Într-un cartier muncitoresc din Copenhaga, la mijlocul anilor ’20, micuța Tove simte că trăiește o copilărie croită pe măsura altei fete. Are un tată veșnic șomer și o mamă care îi spune că orice carte „e plină de minciuni“, iar fetele de pe strada ei, pe care cu greu le-ar putea numi prietene, visează doar să împlinească vârsta majoratului, să se căsătorească

și să aibă copii. Cu toate acestea, Tove își dorește cu încăpățânare să devină poetă. Romanul, aflat la granița fină dintre autobiografie și ficțiune, reprezintă povestea vieții acestei tinere: desprinderea de părinți, închirierea unei camere în casa unei simpatizante naziste, munca de guvernantă, de menajeră, de stenografă în care trebuie să-și „vândă“ zilele în schimbul câtorva ore de scris, cei câțiva iubiți nepotriviți și, în sfârșit, debutul.

Cartea a aparut la Editura Trei in colectia Anansi. World Fiction,  in traducere din limba daneză de Simina Răchițeanu si o gasiti aici

Tove Ditlevsen s-a născut în 1917, într-un cartier mărginaș al Copenhagăi. Pentru că părinții ei au refuzat să-i ofere o educație convențională, la vârsta de 14 ani a fost nevoită să

abandoneze școala și să se angajeze ca guvernantă. A debutat cu un volum de poezie în jurul vârstei de 20 de ani, devenind într-un timp relativ scurt o scriitoare de renume în Danemarca.

A publicat unsprezece cărți de poezie, șapte romane și patru volume de povestiri. A avut patru căsnicii, iar de-a lungul anilor s-a luptat cu dependența de alcool și de droguri. În 1976, și-a luat viața, înghițind o doză mortală de somnifere.

Fragment carte. Tove Ditlevsen. Copilărie    Tinerețe    Dependență. Trilogia Copenhagăi

Am cunoscut multe celebrități. Le-am văzut, am stat de vorbă cu ele, m-am așezat lângă ele, am dansat cu ele. Din momentul în care am pășit în sala de petrecere, m-am mișcat într-un plan cu totul diferit de realitatea mea de zi cu zi. Am pășit într-o lumină sclipitoare, reflectând ca o oglindă strălucirea acestor celebrități. Am reflectat propria lor imagine, iar lor le plăcea ce vedeau. Au zâmbit flatați și mi-au făcut numeroase complimente. Mi-au lăudat până și rochia, chiar dacă era a Ninei și-mi venea prea mare. Însă îmi ascundea pantofii, care sunt ponosiți și vechi și trebuie înlocuiți. Vedetele se îngrămădeau constant în jurul siluetei verzi a lui Viggo F., care venea și pleca precum mătasea-broaștei într-un iaz bătut de vânt. Se umfla și se retrăgea în fața ochilor mei, iar eu îl căutam constant, pentru că el era protectorul și gardianul meu în fața tuturor celebrităților. Viggo F. m-a prezentat cu mândrie, de parcă el m-ar fi inventat. „Cea mai tânără colaboratoare a mea“, le-a spus el fotografilor de presă, răsucindu-și zâmbitor mustața. Am fost fotografiată cu el și câteva celebrități, iar poza a apărut în Aftenbladet a doua zi. Nu era prea reușită, dar Viggo F. a spus că e important să fii prietenos cu presa. Și chiar am fost prietenoasă. Le-am zâmbit toată noaptea tuturor celebrităților care au vrut să mă cunoască până când m-au durut obrajii. Mă dureau și picioarele de-atâta dansat și, când în sfârșit am plecat, totul era ireal, ca într-un vis. Nu-mi aminteam cine fuseseră desemnați Spicul anului și Pâinea anului. Dar un tânăr cu care dansasem îmi spusese că până la urmă toți ajungeau să câștige aceste distincții. Într-o bună zi și eu aveam să devin Spicul anului, singura condiție era să public mult în revistă, nu conta dacă textele sunt bune sau nu. Tânărul mă mai întrebase dacă vreau să merg cu el într-o seară la cinema, dar l-am refuzat cu răceală. Aveam altfel de planuri pentru viitorul meu. Am obținut un post de suplinitoare prin sindicat și acum câștig zece coroane pe zi. Nu am mai avut niciodată atât de mulți bani în mână. Mi-am achitat complet tratamentul stomatologic și mi-am cumpărat un costum gri-deschis cu palton lung, pentru că cel cafeniu se demodase. Rareori mai petrec timp cu Nina, pentru că acum nu mă mai interesează deloc să cunosc un tânăr care ar vrea să se căsătorească cu mine. După ce Viggo F. mi-a citit poeziile și a făcut o selecție, le-am trimis la Editura Gyldendal, iar acum mă frământ în așteptarea unui răspuns. „Dacă nu le vor“, spune Viggo F., „le trimiți pur și simplu în altă parte. Sunt destule edituri“. Dar sunt sigură că le vor vrea, din moment ce Viggo F. spune că sunt bune. Îl cunoaște pe directorul editurii, care este o femeie. O cheamă Ingeborg Andersen și se îmbracă bărbătește. „Dar nu ea decide“, spune Viggo F., „ci lectorii“. Îi cheamă Paul La Cour și Aase Hansen, și nu-l știu pe niciunul dintre ei. Nu cunosc niciun om celebru pentru că nu citesc mai deloc ziarul și am citit doar autori morți de mult. Abia de curând mi-am dat seama cât de proastă și de ignorantă pot fi. Viggo F. spune că o să mă ajute el să mă educ puțin și-mi împrumută Istoria Revoluției Franceze de Carlyle. Mi se pare foarte interesantă, dar mai degrabă aș începe cu timpul prezent. Într-o seară, când sunt în vizită la Viggo F., sună soneria și în holul de la intrare se aude o voce feminină groasă. Viggo F. se întoarce cu o doamnă sclipitoare, scundă, dolofană și negricioasă, care îmi strânge mâna de parcă ar vrea să mi-o smulgă, prezentându-se: Hulda Lütken. „Hm, așa deci… Dumneavoastră sunteți Tove. Mai să ți se facă rău la cât de mult se vorbește despre dumneavoastră.“ Apoi se așază și continuă să vorbească exclusiv cu Viggo F., care în cele din urmă mă roagă să plec pentru că are ceva de discutat cu Hulda. Mai târziu îmi explică ceea ce sugerase deja în trecut, și anume că Hulda Lütken nu poate să sufere alte poete. În așteptarea veștilor de la editură, uneori mai trec pe la ai mei. Tata spune că ar fi grozav dacă mi s-ar publica un volum de poezii, dar că nu-ți poți câștiga traiul ca poet. „Nici nu va fi nevoită“, spune mama, dornică să îl contrazică. „Acel Viggo F. Møller poate s-o întrețină.“ Le povestesc despre duș și, în imaginația ei, și mama stă sub apa de la dușul lui Viggo F. Le povestesc despre vinul din paharele verzi și, în imaginația ei, și mama bea din ele. Decupaseră fotografia din Aftenbladet și o puseseră în rama tabloului cu soția marinarului. „E bine“, spune mama. „Chiar se vede că ți-ai refăcut dantura.“ Spune cu mândrie: „Doctorul zice că am tensiunea prea mare. Am și ateroscleroză și probleme cu ficatul“. Merge la un doctor nou, pentru că cel de dinainte nu era bun de nimic. Indiferent ce problemă spuneai că ai, el spunea că suferă de același lucru. Noul doctor îi confirmă toate bănuielile, iar ea îi e pacientă fidelă. De când a murit Mătușa Rosalia, iar Edvin și cu mine ne-am mutat de acasă, mama e incredibil de preocupată de sănătatea ei, cu toate că înainte nu-i păsa nici cât un vârf de ac de-așa ceva. Medicul a spus că e la menopauză, iar oamenii din jurul ei trebuie să o trateze cu considerație. Așa îi spusese tatei, care acum nu mai îndrăznește să se întindă pe canapea, lucru pentru care ea îl criticase tot timpul fără milă. Stă în fund și citește, iar uneori adoarme cu cartea în mână. Niciodată nu zăbovesc prea mult la ei acasă, pentru că mă obosește să aud despre simptomele alarmante care-i afectează mamei organele interne. Dar îmi pare rău pentru ea, fiindcă nu a avut parte de prea multe în viața asta, iar puținul pe care l-a avut l-a și pierdut. Într-o zi, când mă întorc acasă de la serviciu, găsesc pe masa din camera mea un plic mare și galben. Îmi tremură genunchii de dezamăgire, pentru că știu ce conține. Apoi îl deschid. Mi-au trimis cartea înapoi, cu câteva rânduri de regrete, spunând că publică doar cinci volume de poezie pe an și făcuseră deja selecția. Iau scrisoarea și merg cu ea la Viggo F. „Ei bine“, spune el, „era de așteptat. O să încercăm la editura lui Reitzel. Să nu te lași descurajată de așa ceva. Ai încredere, altfel n-o să-i convingi niciodată pe alții să se încreadă în tine“. Trimitem poeziile la editura lui Reitzel și o lună mai târziu ne sunt trimise înapoi. Mi se pare că începe să devină interesant pentru că știu că poeziile sunt bune. Viggo F. spune că aproape toți scriitorii faimoși s-au lovit de obstacole; mai degrabă ar fi fost ciudat dacă parcursul era prea lin. Într-un final, poeziile ajung să fie trimise la mai toate editurile, și îmi e greu să-mi păstrez curajul. Apoi, Viggo F. spune că e o chestiune ce ține de bani. Editurile nu câștigă mai nimic din poezii și din cauza asta sunt reticente să le publice. Dar Spicul sălbatic are un fond de cinci sute de coroane pentru cazuri ca al meu. Va da banii unei edituri ca să publice poeziile. Va discuta chestiunea cu prietenul său, Rasmus Naver. Domnul Naver acceptă să publice poemele la editura lui, iar eu sunt fericită. Trece pe la Viggo F. ca să stea de vorbă cu el despre publicarea cărții. E un domn prietenos și cărunt, cu accent specific insulei Fyn, iar eu îi zâmbesc afectuos în tot timpul acesta, ca nu cumva vreo parte a ființei mele să-l facă să se răzgândească. El spune că Arne Ungermann probabil ar accepta să facă ilustrația pentru copertă fără onorariu. Spune și că îi place titlul: Pigesind (traducere: Suflet de fetiță). Într-un final, reușesc s-o duc până la capăt și nu știu cum să-i arăt lui Viggo F. toată recunoștința mea. Îl sărut și îi ciufulesc părul ondulat, dar în ultima vreme e cu mintea-n altă parte. Pare să vrea într-adevăr ceva de la mine, dar mintea lui e preocupată de ceva mai important în acest moment. Într-o seară îmi povestește despre lagărele de concentrare din Germania și spune că întreaga Europă va deveni curând un mare lagăr de concentrare. De asemenea, îmi arată o revistă în care scrisese un articol împotriva nazismului și spune că ar fi primejdios pentru el dacă nemții ar ajunge vreodată în Danemarca. Mă gândesc la volumul meu de poezii care urmează să apară în octombrie și am o presimțire stranie că nu va mai apărea niciodată dacă izbucnește războiul mondial. „Dacă invadează Polonia“, spune Viggo F., „englezii nu vor tolera una ca asta“. Îi spun că au tolerat deja destule. Îi povestesc despre șederea mea la doamna Suhr. Îi povestesc că, de fiecare dată, nici nu-l auzeam bine pe Hitler vorbind prin perete sâmbătă seara, că duminică și ataca o țară nevinovată. Viggo F. spune că nu înțelege de ce nu m-am mutat mai devreme de acolo, iar eu cred că nu știe ce înseamnă să fii sărac. Dar nu-i spun asta. Arne Ungermann vine în vizită într-o seară și-mi arată ilustrația pentru copertă. Aceasta înfățișează o fată goală, cu capul plecat, și este foarte frumoasă. Silueta e castă și fără nicio urmă de senzualitate. El și Viggo F. discută despre situația mondială și sunt foarte serioși. Acum sunt mai mereu la Viggo F. Møller, iar mama consideră că aș putea la fel de bine să mă mut la el. „Când“, spune ea nerăbdătoare, „intenționezi să te căsătorești cu el?“.