Nina Lykke s-a născut în 1965 la Trondheim, în Norvegia. A crescut la Oslo și a absolvit Arta grafică la Copenhaga, iar din 1989 a lucrat o lungă perioadă de timp ca designer grafic. Prima ei carte, Orgien, og andre fortellinger (Orgia și alte povestiri), apărută în 2010, s-a bucurat de un succes imediat în Norvegia. Oppløsningstendenser (Descompunere), roman apărut în 2013, a adus-o în prim-plan drept una dintre cele mai originale voci literare scandinave. În 2016 a publicat romanul Nei og atter nei (Nu și iarăși nu), bestseller în Norvegia, Suedia și Germania, iar în 2019 i-a apărut Din cauze naturale (Full sprending; Humanitas Fiction, 2023), roman câștigător al prestigiosului Brageprisen și nominalizat la Bokhandlerprisen (Premiul librarilor norvegieni), aflat pe lista celor mai bune cărți ale anului 2019 în publicațiile Dagsavisen, Dagbladet, VG, Adresseavisen, Aftenposten și Klassekampen, ale cărui drepturi de traducere sunt vândute în peste 20 de țări. În 2021, Teatrul Național din Oslo a pus în scenă o dramatizare a romanului, regia fiind semnată de Tyra Tønnessen. Cea mai recentă carte a Ninei Lykke, apărută în 2022, Vi er ikke her for å ha det morsomt (Nu suntem aici să ne distrăm), a fost distinsă cu Riksmålsprisen și este de asemenea nominalizată la Bokhandlerprisen.

Din cauze naturale de Nina Lykke, a fost tradusa din norvegiană si are note de Ioana Petridean. Cartea e parte din Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, © Humanitas Fiction 2023 si o puteti gasi aici

• Din cauze naturale de Nina Lykke,  Fragment –

La trei zile după prima întâlnire de la Kaffebreneriet, am stabilit să ne vedem la o cafenea din centru. Situată chiar lângă Gara Centrală, era o reproducere a unei vechi cafenele vieneze, cu candelabre și mese de lemn închise la culoare.

În acel răstimp de trei zile ne trimiseserăm aproximativ o sută de mesaje fiecare din noi. „Ce se întâmplă de fapt?“ mă întrebam. Acum câteva zile nimic din toate astea nu existase, și acum iată că există și se întâmplă într-un mod care mă face să-mi reconsider viața de dinainte, atunci când nu îmi verificam telefonul mobil și când nu aveam atâtea mesaje de citit și de trimis.

Pe durata zilei am fost eficientă cu pacienții și am amânat tot ce s-a putut amâna, și astfel am reușit să ajung la cafeneaua vieneză încă de la ora patru și jumătate. Când am trecut prin ușa rotativă, aveam gura uscată și palpitații. Bjørn era deja acolo, ca data trecută. M-a îmbrățișat și, acum, nu am mai încercat să mă desprind de el.

— Mă bucur să te văd, mi-a șoptit la ureche. Ce tare mă bucur să te văd!

Am simțit palma lui caldă pe ceafă și nu am îndrăznit să spun nimic, doar am încuviințat.

— Acum e rândul tău, mi-a spus Bjørn după ce ne-am așezat. Data trecută am vorbit doar eu. Vreau să știu mai multe de la tine. Cum sunteți voi, tu și Aksel?

— Nu e așa de mult de povestit. Aksel și cu mine suntem prieteni buni. Nu ne certăm aproape niciodată.

— E deseori plecat la schi?

— Da, asta îi place lui să facă.

Nu voiam să mă plâng prea mult din pricina asta, pentru că apoi, mai devreme sau mai târziu, de dragul echității, aș fi nevoită să îi pomenesc și despre consumul meu exagerat de băutură și despre dependența de seriale TV, așa că am preferat să îi spun:

— Eu fac mare parte din treburile casnice. Adică, eu fac toate treburile casnice. Și tot eu gătesc.

— De ce? Doar amândoi aveți serviciu, nu?

— Nu știu. Așa a fost să fie. Eu planific tot ce e legat de familie. El niciodată nu are vreo sugestie, dar este întotdeauna de acord cu ceea ce propun eu. Numai că în ultimul timp n-am mai plănuit așa multe. Copiii s-au mutat de acasă de mult.

Ce plictiseală! Era o conversație plictisitoare, în care știam dinainte ce va spune celălalt și ce urmează să spun și eu, la rândul meu. Deja vedeam în fața ochilor toată conversația, de-a fir a păr, de la început până la sfârșit, și m-am uitat cu jind la sticlele care stăteau aliniate în spatele barului. Nu voiam să beau, nu și acum, dar, pentru a reuși să mă abțin, Bjørn trebuia să-mi povestească despre Linda și viața lor împreună în Fredrikstad.

— Și la voi? Cine se ocupă de treburile casnice? Mie mi se pare că întotdeauna cineva e șeful, iar celălalt îl ajută. Și poate că e bine ca unul să țină situația sub control, i-am spus, pentru că nu voiam să-i mărturisesc cât de sătulă eram să fiu capelmaistru, bucătar-șef, contabilul familiei și maestru de ceremonii în viața lui Aksel și a mea, să fiu o blestemată de locomotivă, iar el, pe post de pasager care dormitează în ultimul vagon. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș mai fi spălat haine, și așternuturi, și ștergare, dacă m-aș fi lăsat de făcut curățenie, dacă nu aș mai fi mers la cumpărături și nu aș mai fi făcut mâncare, și dacă aș fi congelat resturile și le-aș fi scos ulterior, ca să le încălzesc doar? Cât timp eu mă strofocam în bucătărie, Aksel mai trecea din în când pe acolo și exclama uimit: „Mamă, cât de ocupată ești!“

Evident că aș fi putut să las totul deoparte, dar nu suportam să zac în așternuturi care aveau pete de spermă vechi de trei săptămâni, nu suportam să mă trezesc dimineața și să nu mai am chiloți curați, nu suportam să simt cum calc pe firmituri în bucătărie, nu suportam să vin acasă de la muncă și să simt putoarea coșului de gunoi sau mirosul de mucegai al hainelor lăsate prea mult în mașina de spălat. Nu am suportat așa ceva nici când eram mică.

Dacă mă plângeam, Aksel zicea că eu nu îl las să se implice. Dar, în dățile în care îl lăsam să facă bagajul pentru fete, atunci când mergeam în drumeții, întotdeauna uita lucrurile esențiale, cum ar fi costumul de baie, prosop, chiloți, pulovere călduroase. Dacă intenționam să mergem undeva unde existau și magazine, nu era nici o problemă, dar dacă mergeam la vreo cabană la munte, atunci era mai rău, și în cele din urmă am renunțat la experimentele de genul ăsta și am făcut eu singură bagajele pentru ele, și la fel s-a întâmplat, pe rând, cu toate aspectele care țineau de organizare.

Așa m-am resemnat, ca în multe alte dăți. Ei bine, ulterior tot eu făceam toate cumpărăturile sau îl rugam frumos pe el să cumpere pâine, ouă și hârtie igienică. Ai putea să cumperi pâine, ouă și hârtie igienică? Te îmbrățișez! îi scriam un mesaj, și el îmi răspundea: OK, iar eu îi răspundeam: Mulțumesc!

Aksel obișnuia să-și lege schiurile pe spate, venea acasă cu haine transpirate, le îngrămădea în coșul de rufe murdare și intra la duș. Eu mergeam după el și adunam hainele, să le pun la spălat. Oricum, trebuia să spăl haine colorate, mă gândeam eu, pentru a-mi justifica gestul față de mine, în primul rând. După ce Aksel își termina dușul, eu împingeam apa spre scurgere și ștergeam faianța de marmură, ca să nu rămână pătată. De câte ori nu l-am rugat să șteargă apa după el și, cu toate astea, el niciodată nu ștergea apa în baie. „Ai câștigat, Aksel“, îmi spuneam, în timp ce asudam ștergând faianța pe care eu o alesesem. „E doar vina mea. Aș fi putut alege alt model de faianță.“

Am citit studii care relevă faptul că bărbații din ziua de azi fac la fel de multă muncă casnică precum femeile, dar întrucât aceste cercetări se bazează pe ceea ce raportează oamenii de bunăvoie, nu pun prea mare preț pe ele. Rareori se întâmpla ca Aksel să meargă la cumpărături din proprie inițiativă; operațiunea asta îi solicita creierul atât de tare, încât începuse să-și închipuie că doar el face cumpărăturile, mereu din proprie inițiativă, și de aceea el sigur ar fi bifat răspunsul „cel puțin o dată pe săptămână“ la întrebarea „Cât de des faceți cumpărăturile pentru casă?“, chiar dacă el mergea la magazin maximum o dată la paisprezece zile. La aceeași întrebare, și eu aș fi răspuns în mod similar, adică o dată pe săptămână, în ciuda faptului că, în realitate, eu făceam cumpărături cel puțin de trei-patru ori pe săptămână, pentru că aprovizionarea cu mâncare era integrată în rutina zilnică în asemenea măsură, încât aș fi putut să o fac și cu ochii închiși. Într-adevăr, mi se întâmpla să cobor cu picioarele pe pământ când ajungeam la casă ținând în mână pungi de cumpărături pe care nu-mi aminteam să le fi ales eu.

În schimb, dacă era vorba despre concursurile de schi fond, Aksel scotea la iveală o latură a sa care altfel zăcea ascunsă. Când erau reduceri la un magazin de sport, mergea țintă acolo după serviciu și petrecea ore în șir uitându-se, chiar dacă, de obicei, îi displăcea să bântuie prin magazine și trebuia forțat să-și cumpere haine, exceptând cazul echipamentelor sportive. Avea grijă de ele și de unsul schiurilor, așa cum o mamă are grijă de primul ei născut.

Cu alte cuvinte, Aksel era capabil să aibă grijă de ceva, putea să-și amintească să cumpere ceva și putea duce un plan la bun sfârșit doar dacă îl interesa. Deci era capabil, însă nu avea motivația. Așa stăteau lucrurile. Aksel făcea ceea ce îl interesa pe el, iar eu mă ocupam de tot restul. Nu mă interesau în mod deosebit hârtia igienică, ferestrele curate, mâncarea caldă, podelele curate și așa mai departe, dar doream foarte tare să evit opusul: să nu fie mizerie, să nu am frigiderul gol, să nu am becuri arse și coșuri de gunoi împuțite, și de aceea mă apucam de această treabă în zori de zi, și astfel s-a format acest tipar, la fel cum s-a petrecut și în casa copilăriei mele. Așa cum preluasem controlul asupra muncilor casnice când eram mică, tot la fel am continuat să îmi asum aceste atribuții când m-am mutat împreună cu Aksel. Una peste alta, era cel mai ușor așa, de aceea între mine și Aksel, odată, mai demult, s-a decis ca spălatul hainelor, curățenia în casă, aprovizionarea cu alimente și toate treburile casnice – exceptând mașina, întreținerea acoperișului și rareori tunsul ierbii – să fie hobbyurile mele, ceva ce mă pasiona pe mine în mod deosebit, tot așa cum Aksel era pasionat de schi.

Dar nu i-am povestit nimic din toate astea lui Bjørn, în acea după-amiază. Nu aș fi îndrăznit nici măcar să-mi aud propriile gânduri legate de această temă, atât de plictisitor era. Plus că apetitul pentru alcool mi se deschidea ori de câte ori mă gândeam la asta, iar azi nu voiam să mă îmbăt, așa decisesem dinainte.

— Nu sunt prea multe de povestit despre noi. După cum spuneam, nu ne certăm aproape niciodată, dar fiecare din noi își trăiește propria viață. El își face de lucru în atelierul pentru schiuri, iar mie îmi place să… mă uit la seriale. Am râs încetișor. N-ai vrea mai bine să-mi povestești despre voi? Despre tine și Linda?

— Chiar ai chef să mai auzi ceva despre asta?

— O, da!

— Dar ce anume vrei să știi?

— Povestește-mi despre cea mai recentă ceartă pe care ați avut-o.

— Bine, păi… Într-o zi mi-am cumpărat un sendviș de la o benzinărie. Îmi era foame, fusesem la ședințe toată ziua și nu avusesem timp să mănânc de prânz, și, când m-am dus să alimentez cu benzină, în drum spre casă, brusc mi s-a făcut extrem de foame și am halit rapid sendvișul, chiar dacă știam că e împotriva regulilor.

— Care reguli?

— Linda a hotărât să nu cumpărăm nici un fel de mâncare pe care am putea să o preparăm și să o servim acasă. A instalat o aplicație pe telefoanele noastre mobile, unde trebuie să scriem absolut tot ce mâncăm. Dar eu uit deseori să țin evidența, și, odată ajuns acasă, mi-am dat seama că uitasem și să notez sendvișul, și să-mi șterg urmele de maioneză de pe buza de sus. Când Linda a descoperit nu doar că îmi cumpărasem un sendviș (aceasta este o altă regulă, care im­pune reducerea carbohidraților), ci că uitasem și să trec în aplicație, încălcând astfel trei reguli, a făcut o criză de nervi care a durat până a doua zi. Atunci a spus că vrea să divorțăm. Și acum chiar vorbesc serios, mi-a zis.

— Cum?

— Da, da.

— Dar cum e posibil ca un sendviș să devină pricina unui divorț?

— Ea este de părere că sendvișul simboliza o problemă mult mai mare, adică faptul că o mint și că ascund lucruri de ea.

— Dar nu e nimic ciudat în faptul că minți și ascunzi lucruri de ea, în condițiile care îți impune regulile astea absurde.

— Ai perfectă dreptate. Și acesta e motivul pentru care n-am mai povestit nimănui despre asta. Îmi este rușine că am lăsat-o să mă țină sub papuc în așa hal, atâția ani. În fiecare zi mă gândesc că astăzi o voi înfrunta, astăzi nu o voi lăsa să mă calce în picioare și să decidă ea totul. Dar apoi, milimetru cu milimetru, mă trezesc iar prins în aceeași situație… și imediat după aceea, ea se comportă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Linda i-a spus că este prea gras, mi-a mărturisit Bjørn, că bea prea mult, că nu are ambiții. Odată, a venit un instalator la ei, dar nici nu a dat cu mătura, nici nu a strâns mizeria după el, și Linda – această persoană despre care nu mă mai săturam să aud povestindu-se – l-a pus pe Bjørn să-l sune pe instalator ca să-i zică vreo două, și după aceea s-a plâns că nu a fost mai supărat pe el la telefon și că nu l-a ocărât îndeajuns de bine. „Ești așa de patetic“, i-a spus ea, „ești pur și simplu groaznic de slab.“

„E voie oare să spui așa ceva cuiva?“ m-am gândit. „Oare e permis? Oare așa se comportă oamenii între ei când nu-i vede nimeni? Aș fi putut și eu să-i vorbesc astfel lui Aksel în toți acești ani de căsnicie?“

— De ce nu l-a sunat ea pe instalator ca să-l facă cu ou și cu oțet?

— Bună întrebare! Ea e mult mai înfricoșătoare decât mine. Oamenii se tem mult mai tare de ea când se ambalează. Până și câinii se tem de ea. Uneori face niște crize de nervi cumplite. Atunci, îmi vine să fac un singur lucru: să o calmez. Cu ea mă pot simți în siguranță, însă doar dacă suntem de aceeași parte a baricadei. Când face câte o criză de nervi, mă simt de parcă aș cădea într-o gaură neagră.

— Trăiești în teroare!

— Da!

— Mie mi se pare că ești un bărbat abuzat.

— Chiar sunt un bărbat abuzat.

— Și cum suporți să trăiești așa?

— Nu suport. Dar apoi vine unul dintre copii, sau vin niște prieteni în vizită, și atunci ea redevine cea pe care mi-o amintesc eu, femeia aceea șarmantă și docilă de care m-am îndrăgostit cândva, și frumoasă, într-adevăr este incredibil de frumoasă. Îmi dau seama de asta ori de câte ori suntem în oraș și mâncăm la restaurant, și bărbații se uită la ea, inclusiv bărbați mult mai tineri se holbează la ea, și atunci mă simt întotdeauna mândru. „Ea este a mea“, mă gândesc atunci.

Avem mâinile pe masă, unele lângă altele. Cafeneaua vieneză este aproape goală, și, în afară de noi, nu mai este decât un cuplu de turiști japonezi. Nu știam cât este ceasul și nici cât timp stătuserăm acolo.

— Uită-te cât de tare seamănă mâinile noastre, a remarcat Bjørn.

— Dacă mă dau cu ojă arăt ca un travestit, i-am spus, și el a râs. Vai, ce-a mai râs! Bjørn reacționa la glumele mele vechi de parcă le-ar fi auzit pentru prima dată.

— Pot să te țin de mână?

Drept răspuns, i-am luat mâna într-a mea și am rămas așa câteva clipe, fără să rostim nici un cuvânt. Mâna lui Bjørn era mare și caldă. Atunci m-am gândit: „Ținutul mâinilor nu face rău. Este ceva complet inocent.“

Când ne-am ținut de mână ultima oară eu și Aksel? Nu îmi aminteam să ne fi ținut vreodată de mână.

— Gândește-te cum stăm noi aici, zice Bjørn. E incredibil că am reluat legătura. Nu-mi vine să cred. În toți anii aceștia m-am gândit: „Oare ce-ar fi spus Elin despre asta? Ce-ar fi făcut sau ce-ar fi spus acum? Cum ar fi arătat copiii noștri? Cum te-ai descurcat tu în apartamentul de pe strada Oscars? Cum de-ai reușit mereu să faci asta?“ Și apoi urma să devii doctor. Un an întreg după ce m-ai părăsit, am tot sperat că te vei întoarce. Apoi eu și Linda am început o relație și totul a devenit mai ușor. Dar în toți anii, la toate răscrucile, ori de câte ori ni se năștea un copil, de fiecare dată când ne-am mutat, întrebarea asta revenea: „Cum ar fi fost viața cu tine?“ Când ni s-a născut primul copil, în urmă cu câțiva ani, și Linda era în spital și îl ținea în brațe, eu mi-am imaginat că tu erai acolo. Ideea a venit fără nici o avertizare, nu mă mai gândisem la tine de mult, dar apoi ai apărut din nou, de parcă n-ai fi dispărut niciodată. Și acum ești aici. Pentru mine, asta înseamnă că am revenit pe calea bătătorită, acolo unde ar fi trebuit să rămân întotdeauna. Tot ce s-a întâmplat pentru mine a fost în afara acestui drum, pe o stradă care se înfundă.

— Vrei să zici că treizeci de ani de căsnicie, și patru copii, și nu știu câți nepoți au fost o fundătură pentru tine? l-am întrebat și am observat că pofta de alcool îmi dispăruse.

— Da. Asta vreau să spun, într-adevăr. Nu înseamnă că nu-mi iubesc copiii sau nepoții.

După trei ore, ne aflam în fața intrării în Gara Centrală, exact ca data trecută. Eu intenționam să-i dau un sărut pe obraz, dar el și-a întors capul astfel încât l-am sărutat pe gură, și, când m-am urcat în metrou, i-am scris: Lucrurile au mers prea departe. Cred că trebuie să ne cal­măm și să nu ne mai întâlnim o vreme.

El mi-a răspuns: Ai dreptate. Dar pe mine mă ajută gândul că exiști. Te iubesc.

Și eu te iubesc, au tastat degetele mele înainte să apuc să le opresc.

Tore chicotește în colțul lui. „Și tu șezi acum aici și te prefaci că nu știi unde ai greșit“, zice el, „te prefaci că degetele tale au fost deconectate de creier, te prefaci că nu ai făcut gestul acela conștient. Evident că erai conștientă și ai fi putut opri gestul oricând.“

Dar atunci, pe moment, m-am gândit că era un gest de pură politețe. Adică, atunci când cineva îți scrie că te iubește, și tu trebuie să-i răspunzi la fel, așa cum cineva îți urează „Crăciun fericit!“ și nu te poți abține și îi urezi și tu „Crăciun fericit!“. Sau „Weekend plăcut!“.

Tore: „Tu auzi ce spui?“

„Nu fac nimic greșit“, m-am gândit după aceea, verificând telefonul în fiecare minut. „Abia ce ne-am reîntâlnit. Nu este decât o pasiune trecătoare“, mi-am spus în sinea mea, și mi-am pierdut pofta de mâncare, și am pierdut din greutate, apoi fața a început să-mi radieze, iar oamenii comentau, inclusiv Aksel, și am devenit mai eficientă cu pa­cienții, nu-mi mai păsa la fel de tare de ei, dar, în același timp, reușeam să-i ascult cu mai mult calm decât înainte, probabil tocmai pentru că, în fond și la urma urmei, chiar nu mă interesa de ei.

Bjørn nu și-a pierdut apetitul, spre deosebire de mine, care, după câteva săptămâni, a trebuit să urc în pod și să-mi caut vechile haine pe care le păstrasem dinainte de nașterea fetelor. Bjørn spunea că, din nefericire, nimic nu îi poate afecta apetitul. Uneori mă întreba dacă mănânc, de parcă ar fi fost îngrijorat pentru mine, ceea ce m-a înduioșat, la fel ca toate gesturile lui.

Pe mine mă interesa întreaga existență a lui Bjørn, în linii mari, precum și în detaliu. Ce mâncau la mic-dejun, cum pregăteau masa pentru cină, când mâncau, cine făcea mâncarea. Trimite-mi poze, i-am scris. Ce faci? De ce faci asta? Cât timp? Cât de mult? Ce? Unde? De ce? Cine? Ei încă erau abonați la ziarul local, le plăcea să-l răsfoiască dimineața, așa cum făcuseră dintotdeauna, chiar dacă deja citiseră cele mai importante știri ale zilei de pe telefonul mobil. La ce ziar sunteți abonați? l-am întrebat. Fredriksstad Blad, mi-a răspuns, și apoi primeam noi fotografii pe internet, cu ei doi stând lângă masa din bucătărie, răsfoind fiecare în ritmul lui Fredriksstad Blad și bând cafea de la un espresor de tipul Bodum, despre care aflasem de când îl pusesem pe Bjørn să-mi filmeze toată casa cu telefonul mobil, iar eu văzusem acea filmare de vreo zece-cincisprezece ori și o știam aproape pe de rost.

Îl întrebam, și scotoceam, și sorbeam orice îmi relata Bjørn despre viața lui. Bjørn și viața sa, căsătoria lui Bjørn, serviciul lui Bjørn de la o firmă de IT, unde vinerea obiș­nuiau să bea bere și să organizeze loterie pe sticle de vin. Planurile lor de vacanță. Ce urmează să gătească pentru cină. Ascultam toate răspunsurile, dar îmi doream mai mult, într-un mod care îmi amintea de cățelușa noastră, care mereu adulmeca prin casă după orice fel de mâncare. Și cum mi se întâmpla în cazul cățelușei care alerga dintr-o parte în alta, mă întrebam, și legat de mine, ce caut. Și la fel ca în cazul cățelușei, nu găseam nici un răspuns.

În scurt timp, am devenit dependentă de puseul de energie pe care-l simțeam când asemănam poveștile lui Bjørn despre zilele pline de scandal și amenințări, pe de o parte, cu postările Lindei de pe Instagram, pe de altă parte. Deosebirea năucitoare dintre cele două versiuni diametral opuse și acea teamă care apărea ulterior – pentru că mă făcea să mă gândesc că nu este ceea ce pare a fi – ajunsese să-mi dea dependență la fel cum, mai demult, devenisem dependentă de vinul alb și de serialele TV.

Acum, îmi dau seama câte a suportat și prin câte a trecut acea căsnicie din Fredrikstad, în vreme ce propria mea căsătorie a crăpat de la prima rundă.