Skip to content

Pentru experiente nepretuite la TIFF 2020, un interviu cu Istvan Teglas: “Imi sunt recunoscator ca am rezistat cand gandeam ca nimeni nu crede in mine”

E unul dintre cei mai apreciati si mai solicitati actori ai momentului: inainte de pandemie avea 11 spectacole la Teatrul National, alte cateva productii de teatru independente, avea spectacole de dans contemporan. In luna mai a devenit castigator al premiului pentru cel mai bun actor in rol secundar pentru filmul „La Gomera” (in regia lui Corneliu Porumboiu) si, chiar in aceste zile, face naveta intre Cluj – la TIFF a fost premiera filmului „Malmkrog” (in regia lui Cristi Puiu) si el a fost protagonist la o intalnire cu publicul – si Botosani unde e trainer intr-o capsula a festivalului pentru adolescenti IDEO Ideis.

Istvan Teglas n-a fost insa multi ani in atentia publicului, desi a continuat sa-si faca meseria cu aceeasi credinta si aceleasi valori. Pana la 25 de ani si-a dat demisia de 3 ori din diverse teatre pentru ca era in cautare unei lumi a adevarului.

Interviul de mai jos este despre lupta sa din toti acesti ani cu propria persoana si propriile neincrederi.

Daca sunteti in Cluj, la TIFF, va reamintim ca e o editie in care mai mult ca niciodata achizitiile de bilete se fac online sau se platesc cu cardul, pentru ca partenerul traditional al TIFF, Mastercard, incearca sa faca cat mai accesibile procedurile de achizitii pentru fiecare spectator. Mai mult chiar, ii rasplateste pe spectatorii care platesc cu cardul Mastercard cu acces la mult mai multe filme, printr-un concurs ale carui detalii le veti descoperi mai jos.

Acum 10 ani si mai bine, erai o persoana foarte introverta care participa rar la discutiile intr-un grup. Ce era in mintea ta la vremea respectiva?

Erau doua lucruri contradictorii in mine atunci. Acum ma bucur ca m-ai întrebat de asta pentru ca nu m-am mai gândit la așa ceva și ma bucur ca intre timp am si scapat de ele, sau am devenit un pic altcineva si e normal.

 Unul dintre lucrurile care ma macinau era ca eram suparat ca nu controlez inca foarte bine o limba care nu e materna. Poate ca stiam limba dar conștiința mea zicea “ba, nu fii asa sigur pe tine”. Daca faceam cea mai mica greseala lumea bineinteles ca radea dar n-aveau intentii rele, eu totusi le luam ca si cum era ceva foarte grav.

Dar pe de alta parte, desi as zice despre mine ca sunt modest si serios si analizez, credeam mult mai multe despre mine decat cat eram de fapt la momentul acela.

Dar am progresat pentru ca au fost sedinte de terapie, am cerut ajutorul unui specialist timp de 3 ani si cu ajutorul lui am inteles ca sunt intre doua extreme foarte mari: o data ca nu ai deloc siguranta pe tine si crezi ca esti ultimul om de pe Pamant si in a doua clipa crezi ca esti cea mai tare chestie din lumea asta, stii? Si, pur si simplu, trebuie sa lucrezi ca sa devii un om intreg, fara sa ai oscilatiile astea foarte mari.

 In ultimii ani, ai inflorit asa pur si simplu, adica speech-ul tau e din ce in ce mai analitic, mai profund si cumva esti foarte sincer cu tine. Joci in spectacole foarte mari, ai roluri importante in filme, ai luat premii pentru munca ta. Ce ai facut in anii astia? Ce ai citit si ce ai lucrat de te-ai transformat asa? Astazi ai relaxarea sa spui in spatiul public niste lucruri despre tine foarte sincere si foarte profunde

Probabil pentru ca sunt si singurele lucruri pe care pot sa spun despre mine, acum 10 ani nu aveam oricum ce sa spun despre mine.  Eu vin dintr-o situatie ca sa zic asa modesta, de la tara. Dintr-un orasel, inconjurat de mai multe sate, dar am copilarit la sat pentru ca bunicii mei erau de acolo de langa orasel. Am invatat foarte multe lucruri de la oameni, de la natura, dar nu pot sa zic ca am fost, in sensul clasic, scolit.

Adica vin mai degraba din zona asta nebuna, libera, natura, avand nesiguranta ca tot ce fac s-ar putea sa nu însemne nimic. Nici ce gandesc, nici ce cred, nici daca am talent. Si cand am ajuns la facultate pe la 18 ani, mult timp m-am luptat cu senzatia asta. Era deja un oras mare, multa lume venea din zona teatrului (ori ca au jucat, ori ca parintii erau actori, ori ca aveau alt background) si pareau foarte profi cum isi puneau problema, cum gândeau. Eu nu aveam niciun sistem de gandire, la mine totul intra, lucra in mine si iesea intr-o forma sau alta care era aproape incontrolabila.

 De exemplu, la admitere, nu puteam sa judec nici daca sunt bine, nici daca nu sunt bine si datorita acestui lucru eram, “no pai, eu am venit”… ma rog, exagerez (rade)… Nu am avut atitudinea asta, dar undeva in mine a existat ideea ca n-am ce sa pierd pentru ca eu nu stiu, de fapt, daca locul meu este aici sau nu, sau in general viata mea va fi in teatru.

Am vrut sa vad lucrul asta si din moment ce am intrat in sala prima data, vreo 2 saptamani a fost in total admiterea, habar nu aveam daca a fost bine. La final am vazut ca am intrat primul si, pentru mine, care chiar veneam din salbaticie, a fost prima oara cand am zis “deci poate ca totusi sunt in stare de ceva sa fac in viata asta”.

Stiu sigur ca nu sunt un om puternic. Stiu doar ca rezistenta mea, desi nu pare deloc, e mare, adica pot sa merg mult, in directii cumva in care mi-am dorit, dar poate nu indrazneam si mi-a luat mult timp ca sa pot sa pasesc si eu sa ajung undeva. Curajul probabil a intervenit de multe ori in situatii in care eram foarte disperat.

Dar in orasul tau, nu te simteai un lider?  Adica nu aveai confirmare faptul ca organizai lucruri cu ziarul scolii, ca erai in trupa de teatru, nu simteai ca esti cu un pas in fata decat restul?

Ba da, dar nu conta si nu din cauza neaparat a scolii ci pentru ca mentalitatea in locuri de genul asta, in toata tara asta (rade), e cam asa, mai ales daca oamenii nu au parte de deschidere un pic, de cultura.

 Atitudinea e: “aaa, e talentat si ce?!” Nu conta real acest lucru ca facusem multe chestii, am si dansat, am fost si in trupe de teatru.

Nimeni nu te valideaza daca tu nu te dai peste cap. Nu vorbesc doar de unde sunt eu, oriunde vad ca asa se intampla lucrurile. Si problema este ca cei care suntem aici, fara sa vrem, intr-un fel sau altul preluam aceasta atitudine fata de cei ce vin dupa noi.

Eu ma chinui cu senzatia de a nu ma lasa controlat si dus de aceasta atitudine, care sa nu le dea nicio sansa celor care vin din urma sau sa nu le dea credit.

De asta si povestesc acum pentru ca cred ca asa trebuie facut, ca trebuie dat credit si, in al doilea rand, pentru ca mi s-a intamplat la fel si ca am trecut fix printre aceleasi lucruri.

Cu toate ca spui ca ti-a fost greu, in facultate desi intrasesi primul, ai fost la un pas sa te lasi, iar dupa absolvire ai avut curajul sa pleci la Timisoara, sa fii actor independent, in loc sa ai o leafa stabila intr-un teatru.

Momentul de care vorbesti este de fapt un fond, un fundament, adica fara asta e un pic ciudat ca vrea cineva sa se faca artist, actor sau orice altceva. Daca exista dorinta asta de a te exprima independent, inseamna ca existi tu ca artist, altfel cred ca esti doar un meserias. Sau habar n-am, dar pe mine nu ma intereseaza si nu zic ca si cum judec pe ceilalti.

Mi-a luat foarte mult ca sa imi dovedesc mai ales mie ca sunt un artist si nu sunt un mesarias si asta cred ca vine si din cauza faptului ca traseul meu a fost nesigur.

De fapt, nesiguranta in sine iti da tie curajul de a incerca lucruri, daca vrei sa faci pasi.

Stiu sigur ca nu sunt un om puternic. Stiu doar ca rezistenta mea, desi nu pare deloc, e mare, adica pot sa merg mult, in directii cumva in care mi-am dorit, dar poate nu indrazneam si mi-a luat mult timp ca sa pot sa pasesc si eu sa ajung undeva.

Curajul asta de care zici probabil a intervenit de multe ori in situatii in care eram foarte disperat.

Dar cand ai terminat scoala, ce iti doreai? Adica ai iesit, uite sunt actor cu diploma, ce iti doreai atunci?

In vremea aia, in capul meu nu imi permiteam sa gandesc ca se poate calatori, ca se poate colabora in mai multe locuri, orase si ca poti face mai mute chestii in mai multe zone ale artelor. Nu imi permiteam sa gandesc asa fiindca inca ma simteam foarte la inceput si fara nicio experienta si mi-as fi dorit macar cativa ani sa fiu intr-un loc unde merita sa fiu in primul rand pentru artiști, stii? Lucrul asta nu a fost posibil, dar acum, ma bucur ca s-a intamplat asa pentru ca am lucrat mai mult si am suferit mai mult, sa zic asa (rade). Dar uite ca s-au legat exact asa cum poate imi doream eu de cand ma stiu.

Ce citeai atunci sau ce repere aveai ca sa poti sa spui – asta e drumul meu? Ai zis foarte frumos putin mai devreme de diferenta dintre artist si meserias pe care o constientizai, ce citeai? E o nuanta fina

Nu citeam nimic din pacate in perioada aia, cel putin nu carti care sa ma ajute sa ma dezvolt într-un fel sau altul, citeam doar ce ma privea in teatru: piese multe. Dar ce m-a ajutat dupa facultate a fost intalnirea cu 2-3 oameni din aceasta zona, care deja erau pe un drum, care gasisera anumite directii unde sa fie validati ca artisti si care sa însemne ceva asta pentru toata lumea.

Si intalnirea cu ei, adica prietenia noastra – pentru ca am fost prieteni, si înca suntem dar acum ne-am indepartat fizic -, m-a hranit foarte mult.

Ma recunosteam foarte mult in faptele, intrebarile si raspunsurile lor. Culmea e ca toti acesti oameni erau intr-un fel sau altul din afara sistemului, adica erau oameni pe care lumea ii iubea, aprecia, dar in acelasi timp nu aveau loc in mijlocului sistemului. Era si alegerea lor, bineinteles.

In ultimii ani ai avut roluri importante la Corneliu Porumboiu (La Gomera), Horatiu Malaele si Cristi Puiu (Malmkrog). Ei sunt trei oameni foarte diferiti. Ce ai invatat de la fiecare si cum te-ai pregatit pentru castingurile lor, pentru ca banuiesc ca fiecare a vrut altceva de la tine.

Da, clar. Pai cel mai pregnant poate casting pe care l-am dat a fost la Cristi pentru ca, de fapt, nu am dat niciun casting, desi am stat la acea intalnire 3 ore jumatate.

Pur si simplu am vorbit.

Nu stiu daca asa e in general la el, ma gandesc ca nu neaparat. Eu eram un personaj secundar si nu exista un text pentru personajele astea secundare pe care le-am interpretat noi actorii din Romania. Adica el avea textul lui Soloviov din carte pe care l-a dramatizat, dar in rest situatiile de viata pe care le-a realizat in film le-a inventat si nu avea un scenariu pe zile facut. Cred ca avea mai mult idei si incercam in fiecare zi altceva.

La casting atunci am vorbit foarte mult. Eu, bineinteles cunoscandu-l din filmele lui in primul rand, dupa aia din relatiile pe care le are sau le-a avut cu toti oamenii cu care a lucrat, stiam foarte mult despre el înainte de-l intalni si stiam ca trebuie sa fiu eu 100%. Sa imi asum absolut totul, partea pozitiva si negativa, si sa stiu sa ma arat in fata lui. Iar pentru mine asta mi-a venit manusa pentru ca oricum sunt asa si imi doresc sa am aceste intalniri. Deci pentru mine intalnirea aceea, castingul acela in ghilimele a fost exact ca intalnirile pe care ti le-am povestit fix acum 2 minute legat de acei oameni care erau in afara sistemului si cu care am devenit prieteni si care m-au influentat ani de zile, stii?

La Corneliu a fost cumva asemanator in sensul ca nici la el nu am dat casting. El are alte metode de a se apropia de cei pe care ar vrea sa-i aiba in film. Ma vazuse in spectacol la Apollo 111, in Plastic, am aflat ulterior, apoi a venit la spectacol la Psycho.

Si la intalnirea cu el am vorbit enorm de mult, nu stiu acolo cat am stat. Efectiv m-a tratat ca si cum as fi un coleg de-al lui care e deja super implicat in proiect. Corneliu are o calitate extraordinar de mare: iti da o incredere din start si nu cred ca doar cu mine a facut asta neaparat, dar m-a relaxat total din prima. Si am simtit ca e tot asa o altfel de intalnire, tot din acea categorie importanta.

Cu Malaele a fost mai pe clasic. Am dat casting 3 luni de zile, am zis ca nu se mai termina ca nu mai pot (rade) si cu texte si cu dialoguri si cu schimbari de colegi.

Dar ce joci acolo? Ca esti personajul principal

La Horatiu? Nu stiu daca am voie sa zic despre ce e vorba (rade). Dar, ce pot sa iti spun este ca, la toamna, in septembrie vor fi 3 ani de cand am filmat. Intr-un fel subiectul sau tema au ceva din Joker. Noi am filmat inaintea filmului Joker si niciunul dintre noi nu a stiut nimic despre faptul ca se va face Joker…

Revenind la casting-urile de film in general, un actor cu personalitatea ta cum se redresa dupa un casting pe care nu-l lua?

Cred ca actoria de casting e alta decat actoria pe care dupa aia o practici pe scena sau chiar si in film. Tu trebuie sa fii de o mie de ori mai bun la un casting decat va fi cazul sa fii intr-un spectacol sau film.

Ei, eu nu am fost in stare de asta mai mult de 10 ani, dar am tot revenit, am tot avut eșec, dupa esec si plecam de acolo, pfff, Doamne…  Era o stare atat de proasta pe care o aveam, care durea zile intregi si imi reveneam foarte, foarte greu, deci intr-un fel a fost bine ca nu am fost atata de des la castinguri ca aveam timp sa imi revin.

Oricum eu am fost la cate un casting o data la nu stiu cati ani.

Imi sunt recunoscator pentru faptul ca am rezistat in situatia in care am considerat ca nu sunt bun – si asta nu e neaparat  partea reala a lucrurilor, dar in capul meu asa se intampla: am considerat ca nimeni nu crede in mine, ca locul meu nu este neaparat undeva.

 Acum ai castigat premiul Gopo pentru cel mai bun actor in rol secundar. Cu cine ai vorbit dupa gala? Le-ai spus alor tai de castigarea premiului?

Pai alor mei, adica lui maica mea… dar, de fapt, nu am apucat ca ea s-a uitat pe internet cred si m-a sunat pe la 12 noaptea, nu mai avea rabdare, ca sa ma felicite. S-a bucurat bineinteles si m-a intrebat “Si, ai primit si bani?”

(rade)  NUU. “Iar nu? Iar nu ti-or dat bani? No, asta e.”

Premiul e important pentru tine cred

Da, este important, si culmea e ca in momentul acela cand am fost pe scena si aveam super emoții, mi-a fost greu sa leg doua cuvinte, dar chiar m-am bucurat. În primul rand categoria la care am fost nominalizat cu acesti actori care sunt unii dintre cei mai buni actori ai tarii, deja e, cum sa spun, o onoare, si plus ca sunt prieten cu absolut toti dintre ei.  E un lucru atat de fain. Nu stiu cum sa zic.

Te-ai gandit vreodata sa regizezi ceva? Ai facut coregrafie si ai putea incerca regie.

In ultima vreme nu prea m-am mai gandit. In trecut, asta insemanand inainte sa vin la București, am cochetat cu ideea asta si chiar am facut niste proiecte care nu au avut o viata lunga. De aici cred ca mi s-a activat dorinta de lucru, pentru ca in ultimii ani ma duc la Ideo Ideis, unde eu nu fac spectacole cu adolescenții de acolo, dar am un training timp de cateva zile in care lucram mult, in zona de dans contemporan. Am mai fost si la alte ateliere pe care le-am tinut si momentan ma multumesc cu ele asa.

Dar te-ai gandit sa predai sau ai ajutat copii care vor sa dea la actorie? A venit cineva la tine si a zis: Domnul Teglas, uitati-va si la mine si ziceti daca am talent.

Au venit copiii la mine, dar nu am acceptat sa ii pregatesc pentru facultate pentru ca nu stiu ce anume li se cere; mereu i-am trimis la alti coelgi care se ocupa cu partea asta, insa da, as vrea sa predau. Asta e o chestie, ultima, care ma incearca, dar nu am primit nicio oferta si nici nu exista vreun plan.  In viitor, zic doar așa ca tentatie, asta as vrea sa fac, pentru ca mai mult decat atat, si nu ma refer doar ca actorie in sine, pot sa fiu de ajutor in multe privințe tinerilor. Am vazut asta in ce am lucrat la Alexandria si in ce mi-as fi dorit sa lucrez eu cand eram la varsta lor. Ma simt dator.

Daca astazi te-ai intalni cu Istvan din liceu ce i-ai zice?

Saracul de el. Pai nu stiu ce i-as zice ca nu stiu daca m-ar crede neaparat, dar as putea sa ma uit in ochii lui asa cum ma pricep eu sa ma uit in ochi (rade) si sa il iau de mana. Un gest care nu vine de la mine neaparat, ci pentru eu am avut parte de acest fel de gest, doar ca as fi avut nevoie de ceva mai mult de atat. Acum eu as putea sa fac asta ca sa prinda un pic de curaj.

Pentru ce ti-ai mulțumi tie? Pentru ce iti esti recunoscator tie?

Nu stiu daca mi-as multumi neaparat pentru ceva, insa recunoscator ar trebui sa fiu. In primul rand faptului ca am rezistat in situatia in care am considerat ca nu sunt bun – si asta nu e neaparat  partea reala a lucrurilor, dar in capul meu asa se intampla: am considerat ca nimeni nu crede in mine, ca locul meu nu este neaparat undeva. Partea reala este ca, bineinteles, am intalnit oameni care au crezut in mine si care m-au ajutat enorm de mult. Stau mai bine la capitolul asta momentan, ceea ce e foarte bine, un om care are probleme cu el insusi darr le intelege.

Toti avem, nu cred ca e cineva care n-are

Da, sigur ca da, dar depinde de masura, stii? De cat si cum. Eram in multe extreme si nu e sanatos deloc, pentru ca asta mi-a distrus multi ani din viata.  Gandeste-te ca de abia acum, la 39 de ani, incep sa devin un om, nu stiu daca pot sa zic normal, dar sa ma maturizez, stii? Ceea ce e puțin cam tarziu la varsta asta, dar …

Filmele de la TIFF nu se opresc niciodata. Daca nu veti putea vedea toate filmele pe care vi le-ati propus, participati la concursul oganizat de Mastercard si puteti castiga bilete duble la alte filme sau – daca platiti cu telefonul –  abonamente la platforma unde veti gasi de-a lungul intregului an cele mai importante productii din festival, dar si multe alte filme independente.
Platiti cu cardul vostru Mastercard la orice punct de plata TIFF, contactless sau online, trimiteti valoarea tranzactiei prin sms la 1704 si puteti castiga bilete si abonamente TIFF unlimited pe 1, 3 sau 6 luni

Citește în continuare