„Profesorul Giuseppe Plazzi este un neurolog care și-a dedicat viața profesională studiului somnului, în laboratorul pe care îl conduce la Universitatea din Modena și Reggio Emilia. Cu peste cinci sute de lucrări publicate în jurnale științifice de prim rang, el a avut o contribuție decisivă la înțelegerea unei serii de afecțiuni medicale. 

Guvernat în vremuri mitologice de Hypnos, somnul – această abolire fiziologică a stării de conștiență, cu roluri multiple, dar neînțelese științific pe deplin – are o patologie specifică diversă, necunoscută de marele public și uneori nerecunoscută chiar de medici. Somnul pare să fie, de fapt, o junglă în care ne pândesc multe pericole. O bună parte dintre acestea sunt revelate de Plazzi într-o serie spectaculoasă de cazuri, instrumentată științific și literar fermecător. Vom afla aici despre vârfurile și undele electrice ale creierului nostru adormit, dar și despre Diego, care alerga, țopăia și urla prin casă în timpul somnului, sau despre povestea tragică a domnului S., care și-a ucis soția în timp ce dormea, cu un Beretta de calibrul 7,65. «Când adormim, conștiința și morala se suspendă», spune Plazzi.

Între aceste coperte găsim povestiri ale unor cazuri clinice impresionante, în mostre de medicină narativă care amintesc de stilul impus categoric de celebrul Oliver Sacks, la rându-i neurolog și scriitor seducător. Le putem citi ca pe un volum de proză scurtă, dar și ca pe o carte de popularizare a medicinii somnului. Este o carte echilibrată, adevărată, are stil, tristețe și rezonanță.“ — prof. dr. BOGDAN OVIDIU POPESCU, medic primar neurolog

În noua serie „Psi“, ramura umanistă a colecției de știință, apar lucrări de psihologie individuală și socială axate pe cele mai actuale teme, precum și cercetări de ultimă oră din sfera amplă a neuroștiințelor și a științelor cognitive.

GIUSEPPE PLAZZI, neurolog italian de renume, specialist în medicina somnului, cu o carieră axată pe narcolepsie, parasomnii și alte hipersomnii rare, a absolvit medicina la Universitatea din Bologna și s‑a specializat în neurologie în 1991. Conduce Laboratorul pentru Tulburările de Somn la Universitatea din Bologna și este profesor la Universitatea din Modena și Reggio Emilia. Este autorul a peste 300 de articole științifice. A fost președinte al Asociației Italiene de Medicină a Somnului și al Rețelei Europene de Narcolepsie. Pe lângă cariera medicală, are un trecut sportiv notabil ca navigator de performanță.

Cei trei frați care nu dormeau niciodată și alte povești despre tulburările somnului de Giuseppe Plazzi, în traducerea lui George Arion Jr., a apărut  la Editura Humanitas, în colecția Știință PSI si o puteti cumpara de aici.

FRAGMENT Cei trei frați care nu dormeau niciodată și alte povești despre tulburările somnului de Giuseppe Plazzi

Hans Berger a fost cel care, cu mulți ani înainte de nașterea  polisomnografiei, a realizat primul pas decisiv înainte. Psihiatrul german, care efectua în mare taină studii despre telepatie, a anunțat în 1929 faptul că descoperise undele electrice cerebrale. Berger inventase un dispozitiv capabil să înregistreze pe  suprafața scalpului curenții electrici emiși spontan de creier, așa‑numita „electroencefalogramă“. Fără a reuși vreodată să demonstreze că undele electrice puteau fi influențate de telepatie (care rămânea obiectul principal al cercetărilor sale) și acuzat de fraudă științifică, a plecat umilit de la Universitatea din Jena, unde preda. S‑a sinucis în 1941, fiind găsit spânzurat în aripa de sud a clinicii sale, pradă obsesiilor sale vizionare. Însă descoperirea făcută de el a marcat nașterea neurofiziologiei clinice, iar prin electroencefalografie a sădit prima sămânță pentru studierea modernă a somnului.

A crezut în descoperirea sa chiar și una dintre numeroasele figuri complexe care în anii aceia s‑au dedicat studierii somnu‑ lui: filantropul Alfred Lee Loomis. Studiul electroencefalogramei inventate de Berger a devenit una dintre temele principale ale centrului său de cercetări multidisciplinare creat la Tuxedo Park, în zona metropolitană a New Yorkului, iar în 1937, înregistrând mai multe persoane în timpul somnului, Loomis a descoperit modificările de la nivelul undelor electrice cerebrale care fac deosebirea între diferitele „faze ale somnului“.

În timpul tranziției de la veghe la somn, pe encefalogramă apare o schimbare treptată a activității electrice cerebrale. Activitatea electrică rapidă, regulată, similară dinților unui pieptene, caracteristică stării de veghe cu ochii închiși (așa‑numita activitate alfa), este înlocuită de o activitate mai lentă: de la 8–13 unde pe secundă, activitatea încetinește la 4–7 (activitatea teta), întreruptă din când în când de potențiale electrice ample, predominante în regiunile din centrul scalpului – punctele din creștetul capului. Aceasta este faza 1 a somnului (numită astăzi N1), adică „somnul ușor“.

După câteva minute pătrundem în somnul adevărat. De regulă, semnul pentru începutul fazei 2 a somnului (N2) este apariția potențialelor electrice uriașe și a exploziilor de activități rapide cu durată scurtă, 0,5–1,5 secunde, care desenează pe encefalogramă o figură asemănătoare unui fus. Este vorba despre „complexe K“ și, respectiv, despre „fusuri ale somnului“.

După zece minute de la apariția lor încep să se observe undele lente – până la o undă pe secundă – și cele ample. Sunt undele delta, care se vor impune trăgând subiectul în somnul profund, în ceea ce astăzi numim faza N3. Timp de peste o oră, desenul encefalografic va fi dominat de activitatea delta; după aceea vor apărea din nou fusurile somnului și complexele K. Iar apoi, înainte de a cădea din nou în somnul profund, timp de câteva minute, desenul va semăna din nou cu cel din starea de veghe, chiar dacă nu se întâmplă de prea multe ori să ne trezim prima oară la nouăzeci de minute după ce adormim. Abia peste douăzeci de ani, trei oameni de știință vor descoperi, aproape întâmplător, că în clipa aceea pătrundem în faza de „somn REM“, asociată viselor.

În aceeași perioadă a studiilor despre encefalografie desfășurate în mare secret de Hans Berger, o altă figură legendară și‑a legat pe veci numele de cercetarea în domeniul somnului. În 1918, baronul Constantin von Economo, reîntors la Viena de pe frontul rusesc, și‑a reluat cercetările în patologie studiind creierul persoanelor ucise de o molimă care a făcut milioane de victime la sfârșitul Primului Război Mondial: pandemia virală cunoscută drept „gripa spaniolă“. Una dintre consecințele infecției cu virsulul H1N1 al gripei spaniole era apariția unei encefalite caracterizate de o stare de somn profund, denumită din acest motiv „encefalită letargică“. Studiind creierul victimelor encefalitei letargice, von Economo a descoperit o leziune localizată într‑o structură profundă a creierului, hipotalamusul, iar în baza acestor observații a formulat corect ipoteza conform căreia hipotalamusul conține un „centru al somnului“. Pentru prima oară, o boală conducea cercetările către o zonă a creierului răspunzătoare de corecta funcționare a somnului.

Ipoteza lui von Economo era confirmată aproape în timp real la Zürich de către fiziologul elvețian Walter Hess: făcând experimente pe pisica lui, Hess a descoperit că stimularea electrică a părții anterioare a hipotalamusului îi provoca felinei o stare de somnolenţă. A descoperit și că partea anterioară a unui nucleu profund al creierului, „talamusul antero‑medial“, determină o stare de somn și mai profundă. Mulțumită observa țiilor sale, Hess a fost distins cu Premiul Nobel în 1949, asta în timp ce alte piese importante și‑au găsit locul în mozaicul de cunoștințe care aveau să ducă la descoperirea principalelor mecanisme de control al somnului.

În același an, neurofiziologul italian Giuseppe Moruzzi, care s‑a mutat la Pisa după ce lucrase în cele mai importante laboratoare de fiziologie din Europa și America, a localizat – în laboratoarele lui Horace Magoun, de la Chicago – mai mulți centri cruciali pentru controlul stării de veghe în substanța reticulară a trunchiului cerebral. El a descoperit astfel că somnul nu reprezintă un fenomen pasiv, ci este în realitate rezultatul activării unor rețele neuronale complexe. Drumul deschis de Moruzzi spre înțelegerea motivelor din spatele somnului, a motivului pentru care somnul se activează, încă este străbătut de zeci de oameni de știință de succes, în frunte cu Giulio Tononi și Chiara Cirelli.

Între 1953 și 1959, descoperirea aproape întâmplătoare a somnului REM făcută de Nathaniel Kleitman și doi studenți ai săi, Eugene Aserinsky și Bill Dement, a completat tabloul caracteristicilor encefalografice ale somnului nocturn, având un efect exploziv asupra cercetărilor. La fiecare 70–90 de minute, au observat ei, somnul profund este întrerupt de somnul cu mișcări oculare rapide (REM înseamnă rapid eye movements). Bill Dement, venit ulterior în grupul lui Kleitman, împreună cu Aserinsky, a descoperit trezindu‑i pe subiecți că, în vreme ce în timpul somnului caracterizat de oscilații electroencefalografice lente conținutul mintal e extrem de sărac, în timpul somnului cu mișcări oculare rapide – atunci când electroencefalograma seamănă cu aceea a unui om treaz – activitatea mintală este intensă, vie, bizară. De fapt, în timpul somnului REM visăm.

Descoperirea alternanței dintre somnul REM și somnul cu unde lente – care de atunci poartă denumirea de „non‑REM“ – a permis realizarea unei descrieri complete a activității electroencefalografice în timpul somnului. În anii ’80 și ’90 au luat naștere sute de laboratoare, camere nesonorizate, izolate prin cuști Faraday pentru a proteja și ecrana observațiile de eventu‑ ale interferențe electrice externe, deseori construite în subteran și amplasate în spații nefolosite din părțile cele mai liniştite ale institutelor de cercetare. Laboratoarele găzduiau în timpul nopții subiecți sănătoși și pacienți pentru a fi studiați cu elec‑ troencefalografe tot mai complexe, capabile să urmărească un număr tot mai ridicat de parametri biologici: activitatea respiratorie, activitatea musculară, temperatura, activitatea cardiacă, presiunea arterială.

Și așa a luat naștere polisomnografia.

În anii ’80, odată cu posibilitatea de a înregistra pe bandă magnetică imaginile video ale pacienților luminați cu infraroșii, înregistrării polisomnografice i s‑au alăturat imaginile sincronizate ale pacienților. Inventarea video‑polisomnografiei a permis cercetătorilor să documenteze fiecare tip de comportament atipic din timpul somnului și să propună, în 1979, prima clasificare internațională a tulburărilor de somn.

De atunci, laboratoarele somnului au devenit un entuziasmant creuzet pentru cercetări științifice, oamenii de știință apucându‑se să scrie frenetic în foileton o poveste palpitantă pentru care nu părea să existe sfârșit. Informațiile strânse în acei douăzeci de ani extraordinari – imagini alb‑negru surprinse în timpul nopții – permit astăzi foarte multor pacienți din toată lumea să dea un nume episoadelor nocturne ciudate, de la tulburările cele mai frecvente – precum „teroarea nocturnă“ și „paralizia în timpul somnului“ – până la cele mai rare – precum „narcolepsia“ –, și să le trateze în mod corespunzător.

Prin urmare, aici vreau să vă însoțesc. La capătul acestui culoar pe care l‑am străbătut rapid ne blochează drumul o ușă albă și foarte înaltă. În spatele ușii, în încăperi luminate doar artificial, am decis să‑i aduc laolaltă pe câțiva dintre pacienții mei cei mai interesanți. Tulburările lor vor face câteodată ca toate certitudinile noastre cu privire la realitatea în care trăim să se clatine. În această călătorie vor exista nopți când vor domni coșmarurile și teroarea – și altele când, în schimb, fenomenele care ni se desfășoară înaintea ochilor ne vor smulge un zâmbet.

Însă, oricât de rare și extreme sunt tulburările pe care am hotărât să vi le povestesc, pot să vă asigur că fiecare dintre voi va putea recunoaște în ele amintiri, bănuieli și senzații surprinzător de familiare și să‑și înțeleagă propria minte nocturnă într‑o măsură mult mai mare decât vă puteți închipui.

Ușa se deschide, a sosit momentul să stingem lumina.