De la Regele Mihai am invatat ca poti vorbi despre tara fara sa ridici vocea. Intr-o lume in care patriotismul se masoara adesea in decibeli, steaguri fluturate si declaratii indignate, el a practicat o forma mai dificila de iubire: aceea de a ramane fidel unei tari chiar si atunci cand conducatorii ei nu iti ingaduie sa te intorci acasa.

In discursul din Parlament, din 25 octombrie 2011, a spus: „Iubirea de tara si competenta sunt criteriile principale ale vietii publice.” Mi se pare o definitie minunata a patriotismului: nu cat de tare strigi ca iti iubesti tara, ci cat de bine iti faci treaba pentru ea. Tot atunci, a vorbit despre Romania ca despre o tara imprumutata de la copiii nostri. Nu o proprietate de exploatat, ci o responsabilitate de dus mai departe.

M-a invatat si ca singuratatea poate avea multe chipuri. Poti avea o familie care te iubeste si totusi sa ramai singur in fata istoriei. La 26 de ani, a fost obligat sa abdice, apoi sa traiasca departe de Romania aproape o jumatate de secol. Despre plecare a spus ca a facut-o „cu moartea in suflet”. Iar intr-un mesaj din 2015 marturisea: „in momentele cruciale ramai singur”. Nu vorbea din carti de dezvoltare personala. Vorbea dintr-o viata.

De la el am inteles ca suferinta nu te obliga sa devii amar. A pierdut un tron, o tara, ani pe care nimeni nu i-i putea da inapoi. Si totusi, in loc sa faca din nedreptate o identitate, a ales rabdarea. „A ierta nu inseamna a uita”, spunea intr-un discurs din 2004. E o propozitie care cere mult mai mult curaj decat razbunarea: sa pastrezi memoria raului fara sa-i imprumuti felul de a fi.

Si mai e lectia muncii. In exil, Regele Mihai a avut o ferma in Anglia, a lucrat ca pilot de incercare in Elvetia, a construit o mica afacere in electronica si a avut un serviciu in domeniul financiar. A muncit pentru a-si intretine familia. Titlul de rege nu i-a tinut loc nici de salariu, nici de rost. Mi se pare extraordinar acest amanunt intr-o societate in care uneori ne intereseaza mai mult titulatura unui om decat lucrurile pe care stie sa le faca.

Dar intoarcerea lui in Romania ne-a dat o lectie despre noi insine. In decembrie 1990, autoritatile l-au oprit pe drumul spre Curtea de Arges si l-au trimis inapoi in exil. De Pastele anului 1992, sute de mii de romani l-au intampinat cu flori si emotie. Si totusi, avea sa-si recapete cetatenia romana abia in 1997.

In cativa ani, Romania a aratat doua fete: generozitatea oamenilor care isi recuperau o bucata de istorie si teama unei puteri politice de tot ce nu putea controla. Fireste, nu toti romanii isi doreau monarhia. Dar a respecta dreptul unui om de a se intoarce acasa nu presupune sa-i impartasesti convingerile. In acea contradictie era poate toata tranzitia noastra: o societate care isi recapatase libertatea de a striga, dar ale carei institutii invatau foarte greu sa nu se mai teama.

Cred ca Regele Mihai ne-a mai aratat ceva: demnitatea nu este o recompensa pe care o primesti cand lucrurile iti merg bine. Este felul in care te porti mai ales cand ele merg rau. Nu stiu cati dintre noi am fi putut raspunde unei asemenea istorii fara ura, fara revansa si fara sa ne pierdem credinta in oameni.

Din tot ce a spus si a trait, am ramas cu o idee simpla: nu coroana ii da unui om demnitate. Omul este cel care poate da demnitate coroanei.