Un studiu despre manuscrisele lui Leonardo da Vinci arata cum a descoperit principii sustenabile pentru tratamente termice cu sute de ani inainte de a fi utilizate la scara larga.
Giorgio Vasari l-a descris pe Leonardo da Vinci inca din timpul vietii drept “trimis de divinitate” iar mai tarziu artistul a fost descris drept un geniu pentru ca a devenit specialist in mai multe domenii, avea deopotriva o creativitate vizionara, dar si o minte rationala de strateg militar, matematician si om de stiinta. Este considerat deseori omul Renasterii deoarece a reusit sa-si insuseasca toate atributele care definesc perioada de renastere a artei, a culturii umaniste si stiintelor. A depasit limitele contemporanilor si a reusit sa intuiasca numeroase inventii care aveau sa schimbe si sa defineasca lumea in care traim.
Un exemplu care arata cat de departe mergeau curiozitatea lui si dorinta de a invata ca un perfectionist fiecare domeniu care il preocupa vine din disectiile sale. In ateliere, in spitale si in sali improvizate, Leonardo a deschis literalmente corpurile pentru a intelege anatomia umana, participand si realizand disectii in perioade in care practica era puternic restrictionata si, adesea, tolerata doar in medii medicale controlate.
Sursele istorice mentioneaza peste 30 de cadavre pe care le-a disecat, multe studiate noaptea, la lumina lumanarilor, cu corpuri aduse din spitale sau de jefuitori de morminte, intr-o zona de frontier a legalitatii vremii. Pentru Leonardo, aceste disectii nu erau un scandal, ci singura cale prin care putea verifica, cu ochii lui, cum functioneaza muschii, oasele, vasele de sange, si cum se contrazic adesea teoriile prestabilite cu realitatea corpului.
Un studiu recent arata cum Leonardo nu doar ca nu se oprea la suprafata dar a reusit sa gaseasca solutii ce aveau sa fie puse in practica multi ani mai tarziu.
Aceeasi incapatanare de a vedea dincolo de aparente apare si atunci cand Leonardo se uita la lemn, nu doar la carne si os. In Codexul Madrid II, pastrat astazi la Biblioteca Nationala a Spaniei, el noteaza, aproape in treacat, ca anumite elemente din lemn „vor fi mai bine pastrate daca sunt decojite si arse la suprafata decat in orice alt mod”.
Formula pare, la prima vedere, un simplu sfat de atelier, pierdut printre studii de mecanica si proiecte de hidraulica. O lectura atenta arata insa altceva: un autor care trateaza lemnul ca pe o materie organica cu dinamica proprie, capabila sa raspunda la foc, umezeala si timp, si care intuieste ca o ardere controlata la suprafata poate schimba structura materialului si ii poate creste durabilitatea.
De fapt, cu mult inainte ca termenii de „bioarhitectura”, „sustenabilitate” sau „tratament termic al lemnului” sa fie formulati, Leonardo anticipeaza principiile tratamentelor termice si lasa in cateva randuri o regula tehnica pe care cercetarea actuala o poate masura, confirma si integra in discutiile despre constructii sustenabile. Conceptul de “sustenabil” isi are originea abia in 1713, din germanul „Nachhaltigkeit”, folosit de Hans Carl von Carlowitz in silvicultura.
Echipa formata din Annalisa Di Maria, Andrea da Montefeltro si Lucica Bianchi examineaza nota din Codexul Madrid II printr-o abordare comparativa, punand in relatie sursele manuscrise ale lui Leonardo cu tratate contemporane si cu studii moderne privind comportamentul materialelor lignocelulozice.
Concluzia lor este ca indicatia aparent pragmatica privind decojirea si arderea de suprafata nu functioneaza ca o simpla „reteta de atelier”, ci ca o sinteza a unui mod de a gandi in care observatia empirica, testarea si formularea de reguli tehnice se leaga de o intelegere sistematica a „vietii materialului”. Din aceasta perspectiva, notatia este citita ca o intuitie timpurie a ideii de integrare intre stiinta, natura si durabilitate.
Leonardo trateaza lemnul ca pe un organism in relatie directa cu mediul.
Textele analizate de cercetatori arata ca pentru Leonardo lemnul nu reprezinta doar un material de constructie sau un suport pentru sculptura, ci un sistem viu, aflat in echilibru cu mediul inconjurator. In alte pagini ale manuscriselor sale, el noteaza observatii legate de transpiratia lemnului, de capacitatea fibrei de a absorbi si de a elibera umezeala, de transformarile chimico-fizice care ii modifica densitatea si consistenta in timp. Nota din Codexul Madrid II se insereaza in aceasta serie de reflectii asupra „comportamentului materiei vegetale”.
Formula prin care recomanda decojirea trunchiului si arderea controlata a suprafetei este interpretata in studiu ca o recunoastere explicita a faptului ca durabilitatea lemnului depinde de modul in care este tratata „natura sa interioara”. Din perspectiva cercetatorilor, Leonardo pleaca de la ideea ca fiecare material organic are un mod propriu de a reactiona la umezeala, la atacul fungilor sau la actiunea insectelor xilofage, iar tratamentul corect trebuie sa tina cont de aceste caracteristici. Arderea de suprafata nu este descrisa ca un gest distructiv, ci ca o interventie menita sa stabilizeze materialul, sa il faca mai putin permeabil si mai putin vulnerabil la agentii de degradare.
Aceasta atentie pentru „viata materialului” corespunde unei viziuni mai largi a lui Leonardo asupra lumii, privita ca un organism dinamic in care legile naturii se repeta la scara micro si macro.
In perioada cuprinsa intre sfarsitul secolului al XV-lea si inceputul secolului al XVI-lea, cand sunt redactate caietele cunoscute astazi sub numele de Codex Madrid II, atelierele europene acordau un interes crescand prelucrarii lemnului atat in arta, cat si in inginerie civila. Leonardo se inscrie in acest context, dar il depaseste prin modul in care transforma tema lemnului intr-un subiect de studiu teoretic, tratat cu instrumente din arta, stiinta si filosofie naturala.
Leonardo formuleaza reguli tehnice pornind de la observatie si experiment.
Cercetarea subliniaza faptul ca notatia din Codexul Madrid II poate fi citita si ca un mic enunt de metoda. Ca un veritabil om de stiinta, Leonardo observa, testeaza, compara si abia apoi formuleaza o regula aplicabila. Fraza scurta despre lemn „decojit si ars la suprafata” apare in interiorul unei serii de studii in care autorul noteaza masuratori, schite, comparatii intre diferite solutii tehnice.
Studiul reaminteste ca Leonardo extrage informatii atat din experienta directa in ateliere si santiere, cat si din dialogul cu artizani si constructori, iar apoi le confrunta cu propriile incercari, pana cand ajunge la maxime operationale.
Nota privind arderea de suprafata a lemnului este tratata ca un astfel de maxim tehnic. Ea nu este prezentata in forma unei descrieri detaliate de procedeu, ci sub forma unei afirmatii concise, cu ton aproape indiscutabil, ceea ce sugereaza ca autorul considera regula verificata in practica.
Contextualizarea in cultura materiala a epocii arata ca, in secolele XV–XVI, lemnul era supus unor multiple experimente legate de uscare, impregnare si conservare, atat in artizanat, cat si in constructii navale sau arhitectura civila. Prin faptul ca introduce aici si ideea de ardere controlata, Leonardo plaseaza lemnul intr-o sfera de tratamente care, astazi, ar fi discutate sub eticheta generica de „modificare termica”. Studiul propune ca aceasta formula sa fie pusa in relatie cu alte note leonardesce despre raportul dintre caldura, umezeala si structura interna a materiei.
Arderea de suprafata descrisa de Leonardo este pusa in paralel cu Yakisugi.
Un element central al analizei il reprezinta comparatia cu practicile japoneze de protejare a lemnului prin ardere controlata. Cercetatorii observa ca metoda descrisa de Leonardo in Codexul Madrid II este frapant de apropiata de procedeul cunoscut astazi in cultura japoneza sub numele de Yakisugi sau Sho Sugi Ban, utilizat pentru protejarea si finisarea suprafetelor din lemn. In ambele cazuri, este vorba despre o ardere limitata la stratul exterior, care produce o zona carbonizata cu rol de bariera.
Din perspectiva stiintei materialelor, cercetarea explica faptul ca stratul carbonizat format prin ardere controlata reduce permeabilitatea lemnului, limiteaza patrunderea apei si creeaza conditii mai putin favorabile dezvoltarii fungilor si atacului insectelor xilofage. Sunt aspecte confirmate partial in studiile moderne.
Analiza coordonata de Annalisa Di Maria, Andrea da Montefeltro si Lucica Bianchi poate fi citita aici in integralitate, porneste de la ideea ca nota din Codexul Madrid II nu poate fi desprinsa de ansamblul gandirii tehnico-stiintifice a lui Leonardo.
Merita subliniat ca autorii studiului sunt expertii renumiti in domeniile lor: Annalisa Di Maria este recunoscuta la nivel international ca specialista in opera lui Leonardo da Vinci si membra a Clubului UNESCO din Florenta, Andrea da Montefeltro este biolog molecular, sculptor si specialist in analiza stiintifica figurativa si comparata iar Lucica Bianchi este istoric de arta si specialista in cercetare documentara.
Treptat, caietele lui Da Vinci au fost digitalizate iar majoritatea sunt disponibile online.
Pot fi consultate gratuit si descriu in detaliu modul in care matematica, fizica si ingineria erau bazele creatiei sale. In acelasi timp, jurnalele includ si informatii triviale: lista de cumparaturi sau datoriile personale ale artistului.
Se crede ca Da Vinci a inceput sa-si inregistreze gandurile in jurnale si caiete deschite in anii 1480 in timp ce era inginer militar naval pentru Ducele din Milano. Tipul de scriere folosit a fost cel in oglinda, specific Italiei din secolului al XVI-lea, care este citit de la dreapta spre stanga.
Leonardo si-a dorit ca jurnalele sale sa fie publicate si in acest scop i le-a lasat mostenire ucenicului sau Francesco Melzi insa pana la moartea acestuia o jumatate de secol mai tarziu, nu s-a facut mai nimic cu ele. Mai jos gasiti linkuri pentru a consulta manuscrisele.
