Incepem sezonul al treilea al podcastului Buzunar de Arta cu un episod dedicat uneia dintre cele mai importante artiste conceptuale din Romania – Lia Perjovschi. 

Nascuta la Sibiu in 1961, formata la Academia de Arta din Bucuresti intr-un sistem ostil si rigid, Lia Perjovschi si-a construit cu incapatanare un traseu unic, devenind o voce indispensabila pentru intelegerea artei contemporane romanesti. Practica ei, de la performance-urile radicale din anii ’80 pana la proiectele de arhivare, diagrame si „Muzeul Cunoasterii”, a insemnat mereu un mod de a contracara lipsurile si de a crea alternative. 

Astazi, dupa zeci de expozitii in toata lumea – de la Tate Modern si Centre Pompidou pana la Bienala de la Sydney si Muzeum Susch – Lia Perjovschi poate fi privita ca o enciclopedie vie a artei contemporane romanesti iar marturiile sale sunt esentiale pentru maparea istoriei artei romanesti.

Episodul Buzunar de Arta urmareste un fir generos al vietii si carierei sale, de la incercarile repetate si dificile de a intra la facultate, la descoperirea performativului ca limbaj artistic si la experienta transformatoare a Revolutiei din 1989. 

Discutam despre anii ’90, cu primele calatorii in afara, socul contactului cu Documenta, construirea Arhivei de Arta Contemporana si a Centrului pentru Analiza Artei, precum si despre Muzeul Cunoasterii, proiectul sau interdisciplinar, mobil, care s-a plimbat prin muzee si bienale ca o biblioteca portabila a lumii.

Vorbim despre modul in care si-a construit singura institutii ca sa aiba putere de negociere intr-o societate lipsita de structuri pentru arta contemporana, despre experienta predarii la Duke University in SUA si despre ce inseamna sa expui in marile muzee ale lumii. Episodul atinge si teme extrem de personale: lupta de a fi femeie artist in Romania, relatia cu Dan Perjovschi si dinamica unui parteneriat artistic de o viata, dar si modul in care vede viitorul arhivelor si al operei sale.

Lia Perjovschi vorbeste cu onestitate, umor si luciditate despre momentele de suferinta si de constructie, despre cum a invatat sa-si creeze singura oportunitati si sa transforme lipsurile in resurse, dar si despre responsabilitatea artistului intr-o lume polarizata. Este un portret al unei artiste care a reusit sa faca din propria biografie o infrastructura pentru cunoastere. Lucrarile ii pot fi achizitionate la Galeria Ivan.

Podcastul Buzunar de Arta, prezentat de Eduard Enache, cu montaj si grafica realizate de Catalin Alb, este disponibil mai jos in format audio (pe Spotify, Apple Podcasts, Buzzsprout, Amazon Music, Podchaser si Deezer), video (pe YouTube) si transcris, mai jos. 

Cariera dumneavoastra este una dintre cele mai coerente, cele mai influente, dar si cele mai independente din istoria artei romanesti contemporane. Cum ati reusit sa construiti aceasta practica atat de personala si, in acelasi timp, cu un impact international atat de puternic, tinand cont de faptul ca nu v-ati pliat pe sistemele institutionale existente?

Sa spunem ca e cladita pe suferinta si de acolo au aparut necesitatile. M-am cam luptat sa intru in facultate. A fost foarte greu, am intrat a saptea oara si a fost total nedrept. Erau 5-6 locuri si atat de multe pile incat nici pentru ele nu era loc. Asta m-a motivat, dar am trecut prin tot felul de stari. Uitandu-ma in urma, m-a intarit, vorba aia „ce nu te omoara, te intareste”. Deci eram buna, atata am stiut in liceu, dar examenul mi-a demonstrat ca e o problema, nu intelegeam de ce nu intru si care e problema. Am facut contestatie si mi s-a raspuns ca totul e subiectiv si ca nu sunt criterii. Abia acum am inteles ca de fapt, sistemul ma voia ca el, o clona un pic. 

Eu am intrat asa, jumi-juma, am cedat un pic sa fac ce trebuie, dar cand am inteles am zis „bun, fac ce-mi trece mie prin cap” si ca studenta, am avut o viata dubla. Am organizat un atelier experimental. In 1987 am intrat si, in primul semestru, am zis „bun, trebuie sa iau bursa, dar in paralel voi face ce imi trece mie prin cap”, pentru ca toata lumea imi spunea „Fa altceva, pentru ca ai sa vezi, o sa-ti para rau la final. E ca un fel de liceu.” Eu imi spuneam ca nu o sa fie un fel de liceu si cand voi termina, voi tranti usa fara regrete. Si cam asa a fost.

V-ati modelat propria experienta, de fapt.

Mi-a placut ideea de a experimenta si am avut noroc sa cred in intuitia mea, dar am fost suparata. Ca femeie, nu poti sa fii decat revoltata de ce se intampla in jurul tau. Am crescut intr-o societate care una spunea si alta facea. Am vazut nedreptatea si realitatea din clasa a treia. Bine, dupa atatea rateuri, ma uitam in oglinda si ziceam „Nu, n-am fata de artist, nu e bine, ceva imi lipseste.” Adica nu eram interesanta. Intrebandu-ma ce e un artist, ce rol are, oare chiar vreau sa fac asta? Pe bajbaite cumva am inaintat si am vrut sa schimb lumea, adica am vrut sa schimb ce era aiurea in jurul meu. Acesta a fost unul din motivele esentiale. Si nu stiu de unde mi-a venit, dar voiam sa calatoresc. Nu numai in Romania, ci si afara, dar n-aveam pasaport si nici posibilitatea de a te misca. Acestea au fost cele doua dorinte.

Acum inteleg ca noi ne construim realitatea. Trebuie doar sa stii ce vrei, sa lucrezi pentru, sa faci ce poti, unde esti. Oarecum asta am facut, dar fara sa fiu in stare sa explic, sa-mi explic mie, intuitiv.

Daca ar fi sa se scrie o enciclopedie a artei contemporane post-1989, sunteti, evident, un capitol cheie al acestui moment. Ce v-a motivat sa construiti atat de hotarat propriile structuri? Ma refer la Arhiva, la Centrul de Analiza, Muzeul Cunoasterii. Ce v-a motivat cumva sa le construiti intr-o tara in care, pe de o parte, oferea putine instrumente pentru artisti, dar oferea si mai putine, spre deloc, instrumente pentru artiste?

Sunt multe motive in spatele institutiilor construite. Noi, teoretic am inceput in 1985, ne-am mutat la Oradea, Dan (n. r. Dan Perjovschi) a primit repartitie acolo si am cunoscut oameni din diferite profesii. Intrebandu-ma ce e arta — pentru ca in 1985 inca nu intrasem la facultate — mi-a venit ideea sa invitam la noi in apartament pe cine am intalnit: regizori, actori, scenografi. Atunci eu lucram la teatru, am avut sansa asta sa bat la o usa si mi s-a deschis, iar Dan a lucrat la muzeu, acolo a primit repartitia.

Am organizat cumva niste intalniri informale cu persoanele astea care veneau la teatru sau la muzeu, sau colegii lui Dan, sau colegii mei, ca sa-i intreb cum isi fac ei profesia, de unde au inceput, ce le-a placut, e ceea ce vor ei, vor altceva? Toate aceste intalniri mi-au dat ceva idei. Apoi, in 1987, cum nu eram multumita de ce se intampla in Academia de Arta, sase ani n-as fi rezistat numai cu ce mi s-ar fi oferit si, in 1990, iesind din Romania cu expozitii, mai timid asa, am avut socul sa inteleg ca eu inventasem masa, care avea un design tot mai interesant, metaforic vorbind. Adica incercam sa fac experimente pe care dupa 1990 am inteles ca le pot numi ”body art”, ”performance” sau ”happening”.

Erati cumva corelata cu ce se intampla international, fara sa stiti ce se intampla acolo.

Am o teorie legata de acest lucru. Noi, oarecum prin 1980 si ceva, cand s-a intensificat dictatura, probabil si durerea, noi am inceput sa experimentam ca occidentalii in anii 1950-1960. Adica dupa razboi, trauma razboiului, au fost conditiile pentru asa ceva. 

Arta Protest, Actionismul, Performance, Body Art.

Da, si-au descoperit corpul. Eu am fost si indragostita de teatru, asa ca poate si teatrul m-a influentat. In Oradea ne uitam la televiziunea maghiara, unde nu prea intelegeam mare lucru si am folosit dictionarul, asa ca ne uitam la filme si cu dictionarul, cautam cateva cuvinte. Toate acestea cred ca au adaugat la o anumita stare de experiment.

Ce lucrati la teatru?

Am inceput ca pictor executant la spectacolul „Mozart” si am facut pictura trompe-l’œil. Aveau nevoie de foarte multi pictori, desi eram mai mult eu, si experienta respectiva a fost iarasi interesanta. Am facut tot decorul orizontal cu ajutorul unui arhitect care era acolo si a unei colege, dar m-au lasat pe mine pentru ca erau satui. Pentru mine a fost ceva nou si ulterior mi s-a propus sa fac scenografie, chiar daca nu aveam diploma. Am facut scenografie, am facut de toate, grafica, pictura.

In 1992, am cunoscut-o pe Kristine Stiles, noi tot pomenim de personajul acesta si ea ne-a spus de fapt termenii acestia, performance, happening. Asta m-a suparat, ca nu stiam, iar iesirile afara m-au facut sa realizez ca noi de fapt, aveam lipsa din cunoasterea noastra profesionala si culturala, 50 de ani — anii 1950 pana in 1990, nu stiam. Picasso era reperul final. Asa mi-am zis ca trebuie sa recuperez pentru ca voiam sa fiu profesionista, nu voiam sa fiu un amator sau sa merg si eu cu scuza ca in dictatura n-am avut acces.

Cand mergeam cu orice expozitie in afara, ma uitam prin bibliotecile lor. Am citit  tot ce mi s-a parut interesant, tot ce nu stiam. Am inceput cu performance, instalatii, video art, nestiind atunci cum sa le numesc. Ulterior am citit de educatie artistica, management, curatoriat, teorie, teorie critica. Toate acestea m-au ajutat sa construiesc.

In 1997, Kristine Stiles ne-a invitat in America, la Duke University, sa predam. Am predat un semestru, eu am avut un curs de arta contemporana. M-am aruncat asa, cu tupeu putin, dar in paralel ma invatam pe mine sa-i invat pe ei si ea mi-a zis sa fiu sincera si sa spun ceea ce stiu din practica, mai mult, ca aveam carti la biblioteca. Am avut dreptul sa multiplic orice material didactic am folosit, video sau diapozitive atunci, si m-am intors acasa cu un material consistent. Atunci am zis ca e nedrept sa predau arta contemporana acolo, unde lucrurile oarecum se cunosc, si nu aici, ca sa am cu cine discuta si sa facem acele institutii pe care noi trebuia sa le avem, dar nu le aveam si trebuia sa le facem — institutiile de arta contemporana.

In 1993, s-a intamplat sa se articuleze Centrul Soros si la Bucuresti, in 1992 Fundatia Soros si n-am prea fost multumita. Mi-ar fi placut sa nu fi fost romani. As fi vrut sa castigam timp, nu sa bajbaim si institutional. Ceva a facut o diferenta, pentru ca au fost jurizarii, expozitii tematice cu concept, ceva nou pentru noi. Altfel, erau fara titlu expozitiile. 

Din afara, traseul dumneavoastra din anii 1980-1990 pana acum pare foarte spectaculos. Apreciez aceasta mentalitate de a-ti crea singur oportunitatile, structurile prin care vrei sa functionezi si prin care vrei sa operezi. Se vede si de partea dvs similar, cand va uitati inapoi?

Da, desi sunt surprinsa ca se vede in exterior, ca eu stiu ce am facut. La inceput, un alt motiv a fost ca eram doi artisti in acelasi atelier, iar pentru expozitiile pentru care ne-am intalnit cu cativa curatori — curatoare mai mult —, Dan a fost selectat. Si eu nu intelegeam pentru ca incepi sa vorbesti despre lucrarile tale ca artist si, intr-un fel, tot dai jos de pe tine pana cand aproape ramai gol. Si am zis ca eu nu mai astept, poate nu e pentru mine sa fac arta si vreau sa recuperez. Oricum, nu stiam foarte clar ce fac, am invatat din mers. 

Nu pot sa pretind ca a fost o idee care a construit tot, dar am zis ca avem nevoie de un muzeu de arta contemporana, o platforma pe care sa punem simbolic si lucrarile noastre. Si cum sa fie asta? Imi puneam toate intrebarile: Pentru cine? Ce se intelege? Ce nu se intelege? Ce probleme avem? Atunci se discuta foarte mult de sacrificiu, ca te sacrifici pentru ceilalti. Nu mi-a placut ideea sa ma sacrific si am zis nu. In primul rand, eu aveam nevoie sa recuperez. Voi da celorlalti, daca sunt curiosi si daca vor sa construim impreuna ceva, dar nu voi considera ca ma sacrific.

Expozitiile mergeau totusi cu lucrarile facute ca experiment inainte de facultate si in timpul facultatii, apoi am vrut sa ies.

Am participat la Revolutie, deci si latura aceasta politica a insemnat ceva. Eu eram la Bucuresti, Dan la Oradea, pentru ca el a terminat la Iasi si repartitia a fost la Oradea, unde m-am dus si eu un an si ceva si dupa aia faceam naveta la Bucuresti.

In atelierul experimental de la facultate am facut tot ce mi-a trecut prin cap. Am vrut sa-i provoc pe colegi sa faca si ei. Il priveam ca pe un laborator, eliberam atelierul de la monumentala a profesorului Stendhal. Dupa ce plecau colegii mei pe la ora doua, faceam ordine si cei care voiau sa vina erau bineveniti.

Si cum se raportau colegii?

Incercam sa-i provoc, sa le spun ca poate fi ca un ping-pong, eu propun ceva, tu altceva si dezbatem. Eu eram incantata sa fiu in facultate, ei, multi au intrat oarecum de la inceput sau prea tineri si nu stiau ce vor. Deci m-au ajutat anii de stat pe bara. Colegii imi spuneau „Nu, stii ceva? Fa tu ideile tale, ca noi participam, noi te ajutam” si m-au ajutat. 

Dar profesorii cum interactionau cu ce faceati acolo?

La primul experiment, m-am dus la doamna rector si nu stia ce vreau, i-am spus ca e un fel de teatru si mi-a zis ca nu pot decat daca participa profesorul tau direct, cineva de la teorie, Razvan Theodorescu. Asa ca au venit, au stat acolo in sala pana cand mi-am facut damblaua. S-au uitat cam ciudat, nu stiu ce au inteles, dar profesorul meu, dl. Stendhal a inteles pentru ca a avut o bursa in Germania si acolo langa in sala paralela cu el era Joseph Beuys. Asa ca stia ce fac eu, dar nu mi-a spus nimic. Numai dupa 1990 mi-a propus sa imi iau colegii si se fac toate ideile alea ce le aveam pentru ca eu mergeam cu cinci schite, trei mai pentru mine si doua pentru profesori, pentru bursa. Tot timpul imi spunea, discutam despre acestea doua si restul faci tu ce vrei cu ele acasa.

“Am luptat atat de mult incat nu prea stiu sa fac fata succesului. Prefer sa ma lupt, cred. La Revolutie n-am putut sa strig „Jos Ceausescu”, „Jos comunismul” sau ceva, eu am plans… Numai am plans, atata… N-am putut articula nimic.” (Lia Perjovschi)

Ce credeti ca v-a adus perioada din Oradea?

Eu am simtit ca mor. Din 1980 pana in 1990, am stat la cozi, mi-am pierdut timpul. Asta a fost o alta obsesie de a mea, din copilarie, sa nu-mi pierd timpul. Nu voiam sa dorm pentru ca pierd timpul, nu voiam sa fac lucruri care nu ma interesau, pentru ca imi pierd timpul si cozile alea pe mine m-au afectat. Frigul, lumina taiata la ore aiurea cand nu puteai sa dormi pentru ca era deja 7, nu puteai sa lucrezi, te uitai in bezna. Sigur ca a fost tineretea noastra, dar eu am simtit ca nu sunt un om liber si ca nu e libertate si ca nu stiu ce sa-mi proiectez, pentru ca totul era ca un zid. La toate acestea se adauga si evitarea celorlalti ca sa nu avem probleme, sa nu cream probleme. Suspiciunea ca poate oricine sa fie colaborator. Deci nu am amintiri placute.

Va amintiti momentul exact in care ati simtit dupa 1989, chiar si iluzoriu, senzatia ca se schimba totul?

Socul puternic a fost la Revolutie, ca nu ne-am asteptat. Nu am crezut ca e posibil. Nu ne-am gandit ca vor fi mai multi. Pentru mine a fost asa un soc, desi am asteptat, toti ne uitam poate da semne de boala dictatorul. La Revolutie eu n-am putut sa strig „Jos Ceausescu”, „Jos comunismul” sau ceva, eu am plans. Numai am plans, atata… N-am putut articula nimic. Mi-era frica, sa nu-ti pierzi viata, sa nu ramai in film. Dar asta dupa primele zile cand am vazut ca e posibil, pentru ca altfel mi-am imaginat ca vor trage.

Cum v-a schimbat, v-a format aceasta implicare politica directa?

Oarecum ma simteam implicata politic, social, dar nu revolutionar neaparat. Ca si curiozitate, sa spunem. Cand am vazut la Revolutie ca noi eram o mana de oameni in Sibiu, pe centru, s-a nimerit sa fim in Sibiu, Dan a venit de la Oradea, eu de la Bucuresti, si in rest cozi la portocale si la banane, nu mi-a venit sa cred. Parea ca numai noi suferim, dar toata lumea suferea. Si dupa aia nu am fost numai Revolutia, noi am continuat cu marsuri, proteste, au venit minerii. Deci am luptat din prima zi pentru o societate democratica, pentru democratie in Romania, institutii, practici. De cand am realizat de la Doina Cornea ca Revolutia a fost furata, acela a fost momentul in care am zis ce se intampla si trebuie sa aflam.

In anii 1990 ati inceput sa recuperati 50 de ani de arta si cultura pe cont propriu.

Ne-am folosit de expozitiile la care am fost invitati si cu efort, cu mers cu autobuzul ca sa fie foarte ieftin, am reusit sa vedem in 1992 prima Documenta, prima editie pentru noi, in Germania, la Kassel. O expozitie foarte importanta pentru ca are un statement care trebuie sa fie valabil pentru cinci ani, abia peste cinci ani, e urmatoarea. Si buget enorm, si echipa mare, si invitati importanti. E o scanare teoretica foarte importanta. Apoi, ceva mai comercial, sa zicem, e Bienala de la Venetia, dupa parerea mea, tot importanta. Asta am vazut-o in 1993. Acolo am realizat ca nu stiu multe. Si apoi alte institutii, trenul oprindu-se la Viena, care a devenit un fel de loc in care noi faceam o zi oprire si alergam, selectand ce expozitii sa vedem.

Asa am documentat, la inceput nu aveam nici aparat, dar ne-am cumparat tot in Germania un aparat modest si asa am inceput sa documentez expozitiile pe care le-am vazut. 

Au fost bursele primite, Dan avut in 1995 in America, Arts Link, si atunci am fost impreuna. A fost si prima iesire peste Ocean, acces la alta cultura, la alte informatii. Eu m-am dus la MoMA si am studiat in biblioteca, dar spre dezamagirea mea, n-am gasit prea mult despre performance, decat niste pliante intr-un dosar. Deci nici Occidentul nu a prea avut materiale despre arta contemporana. De asta cred ca e importanta arhiva mea si probabil va fi mai importanta in timp. Acum e o anumita asteptare sa fie o arhiva romaneasca, nu este o arhiva romaneasca, nu este numai despre Romania. Este o arhiva care a incercat sa construiasca niste institutii de arta contemporana, dar si instrumente pentru arta contemporana, teorie.

In ce masura performance-urile si manifestarile pe care le-ati realizat in anii 1990, la inceput, in stare de libertate, au fost cumva un raspuns direct fata de nedreptatea si opresiunea fostului sistem? Ma gandesc aici la Festivalul Zona din 1993, la performance-ul „Lupt pentru dreptul meu de a fi diferita”.

Merg la prima performanta facuta la Stare fara titlu in 1991 la Timisoara, in care am purtat trei umbre, o papusa, o umbra lipita de picioare si una naturala, sa zicem. Am facut un traseu de la Catedrala Ortodoxa la Opera, unde a fost discursul la Revolutie. Si am pornit de la Catedrala, nu ca religie si ritual, dar acea biserica si pe acele scari au murit oameni impuscati, pentru ca preotul a incuiat usa. Nu de frica, de pedeapsa, sa-i pedepseasca si sa se delimiteze de cei care au facut revolutia. Apoi toata tara a lasat Timisoara o saptamana singura. Am vrut sa fac gestul acesta cerandu-mi scuze cumva timisorenilor, pentru ca i-am lasat singuri, desi toti am asteptat. Nici eu n-am zis nimic la Bucuresti, ascultam Europa Libera si nu imi venea sa cred ca nu gasim nicio solutie sa facem asta.

In 1993, inca se discuta si toata vina era pusa pe dictator. Ceausescu era vinovat de toate si au scapat toti, nu mai era nimeni vinovat. In loc sa discutam ce a fost, de ce a fost posibil asa, toata lumea a scapat punand vina pe el. Asa am construit un personaj, un alter-ego, o papusa de inaltimea mea, dublul meu, pentru ca am vrut sa ii acuz pe ceilalti, dar si sa imi cer scuze ca ii lovesc, sa zicem, si ca poate e dur, dar ca fiecare am avut vina si ca tacand devii complice la ce se intampla. Papusa am inmuiat-o intr-un container cu apa. A devenit foarte grea, exact ca un corp, asta a fost o surpriza si am lovit cu ea si de fiecare data i-am copiat pozitia. Dar intentia mea asta a fost, sa ne gandim la partea de vina. Ca sa nu mai repetam si ca sa facem ceva, sa curatam societatea, sa nu mai repetam, sa nu trecem cu vederea. Si nu s-a intamplat, ce a urmat a fost o taraiala.

Dar cat de important au fost festivalurile, Stare fara titlu si Zona pentru dumneavoastra si pentru modul in care v-ati dezvoltat ulterior practica artistica? Aveati in sfarsit o platforma.

A fost important, in primul rand, pentru ca am intalnit publicul si am facut in spatiul public. Celelalte incercari, experimente, cum le numeam, au fost facute in apartamentul nostru. Oarecum numai Dan a fost martor ca el facea fotografii. La scoala, primul a fost cu public, dupa aia m-am restrans la cei care participau. La Timisoara a fost o platforma, plus ca aveai ocazia sa vezi ce fac ceilalti, pentru ca altfel noi n-am stiut. Eu am cunoscut-o pe Geta Bratescu ca a avut o expozitie la Oradea si asa am ajuns sa o vizitam la Bucuresti si pe Ion Grigorescu, in 1992, la una din expozitiile acestea organizate de Ileana Pintilie la Timisoara. Deci ne-am cunoscut si colegii, ei tot asa au facut in casele lor, ferindu-se pana si de colegi.

Dupa intalnirea cu Kristine Stiles in anii 1990, ce intalniri v-au validat cumva directia si v-au incurajat sa continuati? Ca dupa acea exaltare, dupa caderea zidului, a urmat cumva o dezumflare a tuturor.

Noi nu ne-am dezumflat, ne-am umflat pentru ca eram aveam 29 de ani la Revolutie, deci eram cam maturi si abia asteptam. Eram ca niste pietricele in prastie, adica intinsi la maxim si am pornit. Geta Bratescu ne-a spus ca renunta la atelier si sa aplicam la UAP, am aplicat si pentru ca am fost doi, ne-au dat atelierul. Atelierul nostru a fost din prima zi un spatiul public, deschis oricui. Asa am intalnit jurnalisti de oriunde, Europa, America, am intalnit arhitecti, designeri, artisti. Oricine a avut curajul si curiozitatea sa vina sa vada o tara iesita de sub dictatura.

Povesteati intr-un interviu de faptul ca au venit zeci de jurnalisti. 

In 1992 au venit 24 de jurnalisti din toata America care voiau sa vada cat de proamericani suntem, cat de deschisi suntem si sa cerceteze. Au vrut sa intalneasca oameni diferiti din diferite zone sociale si profesii si asa au ajuns la noi la atelier. Prima data au mers la Revista 22 si sefa lui Dan i-a spus daca poate sa le ofere o cafea pentru o ora, doua, ca n-are ce sa faca cu ei si asa au ajuns la noi. Pentru ca am avut atelierul deschis si pentru ca au batut oameni la usa sau unii au venit mai oficial, fiecare intalnire a schimbat ceva. Fiecare a pus o intrebare care ne-a facut sa vedem in jurul nostru. De validat, greu a venit. Noi am avut pe str. Berthelot in curtea Academie de Arta si pe parcurs au inceput sa vina curatori, dar nu prea stiam nici noi ce sa spunem, nici ei ce sa intrebe. Doar Kristine Stiles a fost atat de fresh, directa, cand s-a uitat la lucrari, ne-a stiut valoarea cumva si ne-a crezut. Probabil era greu sa crezi ca oamenii chiar n-au avut informatii, dar au facut performante.

Cele doua institutii, Arhiva de Arta Contemporana si Centrul pentru Analiza Artei sunt cumva structuri organice, dar in continua crestere. Daca exista cumva reguli in acestea, ce reguli le guverneaza sau cum le-ati imaginat initial in raport cu institutiile clasice?

Scurt, am zis ca o institutie poate fi si intr-un dosar, asa ca am facut dosare. Pe de alta parte, era foarte greu sa faci ceva, altceva, undeva, ca nu exista acel altceva. Nu aveam institutii, erau galeriile, dar acolo era temporar totul, faceai, plecai si gata. Dupa experienta predarii in America, am organizat materialele si am inceput Arhiva cu ce faceam si am inteles ce cuvinte sa folosesc ca sa le descriu. Adica performance, body art, happening, video, instalatii. Atunci ma interesa sa fac o institutie, management, comunicare, lucrurile acestea, dar n-am gasit carti sau altceva. Acestea au aparut mult mai tarziu, spre 2000. De-asta spun ca au venit organic, in functie de ce nevoi aveam. Am predat, am fost mai atenta la educatie si oricum si eu am vrut sa fiu educata cumva. Deci am fost curioasa. 

Apoi, in 1996, am avut primul computer si acces la internet dificil, prin telefon. Am adus unul mic din America, ni l-a donat cineva, primul Macintosh. Lucram mai mult la Revista 22, duminica, internetul era prin retea si foarte scump. Mergeam asa repede, verificam pentru e-mailuri, ulterior a inceput sa fie mai usor.

In 1999, cand am terminat cu o introducere a artei contemporane si am facut prima expozitie pentru public si prima publicatie in care am avut un dictionar de termeni de arta contemporana, atunci am vrut sa analizez institutiile mai clar, mai apasat. Pentru ca nimeni nu parea sa vada ce fac, ca aveam nevoie de ajutor, dar nu voiam sa jignesc, nu voiam sa ma duc si sa spun uite ce e de facut, ca de fapt asta trebuia sa spun. Atunci am insistat un pic si am creat Centrul de Analiza Artei, pentru ca era un fel de lesin general in sensul ca vorbeam vorbe si nu analizam. Noi aveam de pus la punct niste lucruri, criterii de judecata, de analiza, dupa aceea sa avem institutii, practici. Faceam expozitii, nu mai primeam lucrarile inapoi, nu primeam o hartie ca am dat lucrarea aia, nimeni nu-si asuma nimic. 

Oamenii nici nu stiau cum sa faca lucrurile.

Da, dar nici macar nu aveau curiozitate, pentru ca nici eu nu am stiut cum sa le fac, dar am avut curiozitate. Intrebandu-ma ce, pentru cine, pentru ce, cum? Cum sa-i explic publicului? Cine e publicul, ce vrea sa stie? Ce as vrea eu sa-i spun? Lucrurile astea mi-au articulat si curiozitatea si cartile pe care le-am cautat. 14 ani mi-a luat sa recuperez istoria artei, despre care ziceam ca e subiectiva, dar e o ironie, pentru ca institutiile pretind ca sunt obiective, dar nu exista obiectivitate. N-ai cum. Fiecare vine cu o educatie, cu acces mai mult sau mai putin la informatii, deci tot e subiectiv. 

“Mi-a luat toata viata sa inteleg lucruri foarte simple. N-am stiut pana de curand ca noi construim realitatea. Ca trebuie sa stii ce vrei clar, sa ai un plan, sa muncesti si dupa aia, relaxeaza-te!” (Lia Perjovschi)

Dar ati spus ca arhiva este cumva si o istorie subiectiva a propriului drum.

De la bajbaiala la articulare, la profesionalism, adica stiam mult mai clar ce inseamna una, alta, eram intrebata. Cand ma intalneam cu cineva, ma intreba de ce o arhiva si ma intrebam si eu de ce arhiva? Acum se vorbeste constant despre arhive, dar atunci cuvantul arhiva nu era atat de vehicular. Nici eu nu stiu de ce m-am gandit la asta, dar cand eram la liceu, la Sibiu, treceam pe langa arhivele orasului si admiram cladirea, dar intotdeauna usile erau sigilate cu un lant puternic si ma gandeam ce e acolo de nu putem intra. Intr-un fel, cine stie cum lucreaza mintea noastra, eu voiam sa fac accesul liber. Mai recent mi-am explicat ca orice institutie se bazeaza pe o arhiva. Arhiva e o colectie construita in functie de interesul si profesia pe care le ai. Mi se potriveste ce am facut.

Intelegand rolul ei si avand si experienta pedagogica ulterioara, cum ati pastrat acest echilibru in Arhiva intre personal si pedagogic?

Eu mai mult ma simt coach. Am citit mult si despre educatie, nu numai artistica, si am citit si critic. Mi-a placut ideea ca educatia e cumva privita asa superior si eu consider ca am avut sansa asta sa am curiozitate, sa stiu ce vreau si sa am ambitie. Si atunci am zis ca eu vreau sa dau celorlalti, dar mai mult ca un antrenor, un pic de suport sa gaseasca singuri, deloc cu superioritate. Si eu refuz orice mi se impune, dar cand cineva te ridica, e foarte puternic, cum am fost ridicata si incurajata de Kristine Stiles. Ea mi-a facut mult bine.

Muzeul Cunoasterii este o enciclopedie vie, un muzeu portabil, interdisciplinar. Cum s-a transformat in timp muzeul? Cum a inceput si cum vedeti evolutia?

Eu am fost curioasa intotdeauna de toate domeniile, de o cultura interdisciplinara. M-au fascinat dictionarele, enciclopediile, in timp ce faceam istoria artei, mi-am dat seama ca trebuie sa pun lucrurile in context. Am sfarsit prin a incepe sa fiu fascinata de timeline-uri, cronologii de tot felul. La inceput, fara internet, a fost foarte greu ca nu am gasit. Prin reviste si cateva carti erau doar niste repere, mi-a luat mult timp. Dupa internet a inceput sa fie mai dinamic. Plus, cand am vazut toate problemele acestea, chiar si in Occident, care nu era chiar cum ne-am imaginat noi. De la colegii nostri sasi aveam o imagine fascinanta despre Occident si nu am gasit-o cand am inceput sa calatoresc. Atunci mi-am dat seama ca de fapt sunt probleme peste tot si m-am gandit cum pot sa intervin. Apropo de artist, rolul artistului si asa, am inteles ca  fac o arta cu intentie, vreau sa schimb ce e de schimbat in jur si o arta angajata social mai mult, dar bineinteles ca e si politic. La toate problemele ce le identificam, internetul a adus asa valul, tsunami-ul peste noi. Atunci am zis ca educatia e subiectul de care ar trebui sa ne ocupam. Vedeam ca se degradeaza in Romania tot mai mult, nici in Occident nu era din cauze economice, si atunci am zis ca vreau sa fac o institutie, un muzeu real, care sa dea cunostintele de baza. Despre corp, corpul acesta care traieste pe o planeta si planeta asta care se misca in univers. Deci lucruri de baza, cat se poate mai mult, dar nu neaparat in detalii. Eu sunt generatia primului pas pe Luna si am ramas cu ideea perspectivei, imi place foarte mult ”bird view-ul”, vederea de ansamblu, si mai putin detaliile. Uneori ma ocup de ele, dar mai mult vreau sa inteleg. Acestea sunt la baza Muzeului Cunoasterii. Ulterior, de la corp care face o cultura treci la arta, stiinta, cunoastere azi. Sunt si alte departamente pentru ca vroiam sa am un centru care le aduna pe toate.

Am vrut sa construiesc fizic asta, dar am realizat ca e prea greu. Si arhiva am vrut sa o pun in spatiul public, dar nu m-a ajutat nimeni. Am avut vreo trei posibilitati, dar mi le-au luat altii si nici macar n-au facut ce trebuia. Dar facand timeline-ul de cultura generala internationala, am realizat ca au fost oameni mult mai inteligenti decat mine si, din pacate, s-au pierdut multe. Asa ca am zis ca planul B este sa construim muzeul la noi in Sibiu cumva. Planul C e sa fac kituri cu care sa umblu si am umblat in expozitii, le-am dus pe unde am convins oameni. Acum am o rulota cu care vreau sa ma duc in zone dezavantajate, la periferia societatii romanesti, poate si in strainatate. La expozitii intotdeauna ma duc cu un geamantan in care am kitul si, in functie de spatii, facem si lucrari mari, dar si sa le putem transporta si cu costuri mici, ca sa nu depindem de nimeni. Asa ca am reusit.

Ati fost invitata sa predati in Europa si in SUA, dar nu si in Romania. Ce ati invatat din experientele pedagogice pe care le-ati avut si interactiunile cu studentii?

Am realizat ca, de fapt, nu as putea preda pentru ca calatorim foarte mult si aici ori predai, ori calatoresti. Ion Bitzan a vrut sa fiu asistenta lui, rectorul Mircea Spataru pe care l-am prins in timpul facultatii  tot asa a vrut, dar eu am propus un atelier experimental sa-l administrez eu, nu sa predau neaparat, voiam sa am invitati, dar mi-a spus ca nu poate crea un departament pentru mine, ci sa predau desen, pictura. Si am refuzat. Am pregatit in schimb fara plata, gratuit foarte multi care au vrut sa intre la facultate numai ca sa ma razbun, dar le-am spus din primul moment: te invat sa intri, dar dupa aceea daca vrei sa faci performanta, uiti povestea aia.

Am invatat cum sa motivez oameni. Asta imi place foarte mult. Intotdeauna am simtit ca am schimbat cumva ceva in viata lor. Mi-a luat toata viata sa inteleg lucruri foarte simple, n-am stiut pana de curand ca noi construim realitatea, ca trebuie sa stii ce vrei clar, sa ai un plan, sa muncesti si dupa aia, relaxeaza-te. Daca va fi cum ai stabilit tu sau putin modificat, asta va fi. Eu am ars prea mult, stresul te imbolnaveste. Eu zic ca a fost un pret foarte mare, nu consider ca e sacrificiu, dar a fost dementa un pic din partea mea. E pacat sa nu te bucuri de viata cumva, sa o iei mai usor. N-am avut concediu, desi n-am nici rabdare sa am concediu.

Imi pare rau ca nu pot sa dau lucrurile simple. Pentru ca am avut atelierul in curtea Academiei de Arta, multi profesori au imprumutat de la noi carti sau au venit la evenimente sau prezentari de expozitii, dar n-au adus toti studentii. Multi studenti nu stiau de arhiva din curte, veneau altii din strainatate, Germania, Austria, Franta, Anglia si acum vin la Sibiu doctoranzi din Mexic sau din Columbia. Recent, am avut o chinezoaica din Anglia. 

Cum a fost experienta expozitiilor in spatiile prestigioase Tate Modern, Centre Pompidou, Nasher Museum of Art? Pentru dumneavoastra ce a contat cel mai mult in aceasta experienta?

Le-am investit cu foarte multa calitate. Mai recent, lucrurile astea s-au prabusit un pic, sunt profesionisti, dar si multi superficiali sau altii deschisi la compromis. Poti sa gasesti in spatii alternative oameni super de calitate si poti sa gasesti si priviri goale in marile institutii. Totul e relativ, in toate. 

In expunerile internationale cat de mult va adaptati in functie de context?

In momentul de fata, daca sunt invitata, e usor, pentru ca oarecum stii ca esti ales si te relaxezi. Desigur, tii cont in ce expozitie si ce au mai facut curatorii. Nici nu am un succes din asta, e probabil cum mi-l doresc. Eu vreau sa vad oamenii ca inteleg profund. De exemplu, recent, in Germania, intr-o expozitie, am impartit in doua spatiul dintr-o scoala din Braunschweig cu Dan, si cineva mi-a spus ca eu am o expozitie pentru ”slow viewer”. Ceea ce e adevarat, dar nu ofer lucruri numai pentru ”slow viewer”, adica am si putin de spectacol sau ceva care atrage atentia. Nu dau ceva superficial, numai sa bifez. Incerc sa subliniez ceea ce e de vazut la conferinta de presa. E bine primit, dar tot timpul vreau ceva mai bine ca sa merg si mai departe. 

De exemplu, am avut o expozitie despre culori in Innsbruck, Austria. Am impartit spatiul cu Dan, pentru ca dupa pandemie am zis ca e nevoie de ceva sa ne trezeasca, sa ne stimuleze creativitatea, speranta. Muzica, copiii, daca-i urmarim, ne ajuta, dar si culorile ne schimba starea. Asa ca am facut o expozitie bazata pe culori, fotografii, picturi, dar nu am putut sa evit razboiul din Ucraina si l-am pus intr-un context de alte razboaie, pentru ca daca ne uitam la problemele de azi ale umanitatii, razboiul e cel care distruge cel mai mult si care trimite o groaza de oameni inapoi in saracie. Si curatoarea ma intreba daca nu cumva speculez cu subiectul acesta sensibilitatea publica si vreau succes. Mi s-a parut atat de paralel si asta m-a intristat putin, pentru ca puteam vorbi mai mult despre culori si despre razboi. De ce evitam sa vorbim despre razboi? Pentru ca e treaba noastra, a tuturor acum, n-avem ce face. De asta am rezervele mele.

Sunt si neintelegeri din astea si oricum niciodata n-am rupt cu succesul. Acum recent doar la un targ nou, mai curatoriat, cu ambitii, de la Viena, am fost cu Galeria Ivan si m-au asaltat pentru ca m-am dus cu lucrari vechi, pe care ei nu le cunostiau. Stiau numai de arhiva, dar acum mi-au vazut si performantele. Nu mi-a venit sa cred ca am fost subliniata astfel. Am luptat atat de mult incat nu prea stiu sa fac fata succesului, prefer sa ma lupt, cred.

Ati avut si rezidente in locuri diverse, de la Stockholm la Pristina. Cum v-au schimbat pentru ca sunt foarte importante in evolutie?

Fiecare a fost diferita. De exemplu, la Iaspis, in Stockholm, am oferit sansa artistilor din Stockholm si de prin Suedia, pe care i-am cunoscut inainte, le-am spus sa facem o expozitie ”Wardrobe”. Am zis sa aduca fiecare ce vrea si sa atarne. Mi-au lasat ca si cum au uitat ceva, ca si cum au intentionat sa lase ceva si au fost foarte fericiti ca le-am dat acea posibilitate. Asta m-a surprins, pentru ca nici ei nu aveau prea multe sanse, posibilitati sa isi arate lucrarile si alea fara o oarecare miza, fara ambitii, asa intr-un cadru relaxat, a avut succes. M-am bucurat, imi place sa creez platforme.

Sunt artisti pentru care aceste rezidente sunt cumva o gura de libertate, dar dvs. pareti ca v-ati acordat intotdeauna foarte multa libertate personala.

Nu concep altfel. Am avut noroc cu atitudinea asta, am fost dificila si pentru parinti, dar asta mai tarziu. Cand am fost mica nu mi-a placut sa ma joc, aveam grija de rochita, sa nu mi-o murdaresc, pantofii, sa nu-i rup. Imi placea sa ma uit la copii cum se joaca, sa ascult ce spun adultii. Treptat, am crezut ca viata nu trebuie traita neaparat pentru experienta, ca poti sa te folosesti de experienta celorlalti mai repede si fara sa suferi. Da, imi place libertatea si de fapt nu-ul il transform intotdeauna in da, in variante de da. Nu castig neaparat tot timpul, dar totusi, nu abandonez. Eram intr-un panel cu Hans Ulrich Obrist si el are o fascinatie pentru proiecte nerealizate. Si i-am zis ca n-am, pentru ca, intr-un fel sau altul, eu le transform intr-un proiect, chiar daca e mai mic, dar l-am facut. Si nu i-a prea placut raspunsul.

Cred ca aceasta este lectia care poate fi invatata din cariera dumneavoastra, ca daca nu exista, fac eu.

Asta am invatat-o la americani. Campusurile universitare sunt o alta America decat ceea ce vedem noi acum acolo, cel putin in 1990 asa era. Acolo daca vrei sa zugravesti acasa si nu gasesti pe cine sau nu ai cu ce, atunci citesti si daca nu citesti, intrebi pe unul, pe altul cum se face si scrii tu o carte despre cum sa faci lucrul ala. Am auzit oarecum in zbor povestea asta, am spus-o si altora, dar e o chestie pe care o aplic si chiar cred ca noi trebuie sa facem ce putem. Un alt lucru simplu pe care l-am inteles este ca noi suntem antrenati de scoala sa avem cariera intr-un anumit fel, dar de fapt realitatea e alta odata ce s-au inchis portile facultatii. Ideea este ca daca iti convine, ia ce e de luat, fa ce poti, unde esti, cu ce ai, cu provocarea care vine spre tine. Asta-i tot, gasesti solutii. Cand am descoperit asta, am fost foarte fericita pentru ca am putut sa le spun altora sa nu mai astepte conditiile alea ideale. Cand vezi ceva, poate de lucrul ala trebuie sa te ocupi pentru ca tu l-ai vazut, cine altcineva sa-l rezolve. Asta ar simplifica multe lucruri pentru ca foarte multi termina facultatea de arta, teatru, film si sunt frustrati pentru ca au senzatia ca nu vor fi din cei care vor face ceva, dar ei pot fi pentru altceva valabili. E pacat sa ne ratam pentru ca fiecare e bun la ceva, e aici pentru ceva.

Mi-am dat seama ca nici o idee nu s-a nascut intr-un anumit moment si noi punem intr-o istorie, dar de fapt, foarte multe din prezent pot pune lumina pe ceva din trecut si  da valoare sau descoperim cum lucrurile se leaga, e un lant asa de contributii. Si acum, noi toti contribuim la ceva. Daca am sti toti asta, n-ar mai fi atata dementa in jur.

Cum v-a influentat aceasta experienta internationala foarte intensa pe care ati avut-o sa va raportati la Romania? Ati avut un moment in care v-ati gandit sa va stabiliti in alta tara? Stiu ca oricum calatoriti foarte mult si nu credeti in ideea de a va stabili intr-un loc anume.

Eu sunt suparata pe Romania, probabil si pentru ca sunt femeie si e alt tratament. Intr-un fel am cochetat cu ideea, pe de alta parte, am realizat ca aici am drepturi, mai multe decat in Germania, Anglia, America. Pentru ca nu m-am nascut acolo sa revendic petecul meu de pamant. Aici mi-am castigat puterea. Pe de alta parte, am descoperit calatorind, ca trebuie sa ti se si potriveasca Occidentul, mancarea, relatiile, viteza. Mi-ar placea sa ma duc din cand in cand la New York. Am avut ceva sanse si ma bucur pentru ca e intotdeauna o provocare si vii incarcat ca de la Documenta, cand cu greu ai gasit trei lucrari sa-ti placa, dar totusi mintea iti face boom de la ce vezi, dar totusi nu as  sta acolo. Nu mai imi place nici Bucurestiul pe care mi l-am dorit in perioada comunista. E foarte bun cat esti tanar, am avut foarte multe sanse, am intalnit lume interesanta. Sibiul, bineinteles, e un oras in care poti sa imbatranesti decent, dar fara calatorii nu ne-am fi dus probabil inapoi in Sibiu. 

Daca ar fi sa scrieti o scrisoare deschisa pentru viitoarele artiste care vin din contexte precare, ce le-ati spune despre cum sa-si construiasca si sa-si mentina in primul rand vocea artistica si practica si, bineinteles, institutia proprie, in general?

Pentru oricine spun acelasi lucru: trebuie sa credem noi in primul rand in ceea ce facem. Trebuie sa acumulam foarte multa informatie si practica. Ceea ce propunem trebuie sa fie ceva nou, luminos, fresh, dar increderea asta vine numai dintr-o acumulare fabuloasa. Iti stii valoarea numai asa, desi am invatat de la Geta Bratescu ca suntem fragili pana in ultima zi si nesiguri, dar avem momentele in care „nu, stai putin, stiu foarte bine ce fac”. Daca ai o idee si crezi ca e ceea ce vrei neaparat sa faci nu te opresti, nu spui nu se poate, n-am bani, n-am conditii. Daca crezi ca nu ai ales bine poate ai planul B sau C sau poate ai o alta idee care a ramas si tot timpul ti-ai blocat-o ca ai zis ca n-am conditii, n-am educatia necesara si asa mai departe. Acum ne putem educa singuri. Eu am fost socata de AI, mie mi-a luat atata timp sa fac rezumate, ani de zile, iar acum, in cinci minute iti listeaza tot. Acum chiar nu se mai pot gasi scuze, ignoranta acum chiar este o alegere.

In atelierele pe care le sustin am de obicei doua intrebari: Ce ti-ai dorit intotdeauna sa faci? Ce faci si care ar fi planul B si C, si pe care crezi ca nu il poti face? Si foarte multe fete imi spun ca ar vrea sa aiba copii si eu le incurajez, cine spune ca e mai important sa iti faci o cariera in arta sau altceva. Daca asta iti doresti, asta faci. Cultural, noi ne luam dupa ce ni se transmite, profesiile ni le alegem in functie de ce modele avem. Dar noi ne-am descoperit, de fapt, intr-un fel sau altul, adevaratul talent, dar il punem deoparte pentru ca zicem ca nu e bine si asa se mai iau si unii dupa altii in facultate si e pacat. Foarte multi cred ca sunt deturnati.

Care este rolul artistului astazi intr-o lume atat de polarizata, care pare sa devina tot mai inversunata pe zi ce trece?

Artistii vizuali sunt invatati sa observe, scriitorii sa exprime in cuvinte si asa mai departe. Noi observam ce e in jur si avem si capacitatea de a gasi cumva solutii in timp. Ca mai toti suntem incapatanati, adica stim foarte clar ce vrem. Si artisti, si critici, si curatori, toti sunt oarecum la fel. Ai nevoie de foarte multa ambitie sa mergi mai departe. Rolul meu cred ca e de a gandi critic, dar numai critica nu cred ca e destul, pentru ca asta e o pozitie superioara. In schimb, de a cauta solutii, chiar daca ar fi teoretice, chiar daca ar fi numai idei, cred ca e o varianta si responsabilitate. Eu cred ca dupa 100 de ani de cand arta provoca, acum toata lumea provoaca, e un haos generalizat. Eu am nevoie de sens, nu de cumintenie, dar de ceva inteligent. Suntem in secolul al XXI-lea cu atata informatie in jur, acum putem articula. Cred ca fara sa fii informat despre ce se intampla, sa ai intrebarile acestea existentiale, nu cred ca poti sa faci ceva interesant.

Ce este arta?

Ceva ce am studiat 14 ani, de la scoala speciala intre clasele a 5-a si a 8-a, la liceu, apoi la Academia de Arta, autodidacta, cred ca aia a fost importanta, dar oricum si scoala e importanta. Deci e educatie, e ce crezi tu. Avem nevoie de multa cultura ca sa fii capabil sa selectezi. Creativitatea nu e ca in secolul al XIX-lea, povestea cu geniul. E foarte multa munca, deci sa-ti placa ce vezi, sa stii ce vrei. Suntem cumva antrenati sa observam si dupa aia sa luptam, sa supravietuim si lupta asta de supravietuire poate fi utila si celorlalti.