Podcastul dedicat documentarului „Spioni de Ocazie” are 4 episoade. Acum veti asculta o conversatie cu protagonistul unuia dintre rolurile principale, Paul Ipate, iar in celelalte episoade va intalniti cu autoarea documentarului, Oana Bujgoi Giurgiu, Alexandru Galmeanu, autorul fotografiilor care ilustreaza povestea si Matei Stratan, autorul coloanei sonore originale.

„Spioni de ocazie” recreeaza povestea unor actiuni de spionaj neobisnuite, care au marcat desfasurarea celui de-al Doilea Razboi Mondial: au fost recrutati cativa tineri din Palestina, care au fost antrenati la cursuri intensive rapide sa fie spioni si au fost trimisi inapoi in tarile lor de origine din Europa de Est, inclusiv in România, pentru a obtine informatii despre germani si a ajuta la eliberarea unor piloti.

Paul Ipate e pentru multi actorul din comediile simpatice de la teatrele bucurestene sau tanarul amuzant din reclamele cu “maxim, am zis”. Dar dincolo de acestea el este interpretul lui Paraschiv din Morometii lui Stere Gulea si un fost prodigy al teatrului care la 16 ani juca la Comedie alaturi de mari actori. Vorbim despre toate acestea, dar si despre momentele in care a vrut sa se lase de meserie, despre cum s–a schimbat de cand e tata si, evident, despre munca la documentarul Spioni de ocazie.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.

Muzica este un extras din coloana Sonora originala creata de Matei Stratan pentru Spioni de ocazie.

Conversatia in versiunea audio are mult mai multe povesti si intamplari personale si a fost inregistrata in regim de live. Mai jos e o scurta transcriere a catorva momente.

Iti aduci aminte cum ti-a fost propus rolul din „Spioni de ocazie” pentru ca Oana mi-a spus ca nu a fost un casting standard.

Nu. Oana m-a sunat intr o seara, eram acasa si era destul de târziu. Mi-a spus despre proiectul asta pe foarte scurt cam in 30 – 40 de minute. M-a intrebat “Bai, uite filmam in vreo doua zile. Iti trimit biletul de avion, vii ca se filmeaza undeva la pe lânga Cluj?”

Si mi-a placut atât de mult incât am acceptat din prima. Mie imi place foarte mult de Oana si am avut incredere in ea fara sa mai cer foarte multe detalii. Cred ca subiectul a fost atât de interesant, incât am acceptat dinainte sa-si termine toate ideile despre proiect. Mi-a zis ca o sa fie Alex Gâlmeanu, asta mi s-a parut si mai interesant pentru ca nu am mai facut chestia asta cu ilustrare prin fotografii niciodata.

Si plus imi trimisese o fotografie cu personajul pe care aveam sa-l joc si mi s-a parut izbitoare asemanarea. Când am vazut fotografia si cât de tare semanam, m-am gândit si la reincarnare.

Când am aflat ca tu esti unul dintre personajele principale si filmul se numeste „Spioni de ocazie” – stiind din conversatiile noastre de acum multi ani ca ti-ai dorit nu faci actorie desi era ii cumva confirmat ca ai inclinatii catre asta, ci sa dai la Academia de Politie, sa te faci spion – mi s-a parut foarte amuzant. Hai sa le povestim putin si oamenilor de ce voiai tu sa te faci spion.

Era o perioada când eram pasionat de lumea asta a spionilor, duplicitara, duala. Citeam carti despre asta. Era si perioada in care il urmaream pe tata care citea citea cartile lui Pacepa. Lumea asta a spionilor mi se parea foarte interesanta si cumva si ei tot actori sunt prin meseria pe care o fac. La 15-16 ani m-a atras lumea asta.

Tata, de exemplu, a fost militar. N-a avut nicio treaba cu zona de spioni si de agent secret. Omul pur si simplu a facut scoala de subofiteri si de ofiteri, dar nu de-asta s-a nascut in mine aceasta pasiune.

(…)

Sa ne intoarcem putin la Spioni de ocazie. Exista o secventa in film când oamenii obisnuiti care nu erau spioni invata sa fie spioni, sa-si puna in tocurile de la pantofi monede in care au o harta din matase ca sa fie usor ascunsa sub haina, in cusatura de la haina. Din nou precizez vorbim de o intâmplare foarte reala din 1944.  Voi ati interpretat niste oameni care traiau. Cum a fost sa lucrezi din perspectiva “a juca pentru fotografie”?

Asta a fost si intrebarea mea pâna sa ajung acolo, dar Oana a avut o o chestie foarte interesanta: chiar daca au fost fotografii, s-a bazat de fapt tot pe actorie. Pentru scenele pe care Alex le-a fotografiat, noi am avut. de fapt, un text. Am construit un text care sa urmeze firul epic a ceea ce se intâmpla in momentul respectiv si am jucat cu vorbe acolo, chiar daca nu prea se vede.

(…)

• 

• 

• 

Sa mergem putin in alta zona. Tu ai fost un prodigy, un copil de succes in actorie. Nu trebuie sa fii modest. In perioada de inceput când ai jucat la Palatul Copiilor, ai luat foarte multe premii; la 16 ani ai jucat la Teatrul de Comedie. De-asta spuneam ca era straniu si amuzant faptul ca vrei sa te faci spion. Puteai sa te duci in actorie linistit, ceea ce ai si facut. Cum vedeai tu meseria atunci si cum o vezi acum când ai trecut de 30 de ani si ai facut foarte mult in meserie?

Da, multumesc mult pentru vorbele frumoase. As putea sa zic ca atunci ma vedeam mai curat pentru ca nu aveam totusi informatia tehnica despre cum se face meseria asta. Atunci tot ce faceam era foarte natural si curat. La inceput avea candoare si o naturalete pe care nu ai cum sa o joci pentru ca firescul meu nu era construit.

Dupa ce treci prin scoala, dupa ce treci prin niste proiecte cu actori si inveti si de la ei, lucrurile se mai modifica si exista acest pericol de blazare in meserie. Acum in capul meu este sa lucrez cu cât mai multi oameni. E exact ca in viata, stii: trebuie sa aduni povesti si cât mai multe intâlniri, sa vezi locuri si sa cunosti oameni. Si asta vreau sa fac si eu, sa lucrez cu cât mai multi oameni si sa culeg de la fiecare. Nu conteaza ca e actor mare, actor mic, nu are importanta; de la fiecare pot sa invat ceva.

Dar la nivelul aspiratiei in meserie; la 16 ani tu jucai la Teatrul de Comedie lânga Tudor Chirila, lânga Maria Ploae, lânga Constantin Cojocaru care erau niste nume foarte mari. Dar tu erai la liceu.

Si imi dadusem seama ca e o meserie interesanta si misto cu adevarat. Aveam vreo 100 si ceva de absente, dar de fiecare data când ma duceam la liceu si spuneam ca am repetitii, toti profesorii aveau asa o atitudine aristocrata fata de mine. “Mai, lasati-l pe acesta ca este actor, va rog”.

(…)

„Nu am tot timpul o parere buna despre mine ca actor. De multe ori pot sa spun ca daca mi-a iesit ceva, mi-e si mai mult rusine sa nu ma fac de râs si sa nu ii fac de râs pe oamenii aia care se uita la mine. Sunt multe emotii adunate in mine când joc, când ma pregatesc. Sunt si foarte multe frici. „

Dar la momentul ala, la 16 ani când erai pe scena cu oamenii atât de mari, cu ce aspiratii veneai in meseria asta?

Absolut niciuna. Nici nu constientizam când aveam 16 ani si am intrat in camera cu Tudor. Maria Ploae, Tica Cojocaru. Ca sa intelegi cât de idiot eram eu: aveam un monolog comic, numai ca eu l-am invatat ca fiind un monolog dramatic, si când am inceput sa le spun si toti au inceput sa râda, eu m-am suparat pentru ca am considerat ca râd batjocoritor.

Si m-am oprit zicandu-le: „nu inteleg de ce râdeti de mine”. Eu nu am luat in bascalie ce spuneam acolo, deci nu aveam nici un fel de notiune despre ce inseamna cu adevarat actoria. Primii oameni de la care intr-adevar am invatat meserie sunt Tica, Tudor, Iarina Demian si Maria Ploae.

Inainte de premiere, eu dadeam o minge de tenis in perete, cu cinci minute inainte sa intru pe scena, si Maria – care zicea Tatal nostru incontinuu pentru ca avea emotii foarte mari – m-a intrebat: „Tu ce faci?” / „Ma joc cu cu mingea asta.” / „Deci tu esti un tâmpit. Eu plec”.

Inca nu putea sa conceapa sa nu ai emotii, dar eu nu intelegeam riscurile acestei meserii, nu intelegeam implicarea pe care o are un actor. Nu intelegeam toata munca din spate. Eram efectiv un copil de 16 ani care invata textul extrem de repede si doar stia sa il dea natural. Asta e tot ce stiam sa fac.

Acum, la diferenta de 16-17 ani de acel moment, te-ai lovit in meseria asta si de bune si rele si indiferenta, cum vezi lucrurile?

Acum pot sa spun ca am emotii foarte mari, am fricile mele. Lucrez mult mai mult decât inainte, stau mult mai mult pe text. Sunt multe care ma influenteaza.  In primul rând e nevoia asta continua de a ma depasi pe mine si de a face ceva diferit, sa mai adaug ceva, sa vada oamenii ca stiu sa fac si alte lucruri. Apoi e frica fata de oamenii care vin, e ca o responsabilitate. Oamenii vin la teatru sa ma vada pentru ca au incredere ca o sa vada un proiect de calitate si o sa vada o comedie buna si am si aceasta teama continua sa-mi iasa. Si nu am tot timpul o parere buna despre mine ca actor. Adica de multe ori pot sa spun ca daca mi-a iesit ceva, mi-e si mai mult rusine sa nu ma fac de râs si sa nu ii fac de râs pe oamenii aia care se uita la mine. Sunt multe emotii adunate in mine când joc, când ma pregatesc. Sunt si foarte multe frici.

(…)

Ai avut vreodata gândul sa renunti?

O, Doamne! Am renuntat de vreo doua ori, adica am plecat in Spania sa lucrez cu un var de-al meu. Mai recent acum 4 sau 5 ani am renuntat si m-am dus la un verisor de-al meu care are o firma de mobila si am zis: “Gata, da-mi ceva ca nu mai vreau sa mai fac actorie. M-am saturat, nu mai pot.” Si am lucrat vreo doua luni. Am facut mobila, am facut de toate. Ma duceam in casa la oameni si credeau ca sunt filmati cu camera ascunsa.

Dar stii cum e, uneori destinul te urmareste si nu scapi de el. Exact când zici ca vrei sa renunti si stai pe bara destul de mult timp, atunci apare un proiect si e cam greu sa-l refuzi. Apare din nou luminita de la capatul tunelului. E un firicel de speranta si vrei sa te agati de el.

(…)

Da. Revenind la momentul când nu lucrai. Pentru ca in meseria voastra, pentru mine vazut din afara, cel mai greu mi se pare in momentele in care nu lucrati sa va tineti mintile acasa. Eu am o expresie: „sa nu te acresti”. Adica sa nu devii critic cu munca celorlalti pe sistemul „nu,dar eu puteam mai bine”. Sigur ca eu te stiu pe tine si stiu ca esti foarte funny, ca intri in tot felul de situatii din astea amuzante, ca esti foarte senin. Dar ce ai facut ca sa-ti tii mintile acasa in momentele in care n-ai mai jucat o perioada?

Acum o sa iau de la inceput cu ceea ce ai spus tu. E foarte greu sa nu fii critic pentru ca noi lucram cu vanitatea in primul rând si n-ai cum sa nu te pui in locul unui actor pe care il vezi. Poate nu joaca foarte bine si n-ai cum sa nu zici “mai, eu cum faceam rolul? poate il faceam mai bine, ca uite ce rol misto”. Asta nu inseamna ca devii hater. Eu, de exemplu, cu oamenii cu care sunt apropiat, pot sa le spun si partile critice.

Doi la mâna, ce am facut ca sa ramân intreg la minte. In primul rând, mi-am luat un dozator de bere. Si am avut copiii lânga mine, care iti muta atentia, dar nu mi-a fost usor. In pandemie, n-am facut nimic, sincer n-am jucat deloc. Am fost tata acasa, cu copiii. Dar sunt actori care nu au copii sa stea cu ei sa se joace. Nu stiu ce au facut ei. Eu stiu ca intotdeauna se gaseste o solutie sa nu disperi, sa nu te panichezi. Asta ii invat si pe copiii mei. Nu ne panicam niciodata. Gasim o solutie, vedem ce facem – si cu amuzament tot timpul, sa fim auto ironici – gasim solutii la orice.

• 

• 

Câti ani au copiii tai acum?

Achim face 11 si Zora a facut 5.

Inteleg ce meserie ai? Te-au vazut pe ecran sau la teatru?

Zora e prea mica sa o duc la teatru. Achim ne-a vazut si pe mine si pe Catalina la teatru. Ne-au vazut in filme, acum si in spoturile TV. Dar pentru ca ei traiesc cu noi in casa si au crescut cu chestia asta, oameni care ne saluta pe strada, fac poze cu noi si pentru ei, stii cum e… e ca un fel de normalitate. Nu mai e ceva soc. Acum Zora s-a socat ca m-a vazut la televizor. Si asta si pentru ca noi nu ne uitam la televizor, doar desene animate si filme. Intr-o zi eram cu soacra mea care a dat televizorul la stiri si a fost spotul cu mine si cu Catalina, iar Zora a fost surprinsa.

(…)

Acum vreau sa ma intorc putin la ce ai jucat in ultimii ani. Achim o sa ajunga sa invete Morometii si o sa te vada in rolul lui Paraschiv.

Am avut foarte mari emotii cu rolul asta si nici pana astazi nu am avut curaj sa ma uit la mine, sa vad filmul.

Nu cred.

Da, si Catalina trage de mine sa ne uitam la filmul ala.

Cand Stere Gulea m-a chemat, am crezut ca merg sa dau o proba si nu vrei sa stii cum eram de transpirat, de emotionat. M-am dus si am spus “Stiti eu nu am primit niciun text, dar nu-i o problema ca-l invat repede acum”. Si el a inceput sa râda: “Paul, dar cum sa dau text ca eu vreau sa te rog, sa te intreb, daca accepti sa joci rolul Paraschiv”.

Si au fost asa vreo 10 secunde in care m-am blocat. Doamne, Dumnezeule, cum sa nu accept?! Cum, daca e filmul meu preferat? Am jucat, dar cu mari emotii. Si nici pâna acum nu m-am uitat si nici nu stiu daca o sa ma uit vreodata ce am facut in rolul asta.

(…)

Da, si-ti mai spun e o chestie.  In familia mea, si mama si tata, ei au iubit cinematografia româneasca si se uitau la tot. Si am amintiri când stateam si ma uitam la film,la Morometii, cu tata dupa care am citit cartile. Stateam si dezbateau cu tata. Tata a fost un mic Niculae dintr-o familie cu foarte multi copii, a fost cel mai mic si era trimis cu oile si citea cu oile pe camp. Si el era foarte atasat de cartea asta si mi-a transmis si mie acest atasament pentru ca si eu am crescut la tara si am prins asa macar o farâma din ce a trait el. Am gustat si eu, si a fost cu atât mai important pentru mine rolul asta. Si frica si presiunea au fost si mai mari, mi-am dorit sa nu-l dezamagesc pe tata.

(…)

 Dupa atâtia ani e straniu ca n-ai invatat sa te protejezi si sa te uiti la tine pe ecran.

Inca nu stiu sa fac treaba asta. Am emotii foarte mari. Nu indraznesc sa am siguranta deplina pentru ca asta inseamna ca din momentul in care esti foarte multumit de tine, deja esti un mediocru si nu vreau sa ajung acolo. Vreau tot timpul sa fiu pe acest aceasta rampa de cunoastere de apetenta de a fi mai bun.

(…)

Din perspectiva momentului in care te afli tu acum in viata ta personala si profesionala, daca ar fi sa-ti multumesti, sa iti fii recunoscator pentru ceva din caracterul tau, pentru ce ti-ai multumi?

Mi-as multumi pentru seriozitate, pentru constiinciozitate si pentru faptul ca nu am luat in derâdere nimic din ceea ce am facut. Din momentul in care am acceptat sa fac un proiect, il fac serios, ma duc pâna la capat. Pentru ca noi nu suntem singuri pe scena. Avem parteneri, avem regizori, sunt alti oameni care lucreaza odata cu noi. Si nu mi-a placut niciodata sa iau in derâdere nici munca mea, nici munca altora.  Hai sa-i spunem respectul pe care il am, fata de munca mea si a celorlalti. Si asta vine de la ai mei de la mama si de la tata care m-au invatat sa respect orice tip de meserie cu atât mai mult a mea.

Podcastul In culisele filmelor romanesti, editia dedicata documentarului Spioni de Ocazie, mai are interviuri cu Oana Bujgoi Giurgiu, regizorul documentarului, cu Alex Galmeanu, autorul fotografiilor si cu Matei Stratan, autorul coloanei sonore originale.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.