte special pentru mine si sa pot, pur si simplu, sa vad proiectele expuse. Stiu ca pare ceva simplu, dar in momentul acesta pentru mine nu este atat de simplu, nu stiu din ce motive simt lucrurile destul de blocate. Mi-as dori sa am putin mai multa fluiditate pe partea de creatie si expunere, adica acest flux de a face lucruri, apoi sa le vad, intr-un ritm normal, nu maraton.

Un lucru mai putin intalnit in muzica si in arta romaneasca este ca ti-ai imprumutat lucrarile pentru copertile de album, artwork-urile trupei Toba Moarte.

Da, pe langa faptul ca iubesc cu toata inima acest proiect si mi se pare absolut extraordinar, nu doar pentru ca sotul meu face parte din acest proiect, dar si Miruna (n. r. Miruna Radovici, artista), care imi este prietena, pur si simplu am fost conectata foarte tare la muzica dintotdeauna. Este cealalta mare iubire a mea, pe langa arta vizuala. N-am reusit sa fac niciodata muzica, desi mi-am dorit in paralel cu arta sa fac. Foarte multi din prietenii nostri apropiati sunt din aceasta lume, Diana Miron, Laurentiu Cotac, Alin Cinca, Andrei Eremia cu proiectele ”Brasov” si ”Deranj”. Sunt oameni extraordinar de minunati in aceasta scena de muzica si ma bucur sa pot face acest lucru, mi se pare un incredibil de mic ajutor pentru ce fac ei, dar este un fel de a-i sustine mai mult decat din traditionalele share-uri si de ascultat piesele lor pe repeat.

Si lucrarile tale le augmenteaza experienta ascultarii, cel putin cand te uiti pe YouTube si pe SoundCloud, unde se vad artworkurile.

Lucrurile sunt foarte conectate, toti acesti oameni care fac muzica sunt extrem de bine conectati si la arta vizuala, unii chiar le fac pe ambele, cum este situatia Mirunei. Lumea noastra este foarte conectata, desi pare divizata, pentru ca muzicienii isi pun piesele pe SoundCloud si noi postam lucrarile pe Instagram, si nu avem foarte multe lucruri fizice de intalnire, dar de fapt suntem foarte conectati. Suntem aceeasi mare bula de oameni care fac si arta vizuala si muzica. Ne vedem vernisajele reciproc, ne ascultam muzica reciproc, asa cum a fost dintotdeauna aceasta fuziune intre muzica si arta vizuala, acest lucru se intampla si la noi. Din pacate, nu avem suficiente platforme ca sa se vada cat de vizibila si de adanca este relatia aceasta, dar ea exista.

Dincolo de tracul pe care ai spus ca il ai pe scena, cum a fost drumul tau prin muzica?

Dintotdeauna mi-a placut muzica si sunt o mare ascultatoare de o multime de genuri de muzica si de experiente diferite. Am studiat violoncelul la un moment dat in viata mea, in sensul ca eram in clasa a IV-a si am continuat pana spre clasa a V-a spre final. Am incercat si pe partea de vocal, pentru ca asta m-a interesat mult si am experimentat cu diverse lucruri. Am avut un proiect muzical care se numeste ”Peel” si care cred ca este inca pe undeva in negura YouTube-ului. Am avut apoi un proiect fara nume, cu un amic, Codrut Negut, care are si el un alt proiect muzical. Am incercat cumva sa fiu prezenta acolo, recunosc ca foarte dificil, pentru ca rar am reusit sa cant in aceeasi camera cu oamenii cu care faceam muzica. Dar imi place foarte mult in continuare si nu simt ca am renuntat, insa n-am reusit sa acord suficient timp si poate si munca de a trece peste tracul acesta ca sa pot sa fac mai mult de atat. Am o gluma prin care spun ca daca cineva m-ar pune sa fac karaoke, probabil ca asta va aparea pe necrologul meu ”A murit facand karaoke”, pentru ca realmente este ceva care ma terorizeaza, sa imi dea cineva un microfon cand nu vreau asta, adica oricand.

Daca ar fi sa-ti multumesti tie pentru ceva, pentru ce ti-ai fi recunoscatoare?

Pentru faptul ca nu m-am abandonat niciodata in situatii grele si ca, in ciuda emotivitatii mele, am reusit sa gasesc foarte multa putere in asta. Pentru acest lucru sunt recunoscatoare la un nivel asa, astral, pe cat poate fi conectat un ateu la energii superioare. Sunt recunoscatoare ca am reusit sa transform toate aceste trasaturi de caracter, vulnerabilitatea si emotivitatea excesiva, in puncte forte. Acum, dupa un drum foarte anevoios si plin de tot felul de lucruri, simt ca am iesit pe partea cealalta.

Ce este arta?

Pentru mine este necesitatea de a ma exprima, o necesitate care este deasupra ratiunii pana la urma. Este atat de mult parte din persoana mea, incat nu m-as recunoaste fara aceasta dimensiune. M-au intrebat alte persoane cum de raman in domeniul acesta pentru ca este total nelucrativ si ca de ce nu ma gandesc acum, fiind in postura de a avea o familie, daca nu pot face altceva. Pur si simplu nu este ceva ce as putea sa fac atat de bine sau cu atata convingere si sinceritate ca acest lucru. Pentru mine este cu siguranta o cale si o asumare in mai multe aspecte, nu se leaga foarte mult de ceva tehnic, ci mai mult de o abordare asupra vietii.