Skip to content

Julia Ducournau, regizor TITANE (Palme D’Or 2021): „Pentru multe dintre scenele nud, pe care le-am dorit pe cât de nesexualizate posibil, am incercat sa folosesc lumina astfel incât sa reinventez pielea de fiecare data.”

Titane”, cel mai socant film al anului, ajunge in cinematografele din România din 3 decembrie, distribuit de Independenta Film. Catalogat drept thriller psycho-sexy, „Titane” a stârnit valuri de soc la Cannes, mai multi spectatori pierzându-si cunostinta in timpul proiectiei. Filmul i-a adus regizoarei Julia Ducournau trofeul Palme d’Or, care astfel a devenit a doua femeie din istoria festivalului câstigatoare a prestigiosului premiu.

„Titane” spune povestea unei tinere a carei viata este marcata de un accident de masina in care a fost implicata in copilarie, abunda in scene ultra-violente si atinge teme precum paternitatea, identitatea de gen sau relatia om-masina. Este cel de-al doilea lungmetraj regizat de Julia Ducournau (38 de ani), care a mai câstigat doua premii la Cannes, atât pentru primul ei scurtmetraj, „Junior” (2011), cât si pentru filmul de debut, „Raw” (2016).

Prin amabilitatea Independenta Film, distribuitorul in Romania al acestui film, urban.ro publica un interviu cu regizoarea Julia Ducournau despre filmul care va reprezenta Franta si la Oscar.

Cum a prins contur TITANE in scris?

Am simtit ca ma confrunt cu un puzzle foarte complex, dens, pe care in mod cert aveam nevoie sa il simplific. Totodata, a trebuit sa fiu foarte atenta, altfel as fi riscat sa pierd scopul pe care il urmaream. A fost un adevarat exercitiu de echilibru. Pentru a-i da forma forma finala, m-am concentrat pe personajul lui Vincent [Vincent Lindon] si pe fantezia lui, aceea ca printr-o minciuna poti aduce iubirea si umanitatea la viata. Am vrut sa fac un film care initial poate parea de „neiubit” din cauza violentei sale, dar apoi sa ne atasam profund de personaje si, in cele din urma, sa primim filmul ca pe o poveste de dragoste. Sau mai bine zis, o poveste despre „nasterea iubirii” pentru ca, in acest caz, totul este o chestiune de alegeri.

Ne poti spune despre secventa de dupa generic care o prezinta pe Alexia [Agathe Rousselle] ca pe un adult?

Acea secventa este acolo pentru a impune o anumita viziune – nu viziunea mea – despre Alexia, sau mai exact, a ce vor altii sa fie ea. Aceasta viziune o idealizeaza, o transforma fortat intr-un icon si o sexualizeaza, o face sa se supuna unui serii intregi de clisee. O vad ca pe o momeala: exploram un strat de suprafata care sugereaza oceanul in care suntem pe cale sa patrundem, unde vom descoperi o feminitate cu contururi foarte neclare. Am vrut aceasta secventa sa fie atât extrem de organica, cât si total deconectata de realitate.  Alexia prezentata noua aici nu reprezinta adevaratul personaj.

Spune-ne mai multe despre procesul de casting in urma caruia ai gasit actrita care o interpreteaza pe Alexia.

Am stiut de la bun inceput ca trebuie sa fie o fata necunoscuta. Nu am vrut ca spectatorii sa asiste la transformarea unei fete familiare pe masura ce personajul sufera „mutatii”. Mentionam mai devreme „o feminitate cu contururi foarte neclare”. Aveam nevoie de o necunoscuta care sa intrupeze imaginea aceasta. Cineva asupra caruia audienta sa nu poata proiecta nicio asteptare. Cineva pe care spectatorii pot urmari transformându-se pe masura ce povestea evolueaza, fara sa fie constienti de artificiu. Asa ca m-am dus direct catre tinere neprofesioniste. Aveam un anumit fizic androgin in minte, unul care putea suporta diferitele stari de transformare in fata camerei. Voiam o aparitie care sa se schimbe odata cu unghiul camerei. O fata care sa ne faca sa credem orice. Asadar, castingul a fost vast, dar precis. Stiam ca o sa fie mult de munca pentru oricine as fi ales. Nu neaparat in repetarea replicilor (Alexia este practic muta), cât mai degraba in interpretare. Trebuia sa caut ceva in ea, sa o imping catre locuri in care nu e obisnuita sa mearga, si asta evident ca ia timp. Agathe s-a remarcat cu adevarat la primul casting. Avea fizicul potrivit, o infatisare fascinanta si totodata era o prezenta. Domina ecranul si asta era exact ce cautam.

De departe cea mai mare provocare au fost protezele pe care Agathe [Rousselle] trebuia sa le poarte. A petrecut foarte multe ore la machiaj in fiecare zi, ceea ce a fost obositor pentru ea si stresant pentru noi, va dati seama ca fiecare mic retus necesita o groaza de timp.

Si pentru personajul lui Vincent?

Pentru personajul lui Vincent a fost mult mai simplu: am scris rolul pentru Vincent Lindon. Ne stim de mult timp. Am vrut sa-l filmez si sa arat tuturor felul in care il vad eu. Personajul  lui trece printr-o serie de emotii de care, in ochii mei, numai el este capabil: in acelasi timp infricosator si vulnerabil, copilaresc si intunecat, profund uman si totusi monstruos… mai ales cu corpul acela impresionant. In pregatirea rolului, a tras de fiare serios timp de un an. Am vrut sa fie musculos, bine facut, ca un animal, amintind de masivitatea lui Harvey Keitel in „Bad Lieutenant” al lui Abel Ferrara.

Ne-am inteles frumos in timpul filmarilor si sunt foarte mândra de asta. Vincent a avut incredere in mine. A acceptat ideea de a se dedica personajului, a fost exceptional de generos in ceea ce a dat in acest rol, dar si mie. Cred ca am primit de la el ceva ce el insusi cauta in aceasta etapa din cariera sa. Am picat la momentul potrivit, daca vrei.

Ne poti spune ceva despre câteva dintre numeroasele efecte speciale din TITANE?

De departe cea mai mare provocare au fost protezele pe care Agathe [Rousselle] trebuia sa le poarte. A petrecut foarte multe ore la machiaj in fiecare zi, ceea ce a fost obositor pentru ea si stresant pentru noi, va dati seama ca fiecare mic retus necesita o groaza de timp. Protezele erau o parte importanta a programului nostru zilnic. E amuzant, pentru ca le folosesc inca de la „Junior” (scurtmetrajul care a adus-o in atentia presei pe Julia Ducournau, prezentat la Cannes) si de fiecare data imi spun: „Gata, prea multa bataie de cap!”. Apoi o fac din nou la urmatorul film! (râsete). Dar chestia este ca, pentru actori, protezele sunt adevarati insotitori in procesul actoricesc.

Ne-am focusat mai degraba pe referinte din pictura decât din film, lucrarile lui Caravaggio in special. De asemenea, i-am aratat lui Ruben Summer Night de Winslow Homer si seria The Empire of Light a lui René Magritte pentru a fi clar ce fel de contraste caut.

Ce indicatii i-ai dat directorului de imagine Ruben Impens, cum ati colaborat?

Am folosit adesea cuvântul „functionare defectuoasa” pentru a evoca transformarile din film. „Deraiere” de asemenea, pentru ca povestea este presarata cu masini si metal. Eu si Ruben am lucrat mâna in mâna, am facut impreuna desfasuratorul filmarilor, diagrama de iluminare etc. Am inceput prin a ne imagina ce fel de masinarie avem nevoie pentru film, intrucât am impartasit frustrarea de a nu fi fost mai indrazneti la „Raw” (lungmetrajul de debut al Juliei Ducournau), si am discutat despre cum sa folosim grafica fara a pierde din personaje in acest proces.

Când vine vorba de iluminare, lucrez mult cu dihotomia rece/cald. TITANE este metal si foc, asa ca relatia rece/fierbinte trebuia sa fie prezenta, am vrut sa folosim acest contrast.

Am cochetat constant cu limita, limita fiind desenul animat – un pas mai departe si am fi putut cadea in caricatura.

Ne-am focusat mai degraba pe referinte din pictura decât din film, lucrarile lui Caravaggio in special. De asemenea, i-am aratat lui Ruben Summer Night de Winslow Homer si seria The Empire of Light a lui René Magritte pentru a fi clar ce fel de contraste caut. Imi doream ca lumina sa izvorasca din umbre asa cum emotia tâsneste dupa socul initial. Am vrut, de asemenea, o multime de culori, astfel incât sa sparg intunericimea povestii si sa evit sordidul. Pentru multe dintre scenele nud, pe care le-am dorit pe cât de nesexualizate posibil, am incercat sa folosesc lumina astfel incât sa reinventez pielea de fiecare data. Culorile ne-au ajutat sa aducem pielii noi texturi, intelesuri si emotii de fiecare data.

Pentru muzica ai lucrat din nou cu Jim Williams. Care au fost specificatiile tale pentru el?

L-am rugat sa foloseasca percutia si clopotele sii am insistat pe clopotei. De ce? Pentru ca imi doream neaparat sa incorporez metal in partitura. Imi doream o muzica care sa sune metalic si in acelasi timp melodic. Ca si in cazul RAW, imi doream o tema recurenta memorabila, care sa varieze in functie de traiectoriile personajelor mele. TITANE trece de la animalic la impulsiv si apoi la sacru. Pentru a ne ajuta sa simtim aceasta progresie, si muzica trebuie sa fluctueze, hibridizeze, transforme. Trecem de la percutie la clopote la chitara electrica si uneori totul combinat. Apoi intervin voci care aduc filmului o dimensiune liturgica. L-am rugat pe Jim [Williams] sa lucreze la crearea unui impuls catre sacru. De asemenea, muzica lui trebuia sa fie ca exploziile de lumina in umbra.

TITANE intra in cinematografele din Romania pe 3 decembrie si este distribuit de Independenta Film.

Citește în continuare