Podcastul Buzunar de Arta revine cu un nou episod in care discutam cu Oana Simionescu, arhitecta, directoare si co-fondatoare FABER Timisoara. Este una dintre vocile esentiale ale arhitecturii si managementului cultural din Romania, cu o cariera construita la intersectia dintre arhitectura, educatie si proiecte civice. 

A predat la Facultatea de Arhitectura si Urbanism din Timisoara, a coordonat proiecte precum Anuala si Bienala timisoreana de arhitectura, a fost implicata in Ordinul Arhitectilor, a initiat programe educationale pentru copii si tineri prin De-a Arhitectura si a semnat proiecte editoriale si platforme civice precum UndeLocuiesc.eu sau Upgrade My City. Un alt moment definitoriu al parcursului sau a fost anul petrecut la Copenhaga, unde a lucrat in echipa celebrului birou de arhitecti Bjarke Ingels Group – BIG, experienta care i-a schimbat radical modul de a privi arhitectura si rolul ei in societate.

Revenita in tara, Oana Simionescu si-a concentrat energia intr-un proiect devenit reper pentru scena creativa si culturala: FABER Timisoara. 

Deschis in 2020 intr-o cladire industriala reabilitata, FABER functioneaza astazi ca un hub in cadrul caruia se intalnesc arhitectura, designul, cultura si comunitatea, gazduind anual sute de evenimente si zeci de companii din industriile creative. Prin FABER, Oana Simionescu si echipa sa au reusit sa construiasca nu doar un spatiu, ci si un model de lucru colaborativ, sustinut prin valori clare si printr-o viziune pe termen lung.

In prezent, una dintre directiile majore de dezvoltare ale FABER este programul Design Signals, conceput impreuna cu curatoarea Martina Muzi, care exploreaza legaturile dintre design si marile industrii. Dupa o prima editie in 2023 dedicata industriei automotive, programul a continuat in 2024 cu o investigatie asupra industriei textile, iar anul acesta se concentreaza pe industria chimica la scara nationala. 

Expozitia “Legaturi Chimice” (Chemical Bonds), deschisa la FABER intre 26 septembrie si 16 noiembrie 2025, aduce impreuna lucrari de design contemporan, cercetari sociologice, interviuri cu experti si muncitori, documentatie vizuala si colectii de materiale industriale, punand in discutie un domeniu complex si controversat, cu impact direct asupra vietilor noastre de zi cu zi.

Discutia din cadrul podcastului Buzunar de Arta acopera traseul personal si profesional al Oanei Simionescu, provocarile si lectiile invatate in anii de predare, experienta internationala, dar si responsabilitatile pe care le presupune FABER. Vorbim despre cum se poate construi un spatiu cultural independent in Romania, cum se leaga designul de realitati industriale si sociale si despre ce inseamna sa ramai constant conectat la comunitate si la intrebari esentiale.

Podcastul Buzunar de Arta, prezentat de Eduard Enache, cu montaj si grafica realizate de Catalin Alb, este disponibil mai jos in format audio, video si transcris.

Esti una dintre figurile cheie ale arhitecturii contemporane, atat la nivel local, cat si la nivel national, atat in arhitectura, dar si management cultural. Ma refer de la Bienala de arhitectura Beta la Ordinul Arhitectilor, la Faber si acum vorbim de programul Design Signals. Cum privesti acest traseu dens, personal, profesional, care te-a adus in aceasta pozitie de a modela nu doar profesia, ci si intreaga comunitate creativa?

A fost un proces foarte organic, care a inceput cu foarte multa pasiune pentru arhitectura, pasiune care m-a dus in foarte multe locuri, multe dintre ele foarte inconfortabile, dar locuri de invatare. Si care la un moment dat a ajuns sa-mi creeze o incredere aproape de nezdruncinat in profesia asta, in arhitectura. Acesta e momentul in care, de fapt, a inceput Beta, pentru ca, avand aceasta incredere de nezdruncinat in profesia de arhitect si in rolul arhitecturii in lume, mi-am dat seama ca e foarte dificil in Romania, de fapt, sa iti atingi potentialul ca si arhitect. Acesta este motivul pentru care nu singura, ci ca parte dintr-o echipa, si in urma unui concurs, de fapt, organizat de filiala Timis a Ordinului Arhitectilor, am ajuns in postura de a organiza in prima faza anuala de Arhitectura. Mai apoi, impreuna cu echipa, am transformat-o intr-un eveniment de scara mult mai mare, Bienala de Arhitectura, si aceasta este conjunctura prin care am si ajuns sa ma implic in organizatia profesionala Ordinul Arhitectilor. Initial, am inceput in plan local si apoi la nivel national, din acelasi tip de convingere ca rolul nostru ca si profesionisti in aceasta societate este unul important. Ordinul Arhitectilor fiind o organizatie de fapt destul de puternica raportat la alte organizatii similare din restul lumii in ceea ce priveste legiferarea profesiei de arhitect. Este deci o organizatie din care poti sa ai impact daca construiesti cu incredere si cu energie.

Ai condus si initiat proiecte care au fost si sunt in continuare la intersectia mai multor discipline si domenii: arhitectura, educatie, cultura si o zona de sociologie foarte puternica. Ma gandesc la De-a Arhitectura, multe proiecte editoriale, Triplex Confinium, UndeLocuiesc.eu? Cum ai reusit sa tii impreuna aceste paliere si sa le transformi intr-un discurs coerent?

Tot timpul le-am zis studentilor mei, in perioada cand inca predam, ca probabil cel mai frumos lucru la arhitectura, din perspectiva competentelor pe care le castigi, este capacitatea de a gestiona complexitatea, de a lucra cu foarte multe straturi, de a intelege cum sa suprapui mai multe straturi, cum sa le sintetizezi si cum sa construiesti ceva ce este coerent din perspectiva mai multor profesii. Acesta este skill-ul meu preferat.

Care s-a tradus in arhitectura si in toate celelalte domenii in care activezi. 

Exact, este firul comun din toate proiectele mele. Toate proiectele in care m-am implicat incearca sa gestioneze intr-un fel sau altul complexitatea si sa o faca abordabila, usor de inteles si usor de lucrat cu ea in diferite zone. De exemplu, proiectul UndeLocuiesc.eu era un ghid pentru cei care isi cauta un apartament. Erau un ghid prin care fix acest lucru incercam sa facem, sa desfacem complexitatea locuintei ca si produs intr-o piata, un produs foarte complex de altfel. Si incercam prin aceasta cartulie pe care o facusem impreuna cu Razvan Zamfira, colegul meu, sa desfacem locuinta uitandu-ne la toate calitatile sale, de la scara urbana pana la scara locuintei, ca si investitie financiara. Incercam sa desfacem toata chestiunea aceasta intr-un format de tip ghid, astfel incat cumparatorii sa se poata raporta usor la ea. La fel si cu De-a Arhitectura, acolo am avut bucuria sa fac parte din Asociatia De-a Arhitectura inca la inceputurile ei, cand era doar o gasca de doamne din Bucuresti. Ele au avut visul acesta minunat de a povesti copiilor din scoli despre arhitectura, asa cum li se povesteste si cum invata despre corpul uman, despre paduri, despre alte specii, intelegand ca, de fapt, arhitectura este o mare parte din viata noastra. Din pacate, nu invatam despre arhitectura ca despre alte componente din viata noastra si aceasta a fost misiunea lor. Am fost foarte bucuroasa sa ma alatur pentru o perioada scurta acestei misiuni si dupa aceea sa dezvolt misiunea mai departe, prin alte proiecte. Acesta este cazul si Bienalei de Arhitectura, care facea de fapt acelasi lucru, dar la o cu totul alta scara, pentru un alt tip de audienta, insa misiunea era tot in zona aceasta.

“Toti cei care facem parte din Faber ne asumaseram ca vrem sa avem o contributie solida in Timisoara, prin ceea ce facem fiecare dintre noi profesional in viata.” (Oana Simionescu)

Si acum vorbim de Faber, unul dintre reperele creative si culturale majore din tara noastra. Cum ii definesti semnificatia atat pentru Timisoara, dar separat si personal, pentru tine?

Pentru Timisoara cred ca este un proiect important, pentru ca este foarte diferit si probabil nu doar pentru Timisoara. Ce este foarte neobisnuit la ce am facut noi si foarte fragil in acelasi timp, este faptul ca un grup destul de mare de persoane particulare au pus mana de la mana, resurse, atat financiare, cat si cunoastere, intuitie, tot ce am avut noi mai bun, fiecare dintre noi, pentru a pregati acest spatiu, astfel incat sa putem participa activ la misiunea Timisoarei de a fi Capitala Culturala Europeana, initial in 2021 si apoi in 2023. Spun neobisnuit pentru ca este o asumare majora din partea unui grup de oameni privati, care nu am fost ajutati prin fonduri publice sau de administratie in niciun mod sa facem Faber. L-am facut pentru ca stiam ca orasul are nevoie de acest lucru si pentru ca toti cei care facem parte din Faber la momentul respectiv, ne asumaseram ca vrem sa avem o contributie solida in Timisoara, prin ce facem fiecare dintre noi profesional in viata. Aceasta era o misiune comuna a fiecaruia dintre noi si misiunea aceasta cred ca ne-a facut sa ne strangem in acest grup.

Bineinteles ca e foarte dificil sa faci treaba aceasta. Pe de-o parte este un gest foarte generos, foarte frumos, dar pe de alta parte, exista foarte multa presiune in spatele acestei generozitati. Si a gasi o formula echilibrata intre a fi generos, a fi sustenabil, a fi relevant, a ramane activ, a vorbi despre lucruri care conteaza, e un echilibru foarte delicat intre a ne indeplini misiunea, pe de o parte, si, pe de alta parte, a ne putea indeplini misiunea la un nivel de calitate foarte bun, cu respect fata de toti colaboratorii nostri. Setul acesta de valori cu care am plecat la drum este o chestiune foarte valoroasa, dar si foarte dificil de mentinut. Acesta este si motivul pentru care, de fapt, in momentul de fata, identitatea mea profesionala este in foarte mare masura angajata si angrenata in Faber. Am renuntat la absolut orice alte lucruri pe care le faceam, pentru ca inainte sa ma interesez complet in Faber faceam foarte multe alte lucruri, dar mi-am dat seama ca, pentru a gasi acest echilibru, este nevoie de foarte mult efort.

Ma intreb de perioada pandemiei, spuneai ca Faber tocmai pornea, lucrurile se puneau pe roate si dintr-odata totul s-a oprit. V-a ajutat sau v-a daunat, cum a fost pentru ceea ce aveti voi in plan?

Ne-a fost foarte teama de pandemie. Noi am deschis in a doua jumatate a lui 2020, deci cand tocmai incepusera toate restrictiile si ne-a fost foarte teama ca deschidem in cel mai prost moment posibil. Ne gandeam ca o sa deschidem si va fi gol, dar nu a fost deloc asa. Acest lucru s-a intamplat si pentru ca noi aveam aceasta curte la Faber care a fost perfecta pentru a putea gazdui evenimente in conditiile de lockdown, de distantare sociala. Asa se face ca, de fapt, a fost o perioada foarte aglomerata, cu foarte multe evenimente, pentru ca nu erau prea multe alte locuri in oras care puteau sa faca aceste lucruri si chiar daca era pandemie, lumea nu s-a oprit. Am continuat si noi si altii sa avem activitate si a fost un an la fel de plin ca altii.

Faber functioneaza ca ONG, dar si ca SRL. Cum functioneaza aceasta dualitate in viata de zi cu zi a centrului?

Intre timp, am separat lucrurile destul de clar. Firma Faber SRL se refera la cladire. Firma a facut investitia in cladire si firma este cea care se ocupa de a gazdui si gazduim in jur de 300 de evenimente pe an, foarte diferite ca si tip de evenimente. Asociatia se ocupa de programul nostru cultural, de Design Signals, mai precis. Aceasta este diferenta dintre cele doua. Asociatia este pe programul cultural si firma este pe tot ce inseamna cladire, mentenanta cladirii si gazduire.

Vorbeai de 300 de evenimente pe an. Cam atatea au fost si in 2023, cand Timisoara a fost Capitala Europeana a Culturii, si ati avut in jur de 300 de evenimente. Ma intrebam cum ai reusit sa gestionezi o asemenea densitate si anvergura si ce a insemnat pentru tine?

A fost un an cum sper ca nu o sa mai fie altul, un an incredibil de greu, nu doar pentru mine, ci pentru toata comunitatea din sectorul cultural si creativ din Timisoara. Dar n-avea cum sa fie altfel, daca a fost asa, inseamna ca a fost bine. Nu gestionez singura ce se intampla la Faber, suntem o echipa de 7 oameni acum, fiecare cu misiunea lui in cadrul Faber, impreuna facem toate lucrurile acestea. Din cele 300 de evenimente, noi am organizat probabil in jur de 20 in anul Capitalei Culturale. In anul respectiv, am avut si program muzical, concerte, cele trei expozitii din cadrul Bright Cityscapes si toata cercetarea din cadrul Bright Cityscapes — aceasta cred ca a fost partea mai dificila — si apoi a gazdui alte evenimente in cadrul Faber. Acolo conteaza foarte mult si aportul celor care vin in spatiu, ei se ocupa de partea de organizare, iar noi sustinem, oferindu-le pe de-o parte spatiu si apoi toate serviciile aferente unei bune gazduiri.

In 2023 ati lansat Bright Cityscapes, care a conectat designul cu industria automotive. Astazi continuati cu Design Signals, o expozitie care e deschisa in aceasta perioada la Timisoara, incepand cu 26 septembrie, deschisa pana in 16 noiembrie. De unde a pornit ideea de a ancora designul in acest dialog cu industriile locale? 

Este de fapt un proiect care a venit foarte firesc in continuarea lui Faber cladirea, care a fost un gest prin care am recuperat un fost spatiu industrial, am reabilitat aceasta cladire si am deschis-o sectorului cultural si creativ preponderent, dar, de fapt, este un spatiu deschis tuturor. Prin programul nostru cultural pe care am inceput sa-l conturam din 2022 impreuna cu Martina Muzi, curatoarea invitata in aceasta constructie, am inceput cu intrebarea ”Ce este relevant sa faci astazi in Timisoara, ca si produs cultural?”. Pe de o parte, intelegand si care este fundalul nostru profesional, adica stiam cam care sunt zonele cu care putem opera din punct de vedere profesional, dar ce ne-a interesat mai mult decat acest lucru a fost sa facem ceva care sa fie relevant si sa fie accesat de public nu pentru ca este ceva sofisticat si frumos si recomandat de experti. Desi are si aceasta componenta si sigur ca ne dorim si partea asta. Dar ce ne doream noi foarte mult este ca accesul inspre acest produs cultural sa se faca prin niste lucruri care sunt extrem de tangibile pentru cetateanul de rand. Si conexiunea cu industria in Timisoara este doar fireasca, Timisoara fiind al doilea cel mai important oras industrial din Romania. Fabricile sunt o imagine foarte uzuala in Timisoara si foarte multi timisoreni, de fapt, vin din zona aceasta inginereasca intr-un fel sau altul, deci din asta este facut orasul si acesta a fost punctul nostru de start, pe care l-am dezvoltat destul de consistent, cu ajutorul lui Norbert Petrovici si a echipei lui de cercetare de la Babes-Bolyai.

Cu ei am facut o cercetare despre economia Timisoarei si evolutia economiei orasului in ultimii 100 de ani, incercand sa intelegem care sunt vectorii economici, societal, culturali care misca orasul si care au miscat Timisoara in timp. In urma acestei cercetari, am asezat un program imaginat pe 5 ani, care a inceput cu Bright Cityscapes, aceasta a fost prima editie. Bright Cityscapes fiind parte din programul Timisoara Capitala Europeana a Culturii si impreuna cu Universitatea Politehnica am ales aceasta felie din program la recomandarea curatorilor programului Capitalei. Asa am inceput cu industria automotive in 2023, care este cea mai puternica industrie in acest moment si, detasat, o industrie caracteristica pentru Timisoara. In acest program, dincolo de a ne uita la industrie prin date, ne uitam la industrie prin oameni, iar pentru a face acest lucru vizitam foarte multe fabrici unde fotografiem ceea ce vedem, vorbim cu oameni din fabrici sau cu oameni care au lucrat mai demult in fabrici, colectionam artefacte si produse din fabrici vechi si noi. O buna parte din proiect este despre a spune povestea industriei acum, la inceput ce se face acum in Timisoara, iar acum am ajuns la ce se face acum in Romania. De fapt, nu poti sa vorbesti despre industrie doar in plan local, doar ca in anul Capitalei a fost important sa facem acest lucru.

Deci facem o radiografie, in primul rand, si facand aceasta radiografie, noi actionam in acelasi timp ca niste buni designeri, pentru ca orice designer bun incepe prin a intelege care este ecosistemul cu care lucreaza, incepe prin a-si defini, in mod ideal, cu atentie problema pe care o are de rezolvat. Prin aceasta cercetare facem si acest lucru, identificam fabrici care au potential sa primeasca designeri si sa deschida noi perspective impreuna cu acesti designeri. Sau identificam materiale sau produse pe care aceste fabrici fie le produc, fie le au ca si rezultat secundar al productiei, fie sunt efectiv deseuri din procesele lor de productie sau materie prima. Deci ne conectam destul de atent si delicat la acest ecosistem si mai apoi prin instrumente specifice designului contemporan.

Din afara se vede doar puntea pe care o creati catre comunitate, catre oameni, nu se vede puntea pe care o creati in interior, intre designeri si diferitele afaceri si oamenii care lucreaza in industrie. Este foarte interesanta si editia Design Signals de anul acesta care se apleaca asupra industriei chimice.

Bright Cityscapes, cum se numea programul in 2023, s-a transformat in Design Signals, acesta este numele programului in ansamblu. In 2024, ne-am uitat la industria textila, iar in 2025, ne uitam la industria chimica la scara nationala. Am vizitat peste 20 de fabrici la nivel national, iar expozitia de anul acesta, care se numeste „Legaturi chimice” sau ”Chemical Bonds” va prezenta acest ecosistem de fabrici la scara nationala, precum si impactul industriei chimice transversal in tot ce inseamna industrie in Romania. Pentru ca industria chimica este, de fapt, industria tuturor industriilor, exista peste tot.

Pare un domeniu atat de tehnic. Cred ca multi cand aud chimie se gandesc la orele de chimie pe care le-au avut ultima oara, probabil la liceu, dar de fapt e omniprezent in vietile noastre. Cum am lucrat curatoarea Martina Muzi ca sa aduca acest concept, sa-l transpuna in expozitie?

Avem in continuare aceste straturi pe care le avem in fiecare an, fotografia, interviul, colectia de materiale, toata cercetarea realizata de Norbert si echipa lui, tradusa de o echipa de designeri informationali care o transforma intr-o informatie interactiva si usor de inteles. Ne uitam la toate produsele din industria chimica si evolutia lor din anii 1960 pana in 2021, incercand sa intelegem care este gradul de complexitate al produselor, cate dintre ele se exporta, cate dintre ele se importa. 

Deci raportul dintre export-import, care este conexiunea fiecarui tip de produs cu alte industrii si apoi, pe langa aceasta privire de ansamblu, sunt o gramada de povesti foarte directe spuse prin intermediul produselor pe care le-am colectionat. Si cand spun produse, soda caustica este un produs sau diverse tipuri de pigmenti, cum ar fi pigmentul de aluminiu sau bioplasticul si fiecare produs pe care il prezentam in expozitie, este povestea productiei lui, pe de-o parte, si apoi infrastructura necesara productiei produsului respectiv si rolul acelui produs in industrie. Prin colaborarea cu designerii este prezentat si potentialul acelui produs, fie pentru explorari neconventionale sau care merg inspre abordari jurnalistice, uneori artistice, dar si abordari pragmatice care vin din zona aceasta de dezvoltare de produs.

Cu Martina de cati ani lucrati?

Din 2022.

Si pentru expozitia aceasta Design Signals, cum ati lucrat diferit? Voi oferiti partea de cercetare?

Am conceput impreuna acest program si de la inceput a fost pe mai multe teme. Am inceput cu Bright Cityscapes prin a experimenta niste metode pe care le-am construit in dialog, impreuna, eu cu ea si cu partenerii nostri. Am implementat metoda, am inteles ce functioneaza, ce nu functioneaza si perfectam mereu ceea ce facem, adica suntem foarte critice vizavi de procesul nostru si incercam mereu sa il imbunatatim, pe de-o parte. Atat din punct de vedere al relevantei pentru public, cat si din punct de vedere al relevantei pentru designeri sau a relevantei pentru fabrici sau a relevantei pentru noi pe termen lung. Apropo de aceasta posibilitate de a identifica noi servicii, noi tipuri de produse pe care sa le facem, este un proces constant de fermentare, la care ne uitam foarte critic si il ajustam pe parcurs. Imi place mult sa facem acest lucru, chiar daca este foarte obositor sa fii tot timpul critic cu tine.

“Mi-am dorit foarte mult sa ma intorc in tara, pentru ca in acel loc perfect, Copenhaga, rolul meu nu avea cum sa fie foarte mare. Tot timpul in care am fost acolo eram plina de nerabdare de a ma intoarce cu ce am invatat si de a putea sa schimb ceva aici. Simteam ca aici chiar este nevoie sa faci lucruri si ca este foarte mult loc sa faci lucruri.” (Oana Simionescu)

Expozitia anterioara, „Secrete intretesute”, a adus la lumina niste povesti emotionante ale muncitorilor din fabricile de textile timisorene. Site-ul pe care l-ati creat online e foarte complet si foarte bine structurat, astfel incat chiar sa poti sa descoperi povestile respective. Ma gandeam pentru aceasta editie, care sunt povestile surprinzatoare pe care le-ati descoperit?

Sunt foarte multe povesti despre cum companii de stat au reusit sa supravietuiasca intregului proces de privatizare datorita retelelor interumane care existau de fapt in fabrica respectiva. Componenta aceasta umana pe care o intalnim prin procesul nostru in fiecare fabrica in parte este mai importanta decat as putea sa o punctez prin cuvinte. De fapt, succesul sau insuccesul unor fabrici depinde aproape integral de infrastructura umana care exista in acel loc. Am intalnit aceleasi tipuri de fabrici, dar care au destine absolut diferite pur si simplu datorita echipelor care exista in fabricile respective. Si acest lucru nu este ceva ce iti povesteste neaparat omul cu care interactionezi, este ceva ce vezi, de la cat e de curat in fabrica aceea pana la cum raspund la mailul prin care ii invitam sa devina parte din proiect si cat de multe lucruri impartasesc. Sunt foarte multi oameni pasionati in industrie si am observat o corelare destul de directa intre pasiune si succes.

O sa mergem un pic pe traseul tau acum. Ai povestit la un moment dat ca dorinta de a deveni arhitect a inceput in casa bunicilor din Sannicolau Mare si apoi a continuat si a fost alimentata de un vis al mamei tale. Cum iti amintesti inceputurile, ce rol crezi ca au avut in ceea ce faci astazi?

N-am avut niciodata filtrul acesta pragmatic in relatie cu viata mea. Cred ca abia acum incep sa-l formez, fortata de imprejurari. Am ales arhitectura din curiozitate si din pasiune si cu foarte, foarte multa emotie legata de cat de buna as putea sa fiu in a profesa. Tin minte ca pentru a intra la arhitectura trebuie sa faci pregatire, pentru ca exista un examen care se da pentru admitere si m-am pregatit cu doi arhitecti care m-au inspirat foarte mult la momentul respectiv si la fiecare am mers cu intrebarea aceasta, ”Credeti ca e bine, credeti ca as putea sa fac ceva eu in profesia aceasta? Am talent, inteleg?”. Am fost foarte emotionata de intrebarea aceasta foarte mult timp, chiar  si dupa ce am intrat la facultate, a fost cea mai mare frica a mea, sa fiu un arhitect mediocru. Nici macar nu intelegeam la ce se referea acest lucru, de mediocritate, dar mi-era foarte frica de el.

Din anii petrecuti in Bucuresti, fiind inconjurat de studenti, mi se pare ca dupa medicina, arhitectura e cea mai grea facultate. Probabil ca fiecarui student i se pare ca cea mai grea facultate este cea pe care o face el in acest moment, dar vazand oameni care termina sau incearca sa termine arhitectura, mi s-a parut ca unii dintre ei s-au chinuit chiar mai mult decat medicii sa termine, este ceva foarte complex.

Este extrem de complex si fix datorita faptului ca exista de foarte multe ori o presiune foarte mare de a fi un bun profesionist. Presiune care este foarte incarcata in perioada aceasta de formare, pentru ca aproape in toate scolile de arhitectura se propaga acest mit al arhitectului genial care schimba lumea, cum era Zaha Hadid, Rem Koolhaas si asa mai departe. 

Acum a mai apus vremea aceasta a starurilor, dar in continuare exista presiunea, se alimenteaza foarte mult egoul unui arhitect in formare si, in acelasi timp, exista o distanta foarte mare intre ce se vrea de la tine, ce ti se ofera in mod concret si limitele tale ca si individ pe planeta aceasta. Si presiunea respectiva nu este doar in tine, ca si individ, ci vine si din partea cadrelor didactice care, dincolo de propria lor presiune de a fi buni, pun foarte multa presiune pe studenti sa livreze la un nivel de calitate superior. Si acest lucru se intampla in contextul in care sa creezi iti ia timp. 

Arhitectura este si o profesie foarte complexa, care presupune sa intelegi foarte multe alte lucruri in spate. Nu este doar o chestiune de creativitate, ci trebuie sa intelegi cu adevarat complexitatea mai multor straturi pe care o cladire sau un spatiul urban le implica. Cred ca presiunea aceasta emotionala o face intr-adevar sa fie una dintre cele mai grele scoli dincolo de efectiv cantitatea de incarcare a studentului, cu teme, proiecte si cursuri.

Vorbeai de faptul ca iti cautai un fel de validare in facultate de la profesori. Ma intreb, dupa ce ai petrecut un an la BIG Architects, la Bjarke Ingels Group, una din cele mai reputate si renumite companii de arhitectura din lume unde ai lucrat un an de zile, in Copenhaga. Cum te-ai simtit, a fost momentul care te-a validat si ai spus gata?

Gata nu e niciodata, dar pot sa zic ca a merge in Copenhaga si la BIG a fost probabil una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat. M-am expus unui mod de gandire complet diferit fata de ceea ce eram obisnuita aici si acest lucru m-a facut sa-mi testez limitele foarte mult si sa-mi ridic foarte multe semne de intrebare vizavi de modul in care intelegeam eu profesia aceasta pana la momentul respectiv. De fapt, a deschis atat de multe posibilitati si atat de multe niveluri diferite de a intelege realitatea profesiei incat cred ca m-a alimentat cu energie si optimism pentru urmatorii zece ani.

De care ai avut multa nevoie cand ai revenit in tara, presupun.

Da, mi-am dorit foarte mult sa ma intorc in tara, pentru ca am avut posibilitatea sa raman la BIG, dar in tot timpul in care am fost acolo eram plina de nerabdare de a ma intoarce cu ce am invatat si de a putea sa schimb ceva aici. Simteam ca in acel loc perfect, Copenhaga, rolul meu nu avea cum sa fie foarte mare. Sigur, puteam sa am o viata frumoasa, sa ma bucur de ce au ei mai frumos acolo, dar pentru mine a fost foarte important sa ma intorc si sa fac ceva aici. Simteam ca aici chiar este nevoie sa faci lucruri, ca este foarte mult loc sa faci lucruri si ca este foarte mare nevoie ca oamenii sa se implice pentru a duce lucrurile mai departe. Deci m-am intors incarcata cu optimism, pentru ca de fapt invatasem acolo este ca poti sa faci mult mai multe cu profesia aceasta decat ce invatasem in scoala ca poti sa faci. Aceasta e una dintre marile calitati ale BIG, ca au capacitatea aceasta bine structurata si implementata in spate din punct de vedere organizational, de a intoarce problemele pe dos, de a scoate dintr-o problema sapte solutii posibile, una in arhitectura, dar celelalte sase in cu totul alte domenii. Si de a gasi colaboratorii necesari pentru a urmari solutiile respective si a le implementa.

Acest lucru pentru mine a fost magic, in sfarsit, gasisem o cheie prin care complexitatea aceasta de care ma tot izbeam nu mai avea solutie neaparat intr-o cladire doar. De fapt, defineai niste procese de lucru care erau foarte similare cu ce se intampla in arhitectura, doar ca poti sa explorezi foarte multe zone cu tipul acesta de proces creativ, care e specific profesiei de arhitect. Acest lucru este ce am facut organic mai departe. La inceput am facut foarte multe concursuri de arhitectura, deci am ramas foarte aproape de profesie, in sensul cel mai direct. Facand foarte multe concursuri si incepand sa lucram ca si arhitecti, mi-am dat seama ca distanta e foarte mare intre ce-mi imaginam eu si realitate si intre ce imi doream din punct de vedere profesional si ce se putea face. Acesta a fost momentul in care mi-am dat seama ca pozitia mea nu e unde trebuie si ca trebuie sa ma mai invart in jurul problemei pana gasesc solutii la care chiar pot sa contribui intr-un mod care sa imi aduca si bucurie si sa pot sa contribui, de fapt, cat mai bine posibil, cu ce stiu eu sa fac, la solutiile de care niste oameni au nevoie.

Ma intreb cum a fost ulterior experienta de predare la facultate, 13 ani ai predat. Cum te-a transformat contactul pe care l-ai avut constant cu generatiile tinere?

Am inceput sa predau imediat dupa ce am terminat scoala. Eram foarte preocupata de problemele studentilor si de ce intelesesem eu, ca student, ca lipseste din scoala. Atunci, in mod special in primii ani, am dedicat extrem de mult timp si energie, spre disperarea unor colegi de ai mei, de a gandi altfel temele, de a reface procesele de la ateliere, de a aduce invitati, de a scoate studentii din context si a merge cu ei altundeva, de a reface echipele. Am intors procesul didactic pe toate partile si am avut foarte multe discutii cu colegii mei, in special in primii ani, despre cum munca noastra ca pedagogi poate sa fie facuta mai bine, cu mai mult impact, cu mai multa grija fata de studenti, mai empatic poate. Mi-am dedicat foarte multa energie acestui proces si mi-a adus foarte multa bucurie. Este constant acest dialog intre generatii, in care intotdeauna cei mai in varsta spun despre cei mai tineri ca sunt mai prosti, respectiv cei mai tineri spun despre cei mai in varsta ca sunt expirati. De fapt, singura problema aici, care exista intre cele doua lumi, este inexistenta dorintei, din ambele parti, de a construi aceasta punte. 

Chestiunea aceasta ca studentii sunt mai prosti sau sunt slabi, nu exista. Este ceva ce, ca si cadru didactic, mi se pare foarte rau sa afirmi. Cred ca provocarea este care sunt mijloacele, mediile, procesele prin care poti sa aduci un student sa fie cu adevarat impreuna cu tine intr-un proces si sa dea suta la suta din ce poate el sa dea. Aceasta a fost constant provocarea in jurul careia m-am invartit in toti anii astia de predat. Era intrebarea pe care ne-o puneam mereu in procesul de reinventare si imbunatatire constanta a formatelor de lucru. Ma refer in special la atelierul de proiectare, pentru ca acolo am activat cel mai mult. In ultimii ani, faptul ca am virat tot mai mult inspre zona de management si antreprenoriat cultural, m-a indepartat tot mai mult de practica conventionala a arhitecturii, eu devenind tot mai atenta la cum sint folosite cladirile, la cum se fac temele corect, la relatia dintre un proiect si tot ce este in spatele lui, de la un plan de business la echipa si la utilizare. Acest lucru m-a dus un pic la periferia profesiei si la un moment dat mi-am dat seama ca e mai bine sa imi concentrez energia in ceea ce fac, Faber.

Faber s-a nascut in 2017, influentat direct de castigarea Timisoarei a titlului de Capitala Europeana a Culturii. Pe langa valorile pe care vi le-ati setat, care am inteles ca au fost foarte importante si de care stiu ca va tineti, ma intreb cum s-a inchegat echipa fondatoare si care au fost primele momente decisive de la inceput?

Povestea a inceput, de fapt, printr-o invitatie pe care am lansat-o catre un grup mai mare de arhitecti, am fost noua la inceput. Invitatia a fost de a reinventa tema biroului de arhitectura, o tema de gandire la ce inseamna astazi, de fapt, sa profesezi si cum poti sa faci acest lucru intr-un mod mai colaborativ, mai integrat si cu alte profesii si mai sustenabil din punct de vedere economic. Atunci, impreuna cu echipa aceasta de arhitecti, ne-am gandit la o strategie, la un birou de arhitectura care avea in jurul lui si alte componente, cum ar fi un makerspace, un spatiu de coworking si un atelier de design. In proximitatea Capitalei Culturale, ne-am dat seama ca, de fapt, acest model este unul care probabil ca ar trebui sa se intample intr-un alt tip de context si la alta scara, si ca nu poate sa fie o chestiune pe care sa o facem doar noi, trupa aceasta de arhitecti, intr-un apartament. Asa am inceput sa ne gandim care sunt zonele pe care le putem explora mai departe, care sunt domeniile de care vrem sa ne conectam, de ce tip de parteneri avem nevoie ca sa putem face aceasta chestiunea. Acesta a fost momentul in care le-am pitch-uit ideea aceasta lui Val si Cristinei Muresan. Pe ei i-am intalnit in Upgrade My City, o componenta de implicare civica din cadrul Bienalei Beta si mi-a placut foarte mult de ei la momentul respectiv, pentru ca m-am simtit foarte aproape de ei din perspectiva acestei misiuni de a se implica in Timisoara. Si ei au fost plecati in Irlanda, s-au intors in Timisoara si aveau etosul acesta de a investi cu generozitate in dezvoltarea acestui loc. Ne-am gasit foarte bine la momentul respectiv, ne-am potrivit foarte bine si am inceput sa cautam impreuna un spatiu.

In procesul acesta de cautare a unui loc in care sa ne desfasuram proiectul, ne-am intalnit cu cei de la Ambasada, ei faceau Festivalul Plai si pierdusera spatiul pe care il aveau si care era parte dintr-o fosta incinta industriala care tocmai urma sa se demoleze. Asa ca ne-am intalnit in jurul cladirii si acest hook al Capitalei Culturale ne-a dat motivul perfect sa ne reunim intr-un grup care sa dezvolte impreuna acest proiect. Adrian Irimescu s-a alaturat proiectului mai tarziu, in 2020, cand am ramas fara bani, fiindca reabilitarea cladirii a durat si a costat mai mult decat ne asteptam. Si am avut nevoie de sa fim mai multi ca sa putem termina proiectul. Tot timpul subliniez ca probabil daca nu ar fi fost aceasta presiune a lui 2021, eu sunt destul de sigura ca nu am fi terminat, pentru ca procesul de reabilitare al cladirii, procesul de imaginare si de pus pe picioare Faber, dincolo de cladire, dar ca si institutie, a fost foarte greu.

Si fiind arhitecti, presupun ca aveti alte standarde fata de un individ care avea o cladire si doar vrea sa o reabiliteze.

Aveam alte standarde, intr-adevar. Pe de alta parte, datorita faptului ca de multe ori e foarte dificil sa ai toate palariile in acelasi timp, ca noi eram si arhitecti, noi faceam si managementul de proiect, noi coordonam si procesul de creare a institutiei Faber, eram si investitori si mediatori ai intregului proces. Atunci, dincolo de a intelege nevoile tuturor actorilor implicati si care sunt limitele noastre de timp, de buget si asa mai departe, noi de fapt trebuia sa gestionam toate mingile si in acelasi timp sa si fim mediatorii proiectului, adica sa explicam tuturor partilor ca „am intarziat din motivul x” sau ca „a costat mai mult pentru ca…” De fapt, principalul motiv al depasirii bugetului a fost faptul ca a fost nevoie sa reabilitam structural cladirea mult mai intensiv decat ne imaginasem sau decat am evaluat la inceput.

Apropo de aceasta filozofie si istorie a locului — Homo Faber — povestea fabricii Azur si a familiei Farber, stiu ca a fost o inspiratie pentru proiect. Si apropo de ce spuneai mai devreme, de reabilitare si toate investitiile pe care le-ati facut, daca nu se stie, voi ati decis sa cumparati cladirea, nu sa o inchiriati. De aceea ati facut toate investitiile pe care le-ati facut. Cum ati ajuns la aceasta filozofie, Homo Faber?

Homo Faber este omul care face sau omul care isi construieste unelte pentru a face. Asa ne vedeam noi la momentul respectiv, niste oameni intreprinzatori care isi doresc foarte mult sa contribuie la viitorul orasului. Si conexiunea aceasta cu familia Farber vorbeste despre exact aceeasi suprapunere. Dincolo de faptul ca e o familie tipica pentru cartierul Fabric din Timisoara perioadei respective, ne-a emotionat foarte mult faptul ca s-au intors in Romania dupa ce ei au migrat in Statele Unite dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial si s-au intors in Romania, si au cumparat fosta fabrica a familiei. Fabrica a continuat si in continuare functioneaza, Fabrica Azur. Faptul ca locul in care noi ne aflam in Timisoara este cum este si ca am putut sa construim si impreuna cu ei, in parteneriat cu ei, pentru ca exista acest drag de loc si de Timisoara, acest lucru ne-a inspirat foarte, foarte mult.

Ai spus intr-un interviu ca nu urmaresti profit, ci sa aduci valoare pentru oras. Ceea ce se si intampla este evident prin tot ceea ce faceti. Ma intreb cum se traduce acest lucru prin relatia cu mediul privat si cu finantarile.

Fara implicarea unor parteneri cheie din Faber, acesta nu ar fi fost posibil. Si aici ma refer in mod special la Adrian Irimescu, Cristina si Val Muresan, ei sunt principalii investitori din proiect. Noi, cei care venim din zona culturala, avem un share mult mai mic, pentru ca aceasta e realitatea capacitatii noastre financiare. Noi am decis sa cumparam cladirea si nu s-o inchiriem, pentru ca de la inceput ne-am propus toti, impreuna, sa avem impact pe termen lung si ca ceea ce facem azi sa nu fie doar o chestiune pe care sa o facem doar pentru anul Capitalei, ci sa investim cu sens, pe termen lung, avand ca obiectiv aceasta capacitare a sectorului cultural si creativ in mod special. Sigur ca este o distanta foarte mare de la zis la facut si ca un obiectiv pe care ni l-am pus in minte cu totii din start a fost ca acest proiect sa fie in primul rand sustenabil. Acest lucru inseamna ca ne-am propus sa nu aducem bani de acasa, dincolo de investitia pe care am facut-o initial. Aici suntem ok cu, adica suntem la acest zero tarait pentru ca Faber e un start-up intr-un fel si dincolo de a pune pe picioare ce ne-am propus sa punem pe picioare pentru a putea sustine dezvoltarea sectorului in plan local. Urmatorul nivel este sa identificam o serie de servicii complementare care ne pot ajuta nu doar sa supravietuim, ci si sa scanam ceea ce se intampla. Si aici un rol important il are programul nostru cultural, deoarece ceea ce facem cu cladirea este sustenabil, dar ceea ce facem prin continutul nostru cultural cred ca are foarte mult potential de a se dezvolta in foarte multe zone antreprenoriale. 

Provocarea este sa identificam care sunt acele zone pe care vrem sa le dezvoltam mai departe. Activitatea programului cultural este finantata prin granturi de finantare si sponsorizari, asa reusim sa facem programul acesta cu ajutorul finantatorilor in mod principal, dar cautam constant o iesire, chiar daca aceasta iesire nu va fi niciodata in totalitate. Cred, cu toate acestea, ca vana aceasta antreprenoriala e foarte importanta, chiar si atunci cand faci produse culturale. Si apropo de unde am pornit cu programul, de la intrebarea „Ce este relevant sa facem ca produs cultural in Timisoara?”. Mi se pare ca de multe ori a face cultura de dragul culturii, adica fara sa ai niste intrebari care ancoreaza produsul tau in realitate, intr-un mod sau altul, nu este foarte sustenabil sa faci chestiunea asta. Trebuie sa gasesti niste cai prin care celor carora li te adresezi sa li se para ceea ce faci suficient de relevant incat sa plateasca un bilet sau sa cumpere ceva, sa adereze la misiunea ta in modul acesta.

Ce ti se pare cel mai placut la ceea ce faci in prezent la Faber? La activitatea pe care o desfasurati acolo?

Sa construiesc strategii pe termen mediu si lung, cred ca asta vine din a fi arhitect, e parte din placerea profesiei. Imi place foarte mult sa fac chestiunea aceasta si in relatie cu rezultatele pe care le avem si in dialog cu parteneri sau cu posibili parteneri. Imi place foarte mult sa construiesc in directia aceasta si in dialog cu Martina, curatoarea noastra, si in dialog cu fabricile pe care le vizitam. Procesul acesta prin care, de fapt, iei toate firele acestea pe care le descoperi in timp, incepi sa tesi ceva cu ele si incepi sa intelegi ce tesi sau ce ai putea sa tesi.

Daca ar fi sa transmiti o lectie tinerilor arhitecti si manageri culturali din Romania, care crezi ca ar fi aceea care i-ar ajuta sa le fie mai usor sa faca proiecte mai relevante?

Sa fie foarte atenti la cum isi aleg si formuleaza intrebarile. A sti sa formulezi si sa pui intrebari bune cred ca te poate duce in locuri neasteptate. Ori, daca vii cu raspunsurile la tine si nu ai aceasta dorinta activa de a intelege si a cauta cele mai relevante raspunsuri posibile, cred ca e foarte dificil sa ajungi intr-un loc cu adevarat relevant. Aceasta cred ca este o capcana in profesiile creative in general, te pierzi de multe ori in propriile tale vise si ganduri si uiti sa ataci cu intrebarile potrivite.

Daca ar fi sa iti multumesti tie pentru ceva, pentru ce ti-ai fi recunoscatoare?

Poate pentru perseverenta de a explora. Aceasta a fost tot timpul o intrebare care m-a chinuit mult. Sa renunt la o profesie cum este arhitectura nu-i usor, tot timpul voiam sa fac acest lucru sau altceva, nu stiam ce este mai bine sa aleg. Perseverenta prin care am urmarit mereu aceste intrebari pe care mi le puneam constant in relatie cu tot ceea ce faceam si in functie de raspunsurile pe care le primeam. Asa mi-am croit de fapt drumul, nu am avut un drum din acesta, lin, in care sa spun ca vreau sa ajung acolo si cum fac sa urc pana acolo. Mai degraba plecand de la problemele specifice profesiei, punand intrebare dupa intrebare, pentru a incerca sa merg tot mai in profunzime, asa am ajuns aici, de fapt. In cele din urma, cred ca pot sa-mi multumesc pentru acest lucru, pentru perseverenta de a inainta in acest drum, in ciuda comparatiei constante cu cai profesionale conventionale.

Ce este pentru tine arta?

Un format care imi permite sa explorez dincolo de limite conventionale.