Skip to content

IN CULISELE FILMELOR ROMANESTI – un podcast Urban.ro despre serialul RUXX. Episodul 1 Raluca Aprodu “Am invatat de foarte tanara ca este un joc foarte periculos sa cauti validarea in exterior”

Urban.ro lanseaza podcasturile IN CULISELE FIMELOR ROMANESTI cu un podcast dedicat noului serial HBO MAXX, RUXX. Proiectul este sprijint de Banca Transilvania, un sustinator al productiilor cinematografice romanesti si unul dintre partenerii TIFF și premiile GOPO.

Podcastul RUXX are 5 episoade cu interviuri cu o parte din actorii din rolurile principale (Raluca Aprodu, Madalina Craiu, Alina Chivulescu si Alec Secareanu), dar si cu regizoarea Iulia Rugina. Fiecare episod are aproximativ 30 de minute si sunt interviuri in regim de live, fara nicio editare, in care protagonistii povestec culisele muncii la acest serial realizat in timp de pandemie (filmat in partea a doua a anului 2020), dar si detalii din parcursul profesional al fiecaruia – de la momente cand au dorit sa se lase de meserie, iar acum sunt parte din productii internationale pana la ceea ce ii defineste dincolo de munca pe scena si ecran.

Interviurile sunt realizate in regim de live fara nicio editare suplimentara.  Muzica e din coloana sonora RUXX: Ana Coman si Om la luna –  Apel in asteptare.

Primul episod cu Raluca Aprodu, interpreta lui RUX, il puteti asculta aici:

Iata cateva fragmente din discutia cu Raluca Aprodu, interpreta lui Rux, cea care da si numele serialului difuzat de HBO MAX.

Cum ai descrie-o tu pe RUX, un personaj care cred ca seamana foarte mult cu tine…

Femeia de 30+, a anilor pe care ii traim crescuta intr-o capitala a Europei si fac aceste mentionari pentru ca este foarte important: ea reprezinta o generatie. Intr-adevar m-am identificat cu multe lucruri din acest personaj prin simplul fapt ca amândoua avem aceeasi vârsta, aceeasi inclinatie catre independenta profesionala care este foarte foarte importanta, evident si cea financiara, si ca traiesc in aceasta lume care se schimba constant si in care valorile cu care am fost crescute – vorbesc despre femei in general – poate nu ne mai identificam cu ele.

Mi-a fost aproape din foarte multe puncte de vedere dar mi-a fost si destul de departe din alte puncte de vedere pe care nu am sa le spun acum. Abia astept sa descopere spectatorii.

(…)

Pentru meseria voastra, mi se pare ca cel mai important este sa poti sa-ti tii mintile acasa si când nu ai proiecte.

 Pentru ca sentimentul – si n-am fost deloc straina de el – sentimentul de inutilitate este absolut coplesitor. Efectiv ai impresia ca, in momente de genul asta, de stare de alerta nu are nimeni nevoie de tine. Lumea are nevoie de pompieri, doctori, brutari, gunoieri. Si incepi sa te gândesti ca, de fapt, nu e nevoie de tine si ca degeaba ai niste calitati sau ai facut trei facultati sau ai vrea sa iti faci meseria, pentru ca lumea spune: stop, nu e nevoie.  Sa nu uitam ca totusi, aici imi pare rau dar nu pot sa ma abtin, teatrele erau puse in acelasi sistem ca si cazinourile in perioada pandemiei. Se inchideau deschideau odata cu salile de joc. Asta a fost felul in care Guvernul a gândit ceea ce se intampla in salile de teatru.

Dar revenind la a tine mintile acasa. Ceea ce mi se pare foarte important este cum faci când esti intre proiecte si nu lucrezi, ca sa nu te „acresti”. Sa nu incepi sa-i critici pe altii de la masa din sufragerie.

In primul rând cred ca m-a ajutat aceasta cariera lunga. Intr-un fel sau altul, eu sunt meseria asta de la 17 ani. Chiar daca n-am facut facultate la 17 ani, am jucat de la 17 ani in filme, seriale.

Am trecut si eu pe acolo cu comentatul.  Dar importanta este autoironia. Sa iti dai seama ca devii meschina si mica, adica sa te vezi dinafara. Ai momente in care incepi sa fii un pic mai acra.

Constientizez chestia asta, ajutata si de acest fond de autoironie si de faptul ca am oameni foarte sinceri in jurul meu si avem o regula nescrisa in care sa ne atentionam, sa ne tragem de mâneca, in cazul in care unii o iau pe aratura.

Apoi eu mai am o chestie: atât timp cât tu nu faci nimic, nu ai voie sa-i judeci pe altii. De exemplu, mai sunt oameni care nu stiu se iau de actorii care se apuca de regie, sa zicem, si critica lucrul asta. Iar eu imi spun: Raluca, atât timp cât tu nu faci lucrul asta, sau n-ai facut nimic cu mâna ta in ultimele trei luni, nu poti sa judeci munca altui om.

Dar e strict abordarea mea personala.

 In continuarea a ceea ce explici tu as vrea sa ma intorc la inceputul carierei tale când erai fotomodel si sa te intreb un alt lucru care tine de a fi bine cu mintea ta. Pentru mine, partea cea mai grea a ideii de a fi model, dincolo de munca care e foarte grea in timpul unei zile e sa faci fata refuzurilor la castinguri ( Lumea isi imagineaza ca voi stati imbracate frumos, machiate, aranjate si plimbati eventual un pahar de sampanie, ceea ce nu e deloc adevarat). Cel mai greu când incepi de tânar aceasta meserie, si o faci la un nivel foarte mare – international in ceea ce te priveste-, este când te duci la casting si te refuza. Nu e ca la actorie pentru ca acolo nu vorbesti, doar se uita la tine si-ti spune NU si tu nu stii de ce iti spune nu. Cum faci sa-ti ramâna increderea in tine?

 Uite si asta cumva are legatura cu intrebarea ta a cui parere o ceri. Am invatat de foarte foarte tânara ca este un joc foarte periculos sa cauti validarea in exterior.  Mi-a fost greu când eram mica, dar te calesti dupa o mie de respingeri. Ai doua variante: sa te prabusesti sau sa zici – this is business si nu are legatura cu mine. Nu am fost buna dintr-un motiv pentru proiectul X, nu are legatura cu nu sunt buna in general.

 Asta e un antrenament la care eu am fost expusa intradevar de mica, de aceea nu mi-e rusine de inceputurile mele. Sunt mândra de inceputurile mele. Mi-am creat o disciplina absolut necesara in meseria de actrita si m-a ajutat la exact ce spui: sa incetez pe cât posibil sa caut validarea in functie de oamenii pe care ii intâlnesc. Imi doresc, evident, ca orice om, sa fiu pe placul celor din fata mea, dar e business.

(…)

Te-ai gândit vreodata ce ceva din felul in care te-au crescut parintii tai te-a facut ceea ce esti? Mi se pare ca ai incredere in tine. Sigur, viata te-a invatat sa deosebesti binele de rau, intr-o varianta destul de grea as zice, pentru ca nu cred ca ti-a fost foarte usor in strainatate filmând foarte mult si muncind foarte mult de foarte tânara. Ce te-a ajutat din educatia pe care ti-au dat-o parintii?

Da, acum, auzindu-ma si eu vorbind imi dau seama ca pare ca am foarte multa incredere. Paradoxul este ca nu am atât de multa incredere pe cât pare de la nivelul discursului meu, dar cred ca e foarte important in viata sa nu iti plângi de mila. Acest concept e foarte important pentru mine si cred ca am invatat sa nu caut vina in afara mea. Sunt oameni care tot timpul dau vina pe altii, nu li se intâmpla pentru ca nu au noroc sau pentru ca lumea e nedreapta. E posibil ca de multe ori sa fie adevarat, dar nu are sens sa invârt in cap gândurile astea.

Acasa am invatat loialitatea. Tata are o vorba: daca nu poti sa faci bine, macar sa nu faci rau. M-au invatat ca in momentul in care pun capul pe perna sa fiu cât se poate de aliniata cu sufletul meu si cu dorintele mele. M-au invatat sa respect oamenii si nu mastile lor, m-au invatat sa zic buna ziua la femeia de serviciu la fel de tare pe cât as spune un director de banca. La noi in casa nu s-a vorbit despre succes la nivelul “câte case ai, câti bani ai”.

Felul in care mergeau ei la munca, felul in care se raportau ei la prietenii lor cred ca a fost un exemplu. De multe ori mai glumim cu chestia asta: mi-ati dat un bun simt care nu prea mai e la moda in zilele noastre.

Tata n-a intârziat in viata lui, nici mama. Nu exista nici pentru mine ideea sa intarzii; când vine lumea la un eveniment, sau la o petrecere sau la o intâlnire, sunt acolo cu un sfert de ora mai devreme.

(…)

O ultima intrebare, te rog. Dat fiind faptul ca stiu cât de corecta si riguroasa esti cu ceea ce faci si cât de multa presiune pui pe tine. Daca ar fi sa-ti fii recunoscatoare tie, in cel mai buddhist spirit, sa iti multumesti tie pentru ceva personal sau profesional pentru momentul in care te afli acum astazi aici in viata ta pentru ce ti-ai fi recunoscatoare?

O ho. Pai personal, cred ca mi-as fi recunoscatoare ca nu am renuntat la increderea mea in oameni. In partea lor buna, in partea lor autentica si ca mi-am pastrat sufletul deschis catre oameni, indiferent de dezamagirile sau tradarile pe care le-am trait in viata. Asta cred ca este cel mai mare câstig pe care am putut sa il am pâna la vârsta asta. Si profesional cred ca mi-as fi recunoscatoare pentru faptul ca nu am renuntat niciodata sa-mi fac meseria chiar daca de multe ori parea ca merge impotriva mea. Am sa continuu sa trag macar ca lucrurile sa fie facute asa cum cum le simt eu sinea mea. Nu e intotdeauna usor, chiar spre deloc câteodata.

Despre provocarile rolului din RUXX, despre ce a invatat de acasa de la parinti si cum face fata emotiilor cand vin parintii sa o vada la teatru, despre echipa ei de prieteni care nu o lasa se se simta singura de multi ani, orice s-ar fi intamplat in viata, ascultati in podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti – Ruxx cu Raluca Aprodu.

Podcastul In Culisele Filmelor Romanesti este sustinut de Banca Transilvania, partener al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo. Multumim pentru sprijin.

Zilele viitoare veti putea citi aici fragmente din celelalte episoade ale podcastului cu Madalina Craiu, Alina Chivulescu, Iulia Rugina si Alec Secareanu protagonisti.

Citește în continuare