Este anul 1944, iar Mathilde se îndrăgostește de Amin, un marocan sosit să lupte în armata franceză. După război, tânărul cuplu se stabilește în Maroc, încercând să întemeieze o familie. Însă dezamăgirile încep să se adune precum norii de furtună: lipsa banilor, rasismul și umilințele erodează stabilitatea cuplului. Lăsată singură acasă, pentru a crește cei doi copii într-o lume ale cărei reguli nu le înțelege, Mathilde își încalcă propriul statut de soție de fermier și sfidează șovinismul și codurile sociale ale țării, oferind servicii medicale populației rurale.
Toate personajele romanului trăiesc într-o țară a celorlalți – în special femeile. Odată cu acest roman ce deschide o amplă saga de familie, Leïla Slimani abordează o tematică și un stil total diferite de cele care i-au adus consacrarea.

„Țara celorlalți este romanul cel mai personal scris de Leïla Slimani până acum.” (The New York Times)

Leïla Slimani (n. 1981) este o romancieră și jurnalistă franceză de origine marocană. S-a născut la Rabat și la 17 ani a plecat la Paris, unde s-a specializat în științe politice și mass-media studiind la Sciences Po și ESCP Europe. După absolvire, a vrut să urmeze o carieră în actorie, dar a început să lucreze ca jurnalist pentru revista Jeune Afrique. În 2014 a publicat primul său roman, În gradina căpcăunului, urmat de thrillerul psihologic Cântec lin, care a devenit rapid bestseller, cu peste 80 000 de exemplare tipărite în primele trei luni de la apariție. În 2016, romanul Cântec lin a fost distins cu Prix Goncourt și a fost nominalizat la Prix Renaudot, Prix Femina, Prix de Flore și Prix Interallié. Țara celorlalți (2021) constituie prima parte a unei saga de familie de inspirație autobiografică. Toate romanele autoarei au fost publicate în colecția Anansi. World Fiction.

În ultimii ani, Leïla Slimani este cunoscută și pentru cariera sa diplomatică: în 2017, Emmanuel Macron i-a propus scriitoarei funcţia de ministru al culturii, însă autoarea a refuzat. A devenit, însă, reprezentantul personal al preşedintelui pentru promovarea culturii şi limbii franceze. În 2018, revista Vanity Fair din Franţa a inclus-o pe Leïla Slimani pe locul doi pe lista anuală a celor mai influenţi oameni.

Cartea a aparut la Editura Pandora M si poate fi gasita aici.

Fragment Leïla Slimani, Țara celorlalți

Aceeași tulburare o cuprinsese atunci când a aterizat la Rabat, pe 1 martie 1946. În ciuda cerului incredibil de albastru, în ciuda bucuriei de a-și regăsi soţul și a mândriei de a-și fi păcălit soarta, îi fusese frică. Călătorise vreme de două zile. De la Strasbourg la Paris, de la Paris la Marsilia și apoi de la Marsilia la Alger, unde se îmbarcase într-un Junkers vechi și crezuse că o să moară. Așezată pe o banchetă incomodă, printre bărbaţi cu privirile obosite de atâţia ani de război, și-a stăpânit cu greu ţipetele. În timpul zborului a plâns, a vomitat, s-a rugat la Dumnezeu. În gură i se amestecaseră gustul de fiere și cel de sare. Era tristă nu atât la gândul că va muri deasupra Africii, cât la acela că va apărea, pe cheiul unde o aștepta bărbatul vieţii ei, într-o rochie boţită și mânjită de vomă. În cele din urmă a aterizat bine-sănătoasă, iar Amin era acolo, mai arătos ca niciodată, sub un cer de un albastru atât de intens, încât ai fi zis că fusese primenit cu toate apele lumii. Soţul ei a sărutat-o pe obraji, cu ochii ţintă la privirile celorlalţi pasageri. A apu- cat-o de braţ într-un fel deopotrivă senzual și ameninţător. Părea că vrea să o controleze.

Au luat un taxi, iar Mathilde s-a lipit de trupul lui Amin pe care-l simţea, în sfârșit, încordat de dorinţă, înfometat după ea.

— O să dormim la hotel astă-seară, a anunţat el special pentru șofer — și, vrând parcă să-și dovedească moralitatea, a adăugat: E soţia mea. Tocmai ne-am reîntâlnit.

Rabat era un orășel alb și solar, a cărui eleganţă a surprins-o pe Mathilde. A contemplat cu încântare faţadele în stil art deco ale clădirilor din centru și și-a lipit nasul de geamul mașinii ca să vadă mai bine femeile frumoase care coborau pe bulevardul Lyautey, cu mânușile asortate la pălărie și la pantofi. Pretutindeni lucrări, imobile în construcţie, în faţa cărora bărbaţi rufoși veneau în căutare de muncă. Acolo, două măicuţe mergeau alături de două ţărănci, care cărau niște legături de vreascuri în spate. O fetiţă, tunsă băieţește, râdea de pe spinarea unui măgar de care trăgea un bărbat negru. Pentru prima oară în viaţa ei, Mathilde respira vântul sărat al Africii. Lumina a slăbit, devenind mai roz și mai catifelată. Îi era somn și se pregătea să-și lase capul pe umărul soţului ei, când acesta i-a dat de veste că ajunseseră.

N-au ieșit din cameră vreme de două zile. Ea, care era atât de interesată de ceilalţi și de lumea de afară, a refuzat să deschidă obloanele. Nu se mai sătura de mâinile lui Amin, de gura lui, de mirosul pielii sale, care, acum își dădea seama, păstra ceva din aerul acestor ţinuturi. Amin o fermeca de-a dreptul, așa că îl ruga să rămână în ea cât mai mult cu putinţă, chiar și în somn, chiar și atunci când stăteau de vorbă.

Mama Mathildei spunea că suferinţa și rușinea sunt cele care trezesc la viaţă amintirea condiţiei noastre de animale. Dar niciodată nu-i pomenise de această plăcere. În timpul războiului, în serile apăsătoare și triste, Mathilde își oferea singură momente de extaz în patul îngheţat din camera ei, de la etaj. Când răsuna alarma ce vestea bombele, când începea să se audă zbârnâitul unui avion, Mathilde dădea fuga, dar nu ca să supravieţuiască, ci ca să-și ostoiască dorinţa. De fiecare dată când îi era frică, urca în camera ei a cărei ușă nu se închidea, dar Mathildei puţin îi păsa dacă ar fi surprins-o careva. Oricum, ceilalţi preferau să stea strânși laolaltă prin gropi sau prin beciuri, voiau să moară împreună, ca niște animale. Ea se lungea în pat, și singurul mod în care-și putea domoli și controla spaima, singurul fel în care se simţea mai presus de război era să juiseze. Lungită pe niște așternuturi soioase, se gândea la bărbaţii care străbăteau pretutindeni câmpurile, înarmaţi cu puști, bărbaţi lipsiţi de femei tot așa cum era ea lipsită de un bărbat. Și, în timp ce-și frământa sexul, se gândea la imensitatea acestei dorinţe nepotolite, a foamei de dragoste și de posesie care cuprinsese întreg pământul. Ideea acestei senzualităţi nesfârșite o cufunda într-o stare de beatitudine. Își zvârlea capul pe spate și, cu ochii pierduţi, își închipuia cohorte de bărbaţi venind la ea s-o posede, s-o mulţumească. Frica și plăcerea i se amestecau în suflet și, când era în pericol, asta-i venea în primul rând în minte.

După două zile și două nopţi, Amin, mort de sete și de foame, aproape s-a văzut silit s-o smulgă din pat, ca s-o facă să accepte să vină la masă pe terasa hotelului. Dar chiar și acolo, în timp ce vinul îi încălzea inima, Mathilde se gândea la locul dintre coapsele ei pe care Amin, în curând, avea să-l umple din nou. Soţul ei își luase însă un aer serios. A înfulecat jumătate de pui cu mâinile și a vrut să vorbească despre viitor. N-a urcat împreună cu ea în cameră și s-a indispus când ea i-a propus să-și facă siesta. În mai multe rânduri a dispărut ca să dea niște telefoane. Când l-a între- bat cu cine vorbise și când aveau să plece din Rabat și de la hotel, Amin a bălmăjit:

— O să fie bine, i-a spus. O să mă ocup de toate.

După o săptămână, la capătul unei după-amiezi pe care Mathilde o petrecuse singură, s-a întors în cameră mânios, contrariat. Mathilde l-a acoperit cu mângâieri, i s-a așezat pe genunchi. Amin și-a muiat buzele în paharul cu bere pe care i-l întinsese și a spus:

— Am o veste proastă. Va trebui să mai așteptăm câteva luni până să ne instalăm la moșie. Am vorbit cu chiriașul și a refuzat să plece de la fermă înainte de încheierea contractului. Am încercat să găsesc un apartament în Meknès, dar mai sunt o groază de refugiaţi acolo și nu e nimic de închiriat la un preţ acceptabil.

Mathilde era dărâmată.

— Și ce-o să facem?

— Până una alta, o să locuim la maică-mea. Mathilde a sărit în picioare și s-a pus pe râs.

— Glumești, nu?

Părea că găsește situaţia caraghioasă, hazlie. Cum era cu putinţă ca un bărbat ca Amin, un bărbat în stare să facă dragoste așa cum făcuse el cu o noapte înainte, să vrea s-o convingă că aveau să trăiască la maică-sa?

Amin n-a gustat însă gluma. A rămas așezat, ca să nu fie silit să îndure diferenţa de înălţime dintre el și Mathilde. Cu voce rece și ochii pironiţi în pardoseala de ciment, a spus:

— Așa merg lucrurile aici.

Avea să audă adeseori propoziţia asta. În clipa aceea a priceput că era o străină, o femeie, o nevastă, o fiinţă la cheremul altora. Amin se afla acum pe teritoriul lui, el explica regulile, el spunea ce cale trebuie urmată, stabi- lea graniţele pudorii, ale rușinii și ale bunei-cuviinţe. În Alsacia, pe vremea războiului, era un străin, un om aflat în trecere, obligat să fie discret. Când îl întâlnise în toamna anului 1944, îi fusese călăuză și protectoare. Regimentul lui Amin era încartiruit în târgul ei, la câţiva kilometri de Mulhouse, și trebuiseră să aștepte zile întregi ordine ca să înainteze spre est. Dintre fetele care au înconjurat jeepul în ziua când au sosit, Mathilde era cea mai răsărită. Avea umeri laţi și pulpe de băietan. Privirile îi erau verzi ca apa fântânilor din Meknès — și nu l-a mai scăpat din ochi pe Amin. În timpul săptămânii lungi pe care a petrecut-o în sat, l-a însoţit în plimbări, i-a făcut cunoștinţă cu prietenii ei și l-a învăţat câteva jocuri de cărţi. Era cu un cap mai mic decât ea și avea cea mai întunecată piele pe care și-o putea cineva închipui. Era atât de chipeș, încât îi era teamă că o să i-l fure careva. Teamă că e doar o vedenie. Niciodată nu mai simţise așa ceva. Nici măcar cu profesorul de pian, pe vremea când avea paisprezece ani. Nici măcar cu vărul ei Alain, care-i băga mâna pe sub rochie și fura cireșe pentru ea de pe malul Rinului. Dar ajunsă aici, pe pământul lui, se simţea neajutorată.