In seria podcasturilor In culisele filmelor romanesti dedicate filmului Metronom, urban.ro va prezinta un dialog cu actrita Mara Bugarin, interpreta principala din film.

Metronom este povestea unor liceeni care, in anii 70, scriu scrisori la Europa Libera pentru dedicatii muzicale la emisiunea Metronom si ajung sa fie anchetati de Securitate. Cand una dintre fetele din grupul de liceeni e pusa fata in fata cu ideea de a-si turna iubitul la Securitate in schimbul propriei libertati, miza tinerilor de a lupta pentru libertatea lor devine mult mai incarcata emotional si mai fragila.

Metronom este scris si regizat de Alexandru Belc. Regizorul a castigat premiul “Un Certain Regard” pentru regie la Festivalul de film de la Cannes 2022. Filmul ii mai are in distributie pe Serban Lazarovici, Vlad Ivanov, Mihai Calin.

Mara Bugarin are 21 de ani, este studenta la UNATC si de la 10 ani a jucat in spectacole la Teatrul German de Stat. Nu este o coincidenta de nume, este sora mai mica a actritei Ioana Bugarin.

Podcastul pe care il ascultati la link-ul de mai jos e o inregistrare in regim de live, fara nicio editare. Seria dedicata filmului Metronom mai are interviuri cu Serban Lazarovici (aici) si regizorul Alexandru Belc.

Mai jos este o transcriere selectiva a dialogului; semnele „(…)” marcheaza faptul ca a fost eliminat un fragment din discutie la transcriere.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.

Cum ai ajuns tu la acest rol?

Destul de neasteptat. Eu eram anul intai de facultate la U.N.A.T.C. si dadusem o proba in iarna pentru un alt lungmetraj. Personajul era o fata de 14 ani si a fost primul casting mai mare, cu importanta, din viata mea. Am sunat-o pe sora mea incontinuu, ii ziceam ca eu am facut teatru, ca nu stiu cum trebuie sa ma raportez acum la film. Am dat vreo patru probe acolo, nu m-au luat, pentru ca aratam prea mare. Si am zis: asta este; macar am ajuns departe. Eram in ultimele doua persoane care ramasesera in casting.

 Au trecut cateva luni si am primit un telefon, nu cred ca o sa uit vreodata, pentru ca e genul ala de moment in viata pe care pur si simplu il pastrezi in cap.

Eram in curte, la facultate, cu colegii mei de clasa, la telefon era Catalin Bordea, agentul de casting la care dadusem proba inainte si nu luasem castingul. Mi-a spus: “Am un lung metraj despre o poveste de dragoste. Fata asta are 18 -19 ani si este in perioada comunista. Nu pot sa zic mai multe lucruri.” In mintea mea eram “Doamne ajuta, ca nu mai are 14 ani”. M-a chemat la proba pentru a doua zi si m-a anunat “Maine dimineata la 10 e proba, daca o iei intri in filmare de luni”.

Am fost absolut socata. Stiam ca sunt ditamai pregatirile pentru filmari. (…)

Mi-a mai zis ca daca iau proba sa ma pregatesc ca ar trebui sa plec de la scoala urmatoarea luna.

(…)

Dar din cate te simt eu si din ce am documentat despre tine, tu esti modelul foarte constiincios la scoala. Te iei foarte in serios, nu iti plac scurtaturile si esti foarte – daca n-ar avea o conotatie gresita in Romania cuvantul – as spune tocilara. In sensul ca nu lasi lucrurile la intamplare, te pregatesti foarte mult. O sa discutam putin mai tarziu despre asta, cred ca vine din copilarie, dar ajungem si acolo. Cum a fost pentru tine in anul intai sa renunti o luna la scoala, n-ai intrat in panica?

Ba da, chiar sunt tocilara. Mie la scoala, mi se zicea in anul intai “tocilara banateana”. Sunt destul de constiincioasa. O sa vorbim mai incolo cand vrei, dar asta nu-i o chestie care neaparat mi-a fost atat de direct insuflata din familie. Doar ca ne-au tot zis parintii nostri de cand eram mici, ca nu e bine sa te dai cu parerea daca nu esti suta la suta sigura pe informatia pe care o scoti pe gura si sa fii foarte parcimonios cu cuvintele tale si cu actiunile tale. Iar eu am luat asta foarte pe bune si am luat-o asa, ca o piatra de fundament in tot ce am incercat sa devin in anii astia din putinii mei ani de viata. Cand a trebuit sa plec o luna de la scoala, era un sentiment straniu: pe de-o parte, eram foarte recunoscatoare, si bucuroasa si entuziasmata, ca o sa am rolul principal intr-un film de lung metraj si mi se parea extraordinar un asa vis indeplinit, dar mi-era si teama ca plec de la scoala atat de mult. Era sesiunea in perioada aceea, si stiam ca in anul I nu trebuie sa ai restanta la materiile principale, pentru ca risti sa nu treci anul si sa mai dai admiterea o data.

Si m-am dus la profesorul meu. Inainte sa ii scot pe gura ca trebuie sa plec o luna de la scoala, am inceput sa plang si sa-i zic ca eu nu vreau sa mai dau o data admiterea, atat eram de panicata. Pentru ca eu nu sunt genul care sa plang usor. Abia apoi i-am explicat ca am prins un film si trebuie sa plec o luna de la scoala.

Si a fost foarte suportiv. Extraordinari profesorii mei, Radu Apostol si Razvana Cernat, care sunt niste oameni minunati care m-au sustinut maxim, au vorbit la secretariat, m-au ajutat sa dau examen in toamna. Si ei sunt niste oameni foarte constiinciosi, iti dau o etica de munca impecabila. De aceea mereu mi-e frica ca s-ar putea sa ii deranjeze o parte din actiunile mele.

(…)

Cum ai descrie-o tu pe Ana, personajul din Metronom. Fara sa faci spoilere.

Primesc intrebarea asta de cand a aparut filmul si mi-e dificil fiecare data. Ti-e greu sa zici trei lucruri despre tine, trei lucruri care iti plac, Asa e si cu Ana.

Eu ti-am zis putin mai devreme – sa le spunem celor care ne asculta – ca, desi nu te cunosc personal, mie mi se pare ca semeni foarte mult cu Ana la caracter: hotarare, determinare sa spuneti lucrurilor pe nume. Spiritul dreptatii.

Am tot zis ca imi doresc sa seman cu Ana. Sa va zic niste date factuale despre ea: are 18 ani, este in ultimul an de liceu, are o viata cat de cat asemanatoare cu cea a tinerilor de astazi. Adica au prins o perioada de tranzitie, a fost totusi generatia care a prins 17-18 ani cat de cat cu libertate de exprimare. Puteau sa asculte muzica, sa citeasca niste lucruri. Dupa aia s-au bagat niste legi si a inceput cenzura.

Ana are o relatie de iubire impreuna cu baiatul acesta, Sorin, jucat de Serban Lazarovici. Nu aflam foarte multe lucruri despre ei inainte de momentul de inceput al povestii.  Cred ca aveau o relatie de iubire destul de naiva si pura, prima relatie in liceu.

(…)

 Ana este un personaj pozitiv sau negativ pentru tine?

Mi-e foarte greu sa operez cu termenii de negativ si pozitiv in general, in viata si in raport cu personajele pe care le joc si povestile la care ma expun. Cred ca Ana e om, e inteligenta, dar a avut ghinionul sa traiasca in perioada in care a trait si alegerile ei pot sa devina chestionabile. Poti sa le judeci la fel ca pe ale tuturor celorlalte personaje. Ea, de fapt, este rezultatul unui sistem.

(…)

Ce a fost cel mai greu pentru tine cand ai inceput sa o construiesti pe Ana? Pentru ca tu te-ai nascut mult dupa Revolutie. Adica nici parfum de comunism n-ai simtit.

Aveam niste idei, dar doar idei care nu erau bazate pe experientele mele, evident, nici pe ale parintilor mei pentru ca si ei in ’70 abia se nascusera. Bunicii au un soi de retinere in a vorbi despre comunism. Expediaza subiectul destul de repede, nu pare ca vor sa se adanceasca prea tare in amintirile din perioada aia. Asadar, m-am uitat la materiale de arhiva cu oamenii de atunci. Am incercat foarte tare sa-mi dau seama cum se comportau oamenii in ’70, in comunism.

 Si astazi, toti iubesc, toti se simt tradati, toti tradeaza, vor sa aiba o voce, isi doresc prietenii, o educatie, sa fie informati, lucrurile astea sunt in continuare de actualitate. Doar ca atunci erau mai degraba normele si regulile in care trebuia sa te incadrezi. Si asta am incercat sa inteleg de ce Ana interiorizeaza foarte mult, tace chit ca vezi in film – si sper ca simti – ca si-ar dori sa darame mesele, sa urle ca e nedrept, sa lupte activ si totusi nu isi da voie. E un soi de reprimare din asta invatata, educata, mai mult ca sigur din familie, de la parintii care au fost crescuti asa. La scoala e cu bentita, cu sarafanul, cu totul in cutiuta.

(…)

E o secventa de forta sustinuta si retinuta cand ai vrea sa ii dai un pumn securistului, dar n-o faci pentru ca stii ca se intampla lucruri rele. Esti fata in fata cu Vlad Ivanov care este unul dintre actorii foarte mari ai acestei tari, cu o cariera internationala impresionanta, jucand in Romania in multe filme premiate international. Multe personaje negative, foarte rele. Nici aici nu e foarte simpatic. Cum a fost fata in fata cu Ivanov. tu fiind la debut…

De fapt, raspunsul e asa: intr-un scenariu deja scris, cu tineri in minte, cu un actor mare sau un maestru in orice domeniu, dar, sa zicem, mai specific, in arta, in actorie. Cel mai bun lucru care s-ar putea intampla in meseria mea e experienta cu Vlad Ivanov. E un om extraordinar de cald si de bland, si de bun si de empatic, care da foarte mult.

In varianta lui de acum, din civilie, eu il aseman cu Mos Craciun. Dar sa nu scapam miza filmului, pentru ca el acolo din nou e foarte rau ca personaj

El e Bau-Bau, e monstru, e intruchiparea sistemului parsiv si viclean. Si asta era fascinant, de fapt, de observat pentru mine. In primele doua trei duble, eram fascinata cand repetam cu el si atenta sa ii observ mestesugul si instrumentele pe care le foloseste. Adica are un control al corporalitatii, vocii, intentiilor… extraordinar.

Si al expresiilor fetei.

Da, la nivel de micro expresii, un muschi din fata, de pe partea stanga, de sub ochi, se misca cand trebuie sa se miste. Si e impresionant cand vezi ca face asta pentru ca il ai in fata, l-ai cunoscut, dar stii ce personaje a interpretat si ca e pus destul de mult pe antagonist ca tip de rol. Nu are nici o treaba cu el ca om si asta e mare lucru si e foarte greu sa reusesti ca actor, sa te detasezi asa complet de tine, de cum esti tu, de valorile tale. E impresionant.

La finalul filmarii cu el eram la mijlocul perioadei de lucru si eram deja destul de obosita. Incepusem sa am anumite nesigurante: daca fac bine, nu fac bine. Asa cum ai spus chiar inainte ca sunt mica tocilara, si Vlad a prins lucrul asta, si cand au fost aplauzele pentru ultimele lui momente pe set, a venit si m-a luat in brate de fata cu toata lumea si a zis; “Hai, o sa fie bine. Aveti o actrita buna aici. Aveti grija de ea.”

M-am topit complet. Asta a fost experienta mea cu Vlad Ivanov.

Care ii e prima ta amintire de pe platourile de filmare? Ca tu ai experienta in teatru – si vorbim imediat despre asta – dar nu aveai experienta unui set atat de mare. Poate ca mai stii ceva prin scoala, prin facultate. Mici exercitii. Cum te-ai pregatit inainte? Ai sunat-o pe sora ta sa o intrebi detalii sa te pregatesti? In afara de sa inveti textul la virgula…

Si Alex, regizorul si scenaristul filmului, a povestit ca am mai modificat textul pe masura ce filmam. Eu primeam secventele seara si urmatoarea zi lucram cu ele. Invatam noapte inainte sa ma culc, a fost work in progress.

Altfel, cred ca din natura mea ca om, eu incerc foarte tare sa inteleg lucrurile si sa prind informatia cat de repede pot ca sa ma adaptez. Si asta am facut si la filmare; intrebam despre orice lumina pe care nu o cunosteam, orice aparat nou care imi aparea in cale. Nu am sunat-o pe Ioana, am aflat eu acolo direct.

Imi doream sa descopar singura lucrurile, si sa am incredere in mine si in echipa aia minunata de pe platou, ca o sa reusim sa o dam la capat. M-am gandit ca poate chiar e un atu faptul ca nu am experienta si niste concluzii formate in legatura cu ce inseamna filmul si actoria de film. Si eram foarte deschisa. Eram ca o plastelina pe care poti sa o modelezi in functie de ce avea nevoie. Si chiar mi-au zis-o si mai multi oameni de pe platou, ca vedeau cum infloresc pe masura ce trecea cate o zi de filmare.

(… ascultati in podcast care au fost schimbarile de mentalitate si abordare a exercitiilor de la scoala, cand s-a intors la cursuri dupa fimare si cum nu a  mai fost “tocilara banateana” in anul doi)

Dar cum a fost pentru tine la Festivalul de film de la  Cannes?

Pot sa dau si un un context potrivit, dinainte. La prima serie de filmare de noapte, era ora 4 dimineata si faceam glume cu Alex: “Daca anul viitor, pe vremea asta suntem la Berlin, daca suntem la Cannes”. Si trece un an, ma tot gandeam la film si mi-era frica ca, de fapt, nu va mai fi in festivaluri. Iar in momentul in care eram absolut infricosata cum va fi cand va iesi filmul, daca am dat-o in bara, dar am primit un telefon si mi s-a spus “suntem in selectie la Cannes”

(…)

Dupa aia au venit foarte multi pasi. De ales rochii pentru ca e foarte important cum te prezinti la Cannes, apoi e o rigoare a protocolului.

(…despre cum a fost alaturi de Tom Hanks pe covorul rosu ascultati in podcastul de mai sus. La acest link, puteti descoperi perspectiva lui Serban Lazarovici, colegul ei de filmare, despre aceeasi experienta)

Am spus ca ai experienta in teatru pentru ca faci teatru de la 10 ani. Dar nu este vorba despre serbare de copii. Este vorba despre Teatrul German din Timisoara. Cum ai ajuns tu sa fii la 10 ani intr-o piesa serioasa?

La fel de neasteptat ca la Metronom. Mama mea tot face gluma asta, ca mie sansele cele mai mari din viata o sa-mi apara asa, cu o zi inainte. Pentru ca si la “Tinuturile joase” –  spectacolul in care am debutat la 10 ani in rol principal –  a venit Ioana, care era deja in trupa de teatru a liceului, si mi-a zis: Mara, vrei sa dai un casting?

Nu stiam ce inseamna casting. In doua ore eram acolo, mi-a dat sa citesc un text. Eu l-am citit fara sa fiu constienta ca dau casting, a fost strict intuitie. Am luat si am intrat doua luni in repetitii intense, de doisprezece ore pe zi. E un spectacol biografic al vietii Hertei Müller, care e laureata cu Premiul Nobel de literatura. O  scriitoare extraordinara, care a trait intr-un sat de langa Timisoara, a emigrat dupa in Germania.

(…) Am plecat cu el la Festivalul National de Teatru. Dupa aia am plecat prin Germania, in turneu.

Era in limba germana spectacolul.

Dar eu am terminat scoala si liceul in germana. Am BAC-ul german.

Si cum este sa te duci la 10 ani singura in Germania, sau te-a insotit cineva?

Era chiar un pic straniu sa te urci in autocar, sa pleci cu un ansamblu de actori tineri prin Germania, care -nu cred ca iti poti imagina – in turneu voiau sa se distreze. Eu eram micuta si nu aveam voie sa ies in oras cu ei si stateam in camera de hotel. Destul singurica, venea Ioana cu mine, care nici ea nu era mai mare. Intre noi e o diferenta de varsta de 5 ani, si ea era copil, avea 16 ani. Ea venea teoretic sa aiba grija de mine si nu stiu cum au facut parintii nostri, dar ne-au dat incredere. Sa nu ne simtim inferioare. Nu ma simteam ca un copil mic, neajutorat, care are nevoie sa fie cineva cu el. Stiam ca asta e destinul meu si o sa lupt pentru destinul meu.

Ce v-au dat acasa sa mancati? Tie si Ioanei…. de fapt intrebarea este despre ce v-au invatat de ati crescut cu acest curaj si incredere in voi…

(rade)  Nu ne-au dat sa mancam foarte sanatos, ca pe atunci nu se stia asta cu nutritia. Mancam crenvursti, beam suc de portocale, Cappy. Parintii nostri ne-au facut destul de tineri si nu ne tratau ca pe niste copii idioti, exact cum am mai zis. Vorbeau, de exemplu, despre fascism, pentru ca tatalui meu ii place foarte mult istoria, si ne explicau, chiar daca aveam 6 ani.

(…)

Dar parintii tai nu sunt din zona artistica….

Nu, mama e psihoterapeut si tata a terminat fizica si a avut o firma de resurse umane. Nu aveau treaba cu arta, doar le placea sa citeasca, sa mergem la filme si la muzee. Nu cred ca si-au pus problema ca o sa avem meserii artistice dar au fost foarte suport cand le-am zis ca asta ne-ar placea sa facem. Au vrut sa ne dea un context de confort financiar ca sa putem sa exploram ceea ce ne dorim. Si pentru asta…. Jos palaria!

(Ce i-ar spune unui tanar de 15-16 ani sa faca pentru a urma aceasta meserie ascultati in podcast)

Ma intorc la Metronom, de ce sa mearga lumea sa vada filmul?

Ca sa intelegi si sa fii recunoscator pentru libertatea pe care o ai sau forma de libertate in care traim acum. Sunt zeci de lucruri pentru care sa vezi filmul asta. Cred ca pentru generatia tanara e important sa isi dea seama ca comunismul nu a fost doar un gri apasator, blocuri turn din beton si ciorba la masa, in tacere. Erau si petreceri si bucurie, si iubire, si culoare.

Sa-si dea seama ca oamenii aia puteau sa lupte pentru ceva, puteau sa aiba un tel comun, asa cum scriau ei scrisori la Europa Libera si isi puneau viata in pericol pentru lucrul asta, pentru ca aveau un model pe care sa il urmeze, pe Cornel Chiriac, realizatorul emisiunii Metronom.

Acum e mult mai simplu sa iti gasesti scopul si ai mult mai multe posibilitati si sa te inspire sa creezi. Timpul curge, oricum ar fi viata. Oamenii aia se bucurau cumva de viata, chit ca era greu si nedrept de multe ori. Iar pentru oamenii care au trait in acea perioada cred ca e tribut frumos si cu respect la experientele lor.

Daca ai trai in perioada comunista, cu mintea de acum, de ce ti-ar fi cel mai frica?

Imi e frica de generatia noastra ar latra mai tare intr-o situatie limita, cum e cea a tinerilor din film dar, concret, ar ceda mai repede. Mi-ar fi frica sa nu am puterea pe care o are Ana de a se opune. (…)

Daca ar fi sa te gandesti la ceva din caracterul tau, pentru care iti esti recunoscatoare, ca in filosofia budista, pentru ce ti-ai multumi tie pentru momentul in care te afli acum?

Sunt recunoscatoare ca reusesc sa am empatie intr-o perioada in care traim destul de mult cu propria persoana. Nu prea mai exista comunitati atat de multe si nu mai prea vrem sa il intelegem pe celalalt. Vrem sa avem dreptate. Si mi-am dat seama la un moment dat ca nu e despre dreptate personala. Asculti si intelegi povesti care nu sunt despre tine si asa iti gasesti speranta si iubirea de a continua.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.

In seria dedicata filmului Metronom, mai puteti asculta dialoguri cu Serban Lazarovici si Alexandru Belc.