Căderea unui meteorit tulbură apocaliptic liniștea așezării Galveias într-o noapte de ianuarie. Un miros pătrunzător de sulf invadează locul, urmat la scurtă vreme de o ploaie care nu se mai termină. Incidentul provocat de „chestia fără nume“ e o poartă deschisă către viața comunității din Alentejo: frații Cordato, care nu și-au mai vorbit de decenii, sau brazilianca Isabella, care conduce bordelul local, dar și brutăria, sau poștașul Joaquim Janeiro, care cunoaște secretele tuturor, ori Miau, idiotul satului, dar și câinii, care prin lătratul lor își desenează în amănunt harta străzilor. Toate aceste personaje alcătuiesc universul Galveias, un portret în detaliu, o dioramă a realității portugheze.

Cartea a aparut la Editura Trei si o gasiti aici. Traducere din limba portugheză de Simina Popa

José Luís Peixoto s-a născut în satul Galveias, Portugalia, în 1974. Este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori ai literaturii portugheze contemporane. Opera lui cuprinde genuri variate, de la povestire la teatru, de la roman la poezie, și este studiată în universități din Portugalia și din străinătate. În 2001, ca o recunoaștere de proporții din partea criticii și a publicului, a fost distins cu Premiul literar José Saramago pentru romanul Nicio privire. În 2007, Cimitirul de piane a primit Premiul Cálamo Otra Mirada, atribuit celui mai bun roman străin publicat în Spania. Cu volumul Livro a câștigat în 2012 Premiul Libro d’Europa, oferit în Italia pentru cel mai bun roman european. În 2016, pentru romanul Câinii din Galveias, a primit în Brazilia prestigiosul Premiu Oceanos pentru cea mai bună operă literară în limba portugheză. Operele sale au fost de asemenea finaliste pentru premii internaționale precum Femina (Franța), Impac Dublin (Irlanda) sau Portugal Telecom (Brazilia), printre altele. În domeniul poeziei, volumul Gaveta de Papéis a primit Premiul portughez Daniel Faria, iar volumul A Criança em Ruínas a fost distins cu premiul acordat de Sociedade

Portuguesa de Autores. În 2012 a publicat Dentro do Segredo – Uma viagem na Coreia

do Norte, prima sa incursiune în literatura de călătorie. Romanele sale sunt traduse în

peste treizeci de limbi.

 Fragment carte Câinii din Galveias de José Luís Peixoto

DINTRE TOATE LOCURILE POSIBILE, s‑a petrecut exact în acel punct. Înserarea înainta treptat și fără lună, numai stele înghețate, înfipte pe dinăuntru, străpungeau cerul opac. Satul Galveias aluneca încetișor în somn, gândurile se evaporau. Întunericul era foarte rece. De‑a lungul drumurilor pustii, felinarele răsturnau conuri de lumină gălbuie, lumină tulbure, pripită. Minutele treceau și ar fi fost aproape liniște, doar că nu îngăduiau câinii. Lătrau pe rând, dintr‑un capăt în celălalt al satului. Cățelandri, singuri în ogrăzi, strigând lătrături încheiate în chelălăieli; ori ciobănești agonizând de la râie, rezemați pe dinafara câteunui zid, ridicând capul doar cât să se plângă de noapte, revoltați și slăbiți. Dacă ar fi fost cineva atent la conversația lor, în timp ce adormea poate în așternuturi de flanelă, ar fi reușit să distingă vocea câinilor mai mari și a celor mai mici, câini nestăpâniți, agitați, stridenți sau cu glas gros, gutural, animale grele cât boii. Și‑un câine, hăt departe, lătrând fără grabă, sunetul discursului distorsionat de distanță, eroziune invizibilă; și‑un câine pe‑aproape, prea aproape, furia animalului cât pe ce să trezească nesomnul în piept; apoi un câine în altă margine de sat și altul în alta și altul în alta, câini la infinit, ca și cum ar desena o hartă a satului Galveias, asigurând în același timp continuitatea vieții și oferindu‑ne, astfel, sentimentul de siguranță care ne lipsește ca să adormim.

De sus, din vârful dealului cu capela São Saturnino, Galveias arăta ca jarul unui foc gata să se stingă, acoperit de cenușă și de netulburat. Și întocmai ca jarul unui foc, unele coșuri scoteau lungi fuioare drepte de fum: oameni încă treji, care mai ațâțau rămășițele focului, puși pe vorbă sau duși pe gânduri. Dar casele, noapte și ianuarie, se propteau în pământ, erau una cu el. Înconjurat de câmpuri negre, de lumea întreagă, Galveias se ținea agățat de pământ.

În spațiu, într‑o singurătate de mii de kilometri unde părea să fie veșnic noapte, chestia fără nume se deplasa cu viteză imposibilă. Mergea în linie dreaptă. Planete, stele și comete păreau să‑i observe hotărârea neclintită cu care înainta. Erau o adunare mută de corpuri celeste judecând cu privirea și cu tăcerea. Cel puțin asta era impresia cea mai probabilă, pentru că chestia fără nume traversa întinderea spațiului cu o viteză de asemenea natură, cu asemenea nepăsare și dezinteres, încât toate astrele păreau statice și severe prin comparație, toate încremeneau într‑o imagine limpede și pașnică. Așadar, același univers care o lansase, care‑i insuflase forță și direcție, asista acum suspendat la traseul ei. Exista un punct de unde plecase, dar cu fiecare secundă amintirea acelui loc se distrugea puțin câte puțin. Succesiunea acelor momente alcătuia un timp natural, scutit de justificări. Trecut, da, viitor, da, însă prezentul impunea realitate, era alcătuit numai din ambiții clare. Nici măcar violența pe care o isca chestia fără nume în timp ce‑și sfâșia drumul nu reușea să‑i alunge tihna din trecerea ei, distantă față de orice și, cu toate astea, integrată într‑o ordine cosmică, simplă ca răsuflarea.

Alertați de un avertisment secret, câinii au tăcut timp de o clipă care nu dădea semne de sfârșit. Fumul coșurilor a încremenit sau, dacă a ieșit în continuare, a trasat o dâră imperturbabilă, fără tresăriri. Până și vântul, care‑și făcea de lucru să vâjâie tot ce găsea de netezit, a părut să se abțină. Acea liniște a fost într‑atât de desăvârșită, încât a suspendat mișcarea lumii. Ca și cum timpul ar fi sughițat, Galveias și spațiul au împărtășit aceeași încremenire.

Până și cei care se aflau singuri în casele lor, doborâți de somnolență sau distrași de cea din urmă treabă din zi: să pună cana smălțuită în dulap, să întindă degetul ca să stingă televizorul, să‑și scoată ghetele. Toți au rămas în poziția lor unică și toți au încremenit în gestul care‑i ținea ocupați. Până și luna, oriunde se afla, invizibilă în noaptea aceea. Până și curtea bisericii, acolo pe deal, cu vedere spre rondul de la Deveza, la fel de nemișcată ca șoseaua care continua în jos spre Avis. Și câmpurile dimprejur, întunecimi arborizate, care se întind până spre satul Santa Margarida, după cum se știe, nemișcate și ele. Până și piața mare. Până și parcul São Pedro și șoseaua spre Ponte de Sor, linia dreaptă de pe indicatorul rutier. Până și strada São João. Până și Monte da Torre și barajul Fonte da Moura, până și satul Vale das Mós și moșia Cabeça do Coelho.

Galveias și planetele toate existau în același timp, dar își păstrau deosebirile esențiale, nu puteau fi confundate: Galveias era Galveias, restul universului era restul universului.

Și timpul și‑a reluat mersul. Totul s‑a petrecut foarte brusc. Chestia fără nume și‑a continuat mersul cu aceeași viteză nemăsurată, ca un țipăt. Când a intrat în atmosfera pământului, nu mai avea întreaga planetă la dispoziție, avea acel punct precis.