AUTOAREA BESTSELLERULUI DEMON COPPERHEAD, Pulitzer Prize for Fiction 2023

Vândut în peste 4 milioane de exemplare, Biblia lemnului otrăvit este romanul care a consacrat-o pe Barbara Kingsolver drept una dintre cele mai profunde și îndrăznețe scriitoare moderne.

O epopee plină de suspans despre tragica destrămare și remarcabila reconstrucție a unei familii pe parcursul a trei decenii petrecute în Africa.

În 1959, Nathan Price, un evanghelist înflăcărat, își duce familia și misiunea în Congoul Belgian. Cu mult entuziasm, iau cu ei ceea ce cred că le va fi util, însă descoperă curând că pe pământul

african totul — de la semințele de grădină până la Scriptură — se transformă în mod dezastruos.

Istoria familiei, întunecată de pierderile suferite și de întrebări rămase fără răspuns, este relatată, pe rând, de soția și cele patru fiice ale sale. Împletite cu pasiune, poveștile lor devin o explorare fascinantă a riscului moral și a responsabilității personale.

Barbara Kingsolver (n. 1955), scriitoare, eseistă și poetă americană, este autoarea a nouă bestsellere, printre care romanele Sub cerul liber, stăm în lumină, Flight Behavior și Prodigal Summer, precum și a unor volume de poezie, eseuri și nonficțiune. Împreună cu soțul și fiicele sale, a publicat

influenta lucrare Animal, Vegetable, Miracle: A Year of Food Life. Cărțile ei au fost traduse în peste treizeci de limbi, au câștigat premii literare și au cucerit numeroși cititori din întreaga lume. Este membră a American Academy of Arts and Letters, iar în 2000 i s-a acordat National Humanities

Medal, cea mai înaltă distincție americană pentru servicii aduse artei. Locuiește împreună cu soțul ei la o fermă din sudul munților Apalași. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai fost publicate romanele Demon Copperhead (Pulitzer Prize for Fiction 2023) și Lacuna (Orange Prize for

Fiction 2010).

Fragment carte. Barbara Kingsolver –  Biblia lemnului otrăvit

Leah

Tata se ducea în grădină de unul singur, în fiecare zi, ca să șadă acolo și să gândească. Îl deranja că plantele prosperau și umpleau cu flori parcela îngrădită, ca un salon funerar, dar nu făceau fructe. Știu că se ruga pentru asta. Uneori mă duceam și mă așezam lângă el, chiar dacă mama îmi băga vină că fac asta, spunând că el are nevoie de singurătatea lui.

El presupunea că e prea multă umbră din pricina copacilor. M‑am gândit îndelung și serios la această explicație, deoarece sunt întotdeauna dornică să‑mi lărgesc cunoștințele despre horticultură. E adevărat, copa­cii năvăleau asupra micului nostru luminiș. Tot timpul trebuia să rupem și să tăiem ramuri, încercând să ne recâștigăm pământul. Păi, unele vrejuri de fasole se răsuciseră pe trunchiurile copacilor până sus, tân­jind spre lumină.

Odată, cum ședeam amândoi cugetând la dovleci, m‑a întrebat pe neașteptate:

— Leah, știi din ce pricină s‑au certat la ultima întrunire biblică în Atlanta?

Nu prea se aștepta din partea mea să știu, așa că am așteptat. Eram emoționată de simplul fapt că‑mi vorbea în felul acesta blând, oarecum personal. Nu se uita la mine, bineînțeles, deoarece avea multe la care să se gândească, la fel ca‑ntotdeauna. Trudiserăm amândoi atât de mult pentru bunăvoința lui Dumnezeu, și totuși se părea că Dumnezeu încă mai aștepta din partea noastră să mai trudim o vreme, și depindea de tata să‑și dea seama ce înseamnă asta. Cu ochiul lui mai bun, privea adânc în floarea dovleacului, să caute sursa bolii de care suferea grădina lui. Florile se deschideau și se închideau, apoi fructele verzi din spatele lor se zbârceau și deveneau maronii. Fără nicio excepție. În schimbul sudorii noastre oneste, primiserăm până acum flori și frunze, dar nimic, de fapt, de pus pe masă la cină.

— Dimensiunea cerurilor, a spus el într‑un târziu.

— Poftim?

Inima mi‑a stat o clipă‑n loc. Și eu, care încercasem să ghicesc ce gândește tata despre treaba cu grădina. Era întotdeauna cu doi pași înaintea mea.

— La discuții biblice, au dezbătut dimensiunea cerurilor. Câte sute de metri. Câte sute în lungime, câte în lățime — și au pus oameni cu mașini de socotit ca să calculeze. Capitolul douăzeci și unu din Apo­calipsa dă măsura în trestii, alte cărți dau măsura în coți, și nu se prea potrivesc între ele.

În mod inexplicabil, părea enervat din pricina oamenilor care‑și aduseseră mașinile de calcul la o întrunire biblică, sau poate chiar din pricina Bibliei. Nu m‑am simțit deloc în apele mele.

— Mă rog, sper, bineînțeles, că va fi loc destul pentru toată lumea, am zis eu.

Asta era o îngrijorare cu totul nouă pentru mine. Deodată, am început să mă gândesc la toți oamenii care erau deja acolo, majoritatea bătrâni și nici într‑o formă bună. Mi‑i imaginam înghiontându‑se cu coatele ca la un târg de vechituri organizat de biserică.

— Pentru cei virtuoși va fi întotdeauna loc, a spus el.

— Amin, am răsuflat eu ușurată — mă aflam din nou pe un teren mai sigur.

— Multe sunt infirmitățile celui virtuos, iar Domnul îl izbăvește de toate. Dar știi, Leah, uneori El nu ne izbăvește de necazuri, ci ne trece prin ele.

— Tată Ceresc, izbăvește‑ne, am zis eu, deși nu mă interesa această perspectivă nouă.

Tata deja se supusese voinței Africii când refăcuse răsadurile în tumuli, așa cum se face aici. Pentru Dumnezeu, acesta a fost un semn sigur al smereniei și servituții sale, și era firesc, nu‑i așa, să ne așteptăm răsplata. Prin urmare, ce era treaba asta cu izbăvirea prin necazuri? Oare tata voia să sugereze că Dumnezeu nu e obligat să trimită în jos spre noi nici fasole, nici bostani, indiferent cât ne‑am speti în numele Lui? Că El se oferă pur și simplu să șadă acolo și să ne supună la chinuri unul după altul? Cu siguranță că nu era locul meu să iau la puricat marele plan al lui Dumnezeu, dar cum stă treaba cu balanța justiției?

Tata n‑a spus nimic să‑mi spulbere îngrijorările. A mai cules o floare de fasole și a ridicat‑o spre cer, examinând‑o în lumina Africii, ca un doctor cu o radiografie, căutând acel ceva secret care nu mergea ca lumea.

În august, prima lui predică pe tema botezului a crescut în lungime și intensitate. Apoi, acasă, când mama i‑a cerut lui Mama Tataba să pună supa pe plită, aceasta s‑a răsucit pe călcâie și a ieșit glonț pe ușa din față între cuvintele „supă“ și „plită“. Afară, i‑a tras tatei o muștruluială strașnică, dând din deget către el peste un întreg strat de răsaduri de roșii fără roșii. Indiferent ce credea ea că este greșeala lui, era chiar ultima picătură. Îi auzeam vocea mai tare și mai tare.

Bineînțeles că ne‑am speriat de moarte auzind pe cineva țipând la tata în halul ăsta. Șocant a fost și să‑l vedem stând acolo cu obrajii încinși, încercând să zică și el ceva. Cum stăteam toate fetele la fereas­tră, cu gurile căscate, trebuie că arătam ca surorile Lennon, la show‑ul lui Lawrence Welk[1]. Mama ne‑a alungat de la fereastră, spunându‑ne să ne luăm manualele și să ne apucăm de citit. Nu era ora potrivită pentru școală, nici măcar o zi de școală, dar am făcut întocmai cum ne‑a spus ea. Nu de mult o văzusem aruncând o cutie de fulgi de cartofi până‑n celălalt capăt al încăperii.

După o eternitate liniștită a Războiului Troian, Mama Tataba a năvălit înăuntru și și‑a aruncat șorțul pe un scaun. Toate ne‑am închis cărțile.

— Nu aici stau, a declarat ea. Trimite fată la Banga, dacă ajutor trebuie. Arăt ție gătit anghilă mare jos pe râu. Pește bun pentru copii.

Acesta a fost ultimul ei sfat pentru salvarea noastră. Am urmat‑o afară și m‑am uitat cum pășește apăsat pe drum, tălpile palide ale picioa­relor ei clipind înapoi spre mine. Apoi m‑am dus să‑l găsesc pe tata, care se îndepărtase de grădina îngrădită și se rezemase de un trunchi de copac. Întindea între degete, cu atenție, ceva ce semăna cu o viespe încă vie. Era lată cât palma mea și avea un 8 galben pe fiecare aripă în parte, la fel de clar ca și când l‑ar fi pictat un școlar meticulos sau Dumnezeu. Tata avea aerul că tocmai aruncase o privire spre strada principală din rai.

— Nu există polenizatori, mi‑a zis el.

— Ce?

— Insecte, aici, care să polenizeze grădina.

— Păi, e o lume întreagă de insecte aici!

O observație inutilă, presupun, în vreme ce amândoi priveam la insecta cu pricina, care se chinuia în mâinile sale.

— Insecte africane, Leah. Creaturi închipuite de Dumnezeu, în sco­pul de a folosi plantelor africane. Uită‑te la asta. De unde să știe ce‑i de făcut cu o fasole Kentucky Wonder?

N‑aveam de unde ști dacă avea sau nu dreptate. Vag înțeleg ce înseamnă polenizarea. Știu însă că albinele harnice fac partea cea mai mare a trebii.

— Bănuiesc că ar fi trebuit să aducem și câteva albine în buzunare.

Tata s‑a uitat la mine cu o expresie nouă — ciudată, înspăimântă­toare pentru mine, pentru că părea lipsită de încredere. Ca și când un străin mărunt, confuz, ar fi privit prin impozanta mască a trăsăturilor tatălui meu. Se uita la mine ca și când aș fi fost nou‑născuta lui minu­nată, pe care o iubea nespus, dar se temea că lumea nu va fi niciodată ce speraserăm noi să fie.

— Leah, a zis el, nu poți aduce albine. E ca și când ai aduce întreaga lume aici, unde nu e loc destul pentru ea.

— Știu, am înghițit eu în sec.

Am stat amândoi și ne‑am uitat prin gardul de bețe strâmbe la marea varietate de flori disprețuite din grădina tatei. În acele clipe mă stăpâneau atât de multe sentimente, și atât de diferite: exaltare în fața ciudatei exprimări a tandreței din partea tatei, disperare în fața înfrân­gerii lui. Trudiserăm atât de mult, și pentru ce? Mă stăpâneau confuzia și teama. Simțeam că soarele apune peste multe lucruri în care credeam.

Din colivia lui mare de pe prispă, Methuselah țipa la noi în kikongo: Mbote! — și m‑am întrebat dacă e „salut“ sau „adio“.

— De ce era Mama Tataba atât de furioasă mai adineaori? am îndrăz­nit să‑l întreb foarte încet. Am văzut‑o cum urla.

— Din pricina unei fetițe.

— Are o fetiță?

— Nu. O fetiță din sat, care a fost omorâtă anul trecut.

Am simțit cum pulsul mi‑o ia razna.

— Ce i s‑a‑ntâmplat?

Nu m‑a privit acum, ci se uita în depărtare.

— A fost omorâtă și mâncată de‑un crocodil. Ei nu‑și lasă copiii să‑și vâre picioarele în apă, niciodată. Nici măcar să fie spălați în Sângele Mielului.

— O!

Botezul meu și toate cele pe care le văzusem până atunci se petre­cuseră în ceva ca o mare cadă sau o piscină mică în interiorul Biseri­cii Baptiste. Cel mai mare rău ce ți se poate întâmpla este că ai putea aluneca pe scări. Am sperat că se va găsi loc în cer pentru fetița aceea, oricum s‑ar fi întâmplat să ajungă acolo.

— Nu înțeleg, a spus tata, de ce au trebuit să treacă luni ca să‑mi rela­teze cineva acest fapt simplu.

Vechiul foc începea din nou să pâlpâie în această carapace dusă pe gânduri, ciudată, a tatălui meu. M‑am simțit răsplătită.

— Ko, ko, ko! a strigat Methuselah.

— Intră! a strigat și tata, enervarea cuprinzându‑i gâtlejul.

— Trezește‑te, Frate Fowles!

— În mă‑ta! a strigat tata.

Mi‑am ținut răsuflarea.

El s‑a ridicat drept în picioare, s‑a îndreptat cu pași mari spre prispă și a deschis ușa coliviei lui Methuselah, care și‑a strâns umerii și s‑a depărtat de ușă. Ochii din orbitele ieșite în afară se uitau în sus, în jos, încercând să‑nțeleagă apariția acestui om alb uriaș.

— Ești liber să pleci, a zis tata, așteptând.

Dar pasărea nu a ieșit. Așa că și‑a băgat mâinile în colivie și l‑a scos.

În mâinile tatei, Methuselah arăta doar ca o jucărie cu pene. Când l‑a aruncat în sus, spre vârfurile copacilor, papagalul n‑a zburat din prima, ci a plutit dintr‑o parte în alta a curții, ca un fluturaș de bad­minton cu coadă roșie. Am crezut că prinsoarea dură a tatei i‑a venit de hac bietei creaturi băștinașe și că va cădea la pământ.

Dar nu. Într‑o fulgerare de lumină, Methuselah și‑a desfăcut ari­pile și a bătut din ele, ca și când ar fi fost însăși libertatea, ridicându‑se în vârful vrejurilor de fasole Kentucky Wonder și spre cele mai înalte ramuri ale junglei care, cu siguranță, va recuceri totul după ce noi vom fi plecat.

---

[1] The Lawrence Welk Show — program de divertisment muzical transmis de televiziunea ame­ricană în perioada 1951–1982, găzduit de Lawrence Welk, acordeonist, șef de orchestră și impresar. Surorile Lennon — grup vocal american.