Skip to content

Podcast urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti: Spioni de ocazie. Oana Bujgoi Giurgiu „Mi-am dat seama ca actorii sau cei care interpreteaza rolurile seamana foarte mult cu personajele, asa cum mi le-am imaginat din memoriile lor sau din povestile celorlalti despre ei.”

Aceasta editie a podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este dedicata documentarului Spioni de Ocazie, documentar in regia Oanei Bujgoi Giurgiu.

Spioni de ocazie recreeaza povestea unor actiuni de spionaj neobisnuite, care au marcat desfașurarea celui de-al Doilea Razboi Mondial: recrutarea unor tineri din Palestina, care au fost antrenati la cursuri intensive rapide sa fie spioni si au fost trimisi inapoi in tarile lor de origine din Europa de Est, inclusiv în România, pentru a obține informatii despre germani si a ajuta la eliberarea unor piloti.

Podcastul dedicat documentarului Spioni de Ocazie are 4 episoade. Acum veti asculta o conversatie cu Oana Bujgoi Giurgiu, iar in episoadele urmatoare va intalniti cu Paul Ipate, unul dintre actorii interpreti din fotografiile care ilustreaza povestea, Alexandru Galmeanu, autorul fotografiilor si Matei Startan autorul coloanei sonore originale.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.

Muzica este un extras din coloana Sonora originala creata de Matei Startan pentru Spioni de ocazie.

Aici este inregistrarea conversatiei noastre care depaseste o ora si este intr-o formula needitata, inregistrare in regim de live.

Mai jos este transcrierea catorva raspunsuri.

As vrea sa incepem prin a povesti cum ai ajuns la acest subiect…

Totul a inceput cu primul meu documentar, Aliyah Dada. Erau foarte multe informatii pe care le-am avut in primul rând la sertar si in al doilea rând era o bucatica dintr-un interviu pe care de care eu si editoarea filmului, Letitia Stefanescu, eram foarte indragostite. A fost ultima secventa care a cazut cu totulla montaj in clipa in care ne-am dat seama ca filmul e foarte lung. Era o poveste foarte interesanta de spionaj in care un personaj descria cum l-a ajutat pe un alt personaj sa emigreze, sa fuga din România.

La un moment dat am cunoscut o scriitoare in Israel care participase la premiera filmului nostru si vorbea foarte mult, asa precipitat, si ne povestea tot felul de lucruri si la un moment dat ne-a zis despre acest personaj. “Eu, uite, nici pâna acum nu stiu cum a iesit el din tara. Si a murit toata lumea nu mai am pe cine sa intreb”.

Ne-am oprit in mijlocul strazii si am zis: “Dar, noi doua stim; putem sa va povestim”.

Si mi-aduc aminte ca era noapte târziu si cum am povestit in mijlocul strazii e o poveste care se intâmplase cu atâta amar de ani in urma cuiva care era apropiat personajului respectiv. Atunci mi-am dat seama ca, de fapt, e o poveste foarte interesanta despre care stiu foarte putini oameni si ar trebui sa intru in ea.

(…)

Intotdeauna descriu filmul asta drept Inglorious Basterds de-adevaratelea.

 Da, exact. Dar pentru cine nu stie filmul lui Tarantino sunt niste oameni obisnuiti care ajuta la evacuarea unor prizonieri fiind transformati peste noapte in spioni. Si e absolut delicioasa secventa in care ei ii invata cum sa fie spioni.

 Nu te-ai gândi ca spionajul poate fi invatat practic, la modul absolut. Sunt câtiva oameni simpli, intr-adevar recrutati de serviciile britanice in timpul razboiului. Era razboiul in plina desfasurare. Era cam greu de crezut ca mai puteau sa mai organizeze lucruri atât de precise si sa reuseasca sa rezolve o situatie cum ar fi recuperarea pilotilor din avioanele care au fost doborâte deasupra Europei de Est. Si atunci asta a fost o solutie sa recruteze niste oameni simpli si si sa-i trimita in spatele frontului. Stim cu totii ce li se intâmpla evreilor in perioada respectiva. Deci faptul ca ei erau evrei care emigrasera inainte de razboi in Palestina. Ne putem da seama care erau riscurile pe care le presupunea o astfel de misiune.

(…)

 Am avut am avut mai multe documente in ebraica si in slovaca si pentru asta am avut nevoie de ajutorul unor traducatori. Dar asta e foarte delicat pentru ca trebuie sa te bazezi pe spiritul de observatie al traducatorului. A trebuit sa le spun tot felul de lucruri si sa ma prind din ce imi povesteau ei cam despre ce era vorba. Inca nu sunt sigura ca s-ar putea sa fi ratat niste lucruri.

Foarte mult din documentarea pentru filmul asta, de exemplu, a fost bazata pe intuitie. Enorm de mult. Cea mai mare problema pentru documentare era faptul ca numele lor erau scrise in moduri diferite, ele fiind niste nume din ebraica. Grafia era diferita. Am un tabel in Excel cu fiecare personaj cu numele lui scris in fiecare mod in care l-am gasit. Dupa aia era numele lor de cod, apoi numele lor europene cum ar veni, in afara de numele de cod. Sunt niste nume false pe care le aveau. Era foarte greu de urmarit.

Filmul incepe si se termina cu un domn care povesteste despre o scrisoare catre sotia si fiica lui. Fiica apare apoi in film, cu un interviu, nu in fotografii, nu jucata de actori. Doamna are acum 80 de ani… Cum ai ajuns la ea?

 Când incep sa rascolesc, lucrurile incep sa se lege bine de tot. In primul rând ca eu vorbesc mult.  Fac o paranteza: sunt oameni care care nu se exteriorizeaza care nu-si spun problemele, care le tin asa cumva pentru ei. Eu nu sunt din categoria asta, daca am o problema, ma stie tot mapamondul. Nu am nici un secret ascuns si din cauza faptului asta reusesc sa rezolv cumva lucrurile si sa ma ajute Universul sa le duc la bun sfârsit.

Nu-mi mai aduc aminte exact cum am pornit research-ul in Israel, dar stiu ca la un moment dat am povestit unui producator de film, un om cu care am colaborat la o coproductie, ce film vreau sa fac. El mi a zis ”Pai, stai, ca in kibbutz-ul unde m-am nascut eu traiau doi dintre parasutistii astia, doi dintre spioni”. Si asa incet-incet, am descoperit câtiva dintre copiii personajelor mele, spionilor mei.

Surprinzator ca mai traiesc. Doamna aceasta, fiica din scrisoare, mai traieste.

Ba mai mult decât atât, doamna despre care vorbesti tu are o nora care e din România.

(…)

Am tot gasit fotografii in tot felul de arhive personale ale oamenilor, am facut interviuri cu copiii lor si mi-am dat seama ca nu le pot folosi pentru ca nu spuneau nimic nu stiau absolut nimic despre ce au facut parintii lor. Adica stiau niste lucruri, dar nu aveau contextul.

Mi-am dat seama ca s -a intâmplat acel lucru care se intalneste la o a doua generatie de oameni trecuti printr-o trauma, si anume ei nu au povestit in detaliu, nu au vrut sa retraiasca lucrurile respective. Asa se intâmpla cu cea de-a doua generatie dupa Holocaust.

Si a trebuit sa renunt la aceste interviuri care nu imi aduceau absolut nimic nou.

Am batut Israelul in lung si in lat pentru pentru a filma. Nu pot sa dau un spoiler de la finalul filmului, dar pâna si in locul in care se petrece actiunea in ultima secventa din film m-am intors si am filmat. Am filmat cu drone, a fost foarte spectaculos. Din pacate e un material cu care nu am ce sa fac.

(***)

Si pe parcurs am descoperit in timp vare este solutia vizuala pentru film. Pentru ca descoperisem tot felul de povesti interesante ale personajelor, marturii, mici articole din ziar sau, pur si simplu, bucati din memoriile lor. Si nu stiam cum sa le ilustrez pentru ca erau, evident, niste povesti personale si nu puteau fi acoperite cu imagini de arhiva. A fost aceasta idee sa continui fotografiile de vacanta pe care ei le aveau.

(…)

Mi se pare ca deja ai un trademark al tau: cum sa facem un documentar ca sa fie ilustrat total diferit. Pentru ca primul Aliyah Dada este din colaje dadaiste, dar nu chiar fara sens ca in dadaism. Sunt colaje dar tot asa o munca uriasa. Si acum din fotografii care, insotite de sunet, creeaza imagini puternice in mintea oamenilor.

E foarte interesant cât de mult creierul tau iti poate recompune golurile dintre fotografii, dintre fotograme.

Te ajuta foarte mult si sunetul.

Despre asta e vorba. De fapt, sunetul e foarte important… noi nu ne dam seama. Eu imi aduc aminte ca l-am avut profesor la Facultatea de Jurnalism pe George Pruteanu care ne invata tot felul de smecherii din astea despre mass media. Era un curs care se chema cultura mediatica si stiu ca el a zis ca, daca la un film nu auzi muzica, inseamna ca filmul e bun. Sau daca nu-ti dai seama de sonor, daca nu stai sa te gândesti.

Eu ma uit la niste fotografii si aud o ambianta ca si când ar fi filmat. Deci iti dai seama de lucrul asta, dar curge si intri in poveste.In filmul asta se vede ce inseamna munca de sound design.

(…)

Iti marturiseam inainte de a incepe inregistrarea ca mi-au dat lacrimile când am vazut ca actorii chiar seamana cu oamenii reali. Exista aproape de final un moment in care avem actorii din personajele principale fata in fata cu realul. Cum ai ajuns sa faci cu documentarul cu Alex Gâlmeanu este un fotograf de moda? Sigur un foarte bun utilizator al luminii si al fotografiei alb negru, chiar si in moda. Dar era un fotograf care fotografia modele.

Cred, in primul rând, ca un mare artist. Asta se vede in tot ce face, dar eu nu l-am cunoscut asa pentru ca nu am asa o mare tangenta cu zona asta. Pentru primul film  am gasit, din intâmplare, in arhiva pe care o are el niste fotografii extraordinare si unice. (…)

Asa l-am cunoscut pe Alex. Si nu mai stiu exact când l-am intâlnit un aeroport din intâmplare, dar nu stiu daca atunci i-am propus. Povestea asta mi-a incoltit mie in cap si a venit asa natural. N-am facut scouting de fotografi, stiam ca e pasionat de perioada respectiva, ca stie imaginile de arhiva.

Ati lucrat cu story board?

Nu, nu. Am incercat la un moment dat; nu am stiut la inceput cum sa facem si de aceea prima secventa care a durat câteva secunde, am fotografiat-o  o zi intreaga. Ulterior când lucrurile s-au precipitat faceam si câte 5-6 secvente in aceeasi zi. Ritmul a crescut vertiginos. Initial le povesteam actorilor despre ce e vorba in secventa sperând ca ei vor face ce trebuie, dar nefiind regizor de film de fictiune nu prea stiam nici eu cum sa-I abordez.

Aveam scenariu, nu le puteam da un text pe care sa vorbeasca. Si mi-am dat seama ca nu functioneaza pentru ca mimica fetei si modul e diferit de ce imi imaginam eu. N-au oamenii cum sa livreze ce ai tu in cap, nu merge asa.

Si atunci am schimbat un pic foaia si ne gândeam la niste lucruri pe care sa le vorbeasca intre ei sau, daca era prea complicat si prea complex, citeam eu si ei repetau dupa mine.

(…)

Si cum ai ajuns sa ii alegi pe acesti actori.? Unii sunt oameni obisnuiti, fara experienta in film, altii sunt actori pe care i-am recunoscut…

 Acum, dupa ce ai vazut filmul, ai inteles: trebuiau sa semene. Nu am facut casting cu cineva anume, ci am dat de stire peste tot. Am imprastiat pozele personajelor mele tuturor oamenilor despre care credeam eu ca ar putea avea un inside si ar putea sti actori care sa semenecu ei. Am completat cât am putut cu actori castingul filmului, dar mi-am prins urechile si am avut acest curaj de a incerca cu colegii mei. Practic, ce n-am putut sa acopar cu actori care sa semene, am incercat sa acopar cu câtiva colegi din echipa TIFF.

Spuneam si in alte interviuri, sunt foarte timizi. Sunt niste oameni extraordinari.

(…)

 Ai facut jurnalism. Cum te-ai hotarât tu sa faci documentare? Mai intâi, cu mult inainte de TFF, ai lucrat intr o redactie de stiri.

Dar stiri efective nu am facut niciodata. Eram sub redactiile de stiri, dar faceam documentare. Mai degraba reportaje. Sa stii ca-mi aduc aminte ca aveam nevoie de o echipa de filmare intr-o duminica si sefa redactiei de stiri mi-a zis: “Iti dau echipa, masina, operator, dar fa si tu o stire dupa povestea respectiva.”

Nu era o problema ca puteam sa fac reportajul si il dadeam oricum dupa o saptamâna. Am zis: ok, hai ca facem asa.

O zi intreaga mi-am petrecut o in televiziune si mi-aduc aminte cum alerga prezentatorul dupa mine si zicea “Cine te-a invatat sa scrii cu gerunziu?!”.

As fi putut face 30 de minute fara nici o problema, dar un minut mi-a fost foarte greu. Dar probabil ca am invatat si acolo niste lucruri, chiar daca nu am facut investigatie. Cu siguranta imi place mai mult sa sap in istorie decât sa sap in actualitate.

E si mai putin riscant. De fapt, asta s-ar putea sa tradeze si un soi de lasitate.

De ce ai ales jurnalismul la 1900 toamna, cand ai dat la facultate?

E foarte amuzant. Acum mi aduc aminte ceva interesant m-am hotarât in clasa noua. Erau anii 90 si eram toti innebuniti si ahtiati dupa informatie. Anda Onesa, actrita, era profesoara mea de psihologie in clasa a noua. Era foarte frumoasa ca e si acum e foarte frumoasa, dar atunci avea 30 de ani. Era foarte sexy si o placeam toti.

Ea ne-a facut un fel de gazeta de perete si a desemnat câtiva elevi care sa completeze acolo. Asa a inceput sa-mi incolteasca mie in cap ideea de a face jurnalism.

(…)

 Dar parintii tai ce-au zis ca voiai sa te faci jurnalist?

Nu, nu. Nu le-am spus alor mei ca ma duc sa dau examen la facultate. Pentru tata asta nu era o profesie care sa existe. Am dat la Drept. Si am ascuns povestea asta pâna dupa primul semestru când mi-au iesit pe nas examenele. A trebuit sa recunosc ca m-am mai dus la una, dar am promis ca termin facultatea asta ca a o fac si pe cealalta.

(…)

Din perspectiva asta, ce faci tu la TIFF, toate programele pe care le ai in paralel de TIFF. Chiar daca esti unul dintre cofondatorii Festivalului de Film de la Cluj, sunt multe programe care au legatura cu educatia sau cu minoritatile care au fost create de tine.Te-ai gândit vreodata ca ai fi putut fi o profesoara foarte buna?

Din pacate nu sunt buna pentru asa ceva. Adica pot sa creez inspiratie pentru o durata scurta de timp dar nu pe termen lung. Nu sunt un pedagog bun absolut deloc si nu am rabdare in primul rând cu copiii. E foarte amuzant. Adica lor le place pentru ca nu stiu sa ma port cu ei altfel decât cu niste oameni mari.

Dar apropo de proiectele pe care le-am facut si le am initiat la festival, noi ne-am impartit asa sarcinile si domeniile de interes la festival de fiecare data. Deci asta e o zona unde eu faceam propuneri.

foto Cosmin Bumbut

Dar ce ceva din educatia ta de acasa te-a dus in directia asta sociala?

Cred ca mama e vinovata fara sa fie ceva foarte explicit, dar e ceva foarte implicit. Mama mea a facut o scoala de asistenta sociala vreo câtiva ani pâna când, la un moment dat in România, s-a decis faptul ca nu e nevoie de asistenti sociali ca totul e perfect si minunat si oamenii astia nu au obiectul muncii. Si practic s-a desfiintat profesia.

Si-au zis: Ce facem cu oamenii astia? Ii facem asistenti medicali.

 Dar fara nicio legatura cu ce au invatat.

(..)

Ti-am spus ca implic pe toata lumea. Pe mama am chemat o intr-o noapte când filmam “Moartea domnului Lazarescu”. Mi-am dat seama ca e nevoie de o asistenta medicala sa o invete pe Luminita Gheorghiu care sunt procedurile si era foarte târziu, nu aveam pe cine sa mai chemam consultanti. Am adus-o pe mama la filmare. Mama, saraca, atunci a vazut si ea prima data ce inseamna o echipa de filmare si mi-aduc aminte ca Luminita i-a purtat recunostinta pentru foarte mult timp. Imi tot spunea “salutari mamei” Si pe urma mi-a zis ”uite, daca as avut un consultant când am filmat Morometii nu am fi mers desculti la seceris; au vazut niste tarani filmul dupa aia si mi-au zis “doamna de ce nu erati incaltata ca la seceris nu se mergea descult”. Aceste mici detalii din spatele filmarilor.

(…)

Vreau sa mai vorbesc putin despre tine. Daca e sa te descrie cineva ce te caracterizeaza pe tine, avem curiozitatea organizarea si simtul umorului; oricât de greu ti-ar fi sau oricât de greu i-ar fi celui din fata ta, gasesti tu ceva care sa fie o gluma si sa rezolvi situatia, macar sa zâmbeasca un pic omul. Cum iti hraneste astea?

Am senzatia ca n-am pornit asa la drum, cred ca m-am format parcurs.

 Dar nu te recunosti in ce iti zic?

Ba da, evident ca ma recunosc. Sunt un om foarte prietenos si as face orice sa fie toata lumea prietena cu mine. E foarte adevarat si faptul ca sunt curioasa. Ma ajuta foarte mult si asta.

(…)

Cum faci ca fiul tau Stefan sa aiba curiozitatea asta, eventual organizarea – nu stiu daca o are – si poate si simtul umorului. Cum i-ai dat mai departe aceste atribute care pe tine te-au ajutat foarte mult?

Eu cred ca asta cu simtul umorului o are. El e mult mai simpatic si mai prinde din zbor niste lucruri. Bunicul meu era asa. Stia din start ce vrei sa spui si te lovea de foarte devreme cu gluma.

Nu l-am cunoscut pe bunicul meu. Dar mi se pare ca seamana foarte tare si ma amuza. E foarte simpatic.

Povesteam cu o prietana care are o fata adolescenta si mi-am dat seama ca pe noi pandemia ne-a ajutat foarte tare sa ne repozitionam in relatia cu copiii nostri pentru ca eram deja plecati pe drumuri profesionale inainte, apoi s-a oprit un pic caruselul asta. Am recuperat foarte mult in relatia cu ei si cred ca s–a intamplat la un moment super oportun. Eu, de exemplu, spunem despre el ca este foarte organizat si ordonat ceea ce nu e chiar adevarat dar, ma rog, in sensul ca el nu-i foarte punctual. De fapt, el asta vrea sa zica ca eu nu sunt punctuala, dar  asta cu organizarea e ceva pe care intr-adevar cred o mosteneste.

(…)

Care e lucrul care te-a emotionat pe tine cel mai mult in aceasta poveste cu Spioni de ocazie?

Cum incepe cu o scrisoare pe care un om o scrie banuind ca a doua zi va muri. Si daca poti sa intelegi ca un om a scris asta de-adevaratelea si nu este o fictiune, nu ai cum sa nu tremuri asa un pic de emotie. Dar ce m-a tulburat pe mine cel mai tare, a fost faptul ca am gasit o filmare de pe un aeroport din Slovacia in care am recunoscut personajele mele incredibile. A fost un moment atât de tulburator pentru mine si pentru Letitia, editorul filmului… M-am uitat de mii de ori la secventa respectiva si asta a fost un moment extrem de emotionant pentru ca pâna si pentru noi care stiam ca personajele sunt reale intrasem in aceasta conventie a reinterpretarii, dar in clipa in care vezi imagini când vezi ca ei exista si asa esti nu ai cum sa nu fii tulburat. A fost un moment foarte puternic.

(…)

Vreau sa spun un singur lucru la final. Mi-am dat seama un alt lucru interesant si socant aproape, apropo de ce se intâmpla pe parcursul unui film. Mi-am dat seama ca actorii sau cei care interpreteaza rolurile seamana foarte mult cu personajele, asa cum mi le-am imaginat din memoriile lor sau din povestile celorlalti despre ei.  Al doilea lucru care m-a tulburat.

Podcastul In culisele filmelor romanesti, editia dedicata documentarului Spioni de Ocazie mai are interviuri cu Paul Ipate, unul dintre actorii interpreti din fotografiile care ilustreaza povestea, Alexandru Galmeanu, autorul fotografiilor si Matei Stratan, autorul coloanei sonore originale.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.

Citește în continuare

Au mai rămas

Vezi trailerul