Istoricul francez Alphonse Dupront a trait intre 1932 si 1940 o etapa decisiva a formarii sale profesionale la Bucuresti, ca director al Institutului Francez de Inalte Studii din Romania si consilier cultural. In acei ani, institutul devine unul dintre centrele esentiale ale vietii intelectuale bucurestene, iar fascinatia lui pentru Romania ii va marca intreaga viata, desi aceasta latura a operei sale a ramas multa vreme aproape invizibila atat in Romania, cat si in Franta.

Volumul „Despre Romania”, ingrijit de istoricul Stefan Lemny si deschis de o ampla introducere, aduna textele lui Dupront pe teme romanesti – jumatate publicate in reviste vechi sau greu accesibile, jumatate inedite. Reunite, ele lumineaza un capitol putin cunoscut din creatia unuia dintre cei mai prestigiosi istorici francezi contemporani si pun in evidenta, in acelasi timp, profunzimea gandirii sale si pasiunea sa pentru Romania. A doua parte a volumului include corespondenta, in mare parte inedita, cu Emil Cioran, Mircea Eliade si Eugene Ionesco, pe care Dupront i-a cunoscut, i-a pretuit si i-a sprijinit in perioada instalarii lor in Franta.

Stefan Lemny (n. 1952) a fost cercetator la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iasi (1980-1990) si a devenit doctor in istorie (1984) al Universitatii „Al. I. Cuza” din Iasi. Stabilit in Franta in 1990, a fost cercetator la Biblioteca Nationala (1991–1994). Si-a continuat activitatea profesionala la noua Biblioteca Nationala a Frantei (1995–2004), iar ulterior a fost responsabil de colectiile de istorie pentru Europa Centrala si Orientala (2005–2019).

Cercetarile sale, centrate initial pe istoria societatii romanesti din secolul al XVIII-lea, in special pe istoria culturala, istoria mentalitatilor si istoriografie, s-au orientat apoi spre studiul secolului al XVIII-lea european si al Revolutiei Franceze. In prezent lucreaza la un proiect de cercetare privind denuntarea revolutionara.

Este membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iasi dar si al unor asociatii si organizatii prestigioase la Paris. Volumul de succes “Cantemirestii”, ajuns la a treia editie la Polirom, a primit in 2011 Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Romane.

„Alphonse Dupront. Despre Romania”, editie ingrijita de Stefan Lemny si tradusa in limba romana, a aparut recent la Editura Polirom si o gasiti aici.

Fragment Alphonse Dupront. Despre România, editie ingrijita si introducere de Stefan Lemny

Emil Cioran către Alphonse Dupront, Vichy, 19 aprilie 1941

Stimate domnule Dupront,

Vă mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră atît de amabilă. Mă voi strădui să merit prietenia pe care mi‑o acordaţi cu atîta generozitate, cu atît mai mult cu cît, fără îngăduinţa dumneavoastră faţă de şovăielile mele intelectuale, viaţa mea în ultimii ani ar fi luat o cu totul altă turnură, inevitabil deficitară. Ar fi trebuit într‑adevăr să rămîn acolo, să mă implic în evenimente, să sufăr îndeaproape nenumărate eşecuri, dar norocul, atît material, cît şi spiritual, de a vă fi cunoscut mi‑a îngăduit să trăiesc după bunul‑plac printre semnificaţii, mult mai importante.

Acum, cînd am început să trec în revistă greşelile şi certitudinile mele trecute, şederea mea la Paris mi se pare momentul cel mai hotărîtor, cotitura care atîrnă cel mai greu în bilanţul experienţelor mele. Şi ştiu prea bine cui îi datorez această reuşită, care mă îndepărtează, sper, pentru totdeauna, de spectrul care‑l urmăreşte pe intelectualul român: groaza de ratare.

Deocamdată nu am nici o veste de la Bucureşti privind „misiunea” mea. Se punea serios problema încheierii sale la 1 aprilie. Se pare că se va prelungi totuşi şi doresc să continue cît mai mult timp posibil.

În fiecare zi aştept un permis pentru a ajunge la Paris. Sper să îl obţin de azi pe mîine. Dacă totuşi aşteptarea mea s‑ar dovedi zadarnică şi nu voi mai avea răbdarea de a aştepta această iluzie la care ţin cu deosebire, voi lua drumul Sudului. Atunci veţi primi o veste de la mine. Iar eu voi avea marea bucurie de a vă revedea.

Vă rog să acceptaţi, stimate domnule Dupront, asigurarea celor mai cordiale sentimente din partea mea,

Emil Cioran

Carte poştală a lui Alphonse Dupront adresată lui Emil Cioran, Condom, 15 octombrie 1941

Dragul meu prieten,

De ce vă scuzaţi aşa că îmi vorbiţi despre dificultăţile dumneavoastră actuale? Nu ar trebui să fie o regulă comună între noi? Am scris imediat la Vichy în privinţa dumneavoastră. De altminteri, reuşita contează. Dar aş dori, de asemenea, să nu ezitaţi să îmi spuneţi, cît se poate de prieteneşte, dacă sînteţi prea strîmtorat. Trebuie să vă sprijiniţi pe prietenia mea.

Separarea pe care aţi dori‑o între spiritual şi material e ca un fel de erezie. Trăim din realitatea noastră, iar ea nu se poate segmenta. De altfel, ştiţi asta mai bine decît mine. Iar delicateţea ce se ascunde în spatele acestei delimitări desuete se numără printre cele cărora trebuie să le sucim gîtul.

De altminteri, vă datoram de mult un răspuns, dar mi‑am petrecut toate vacanţele încercînd să vindec un fel de prostraţie nervoasă, care m‑a pus greu la încercare. Era o veche reglare de conturi cu trupul meu extenuat, dar cred că am ispăşit cu asupra de măsură. Acum mă simt mult mai bine sub cerul gascon şi sînt aproape hotărît, dacă lucrurile continuă să se îmbunătăţească, să mă întorc la Montpellier la sfîrşitul lunii, pentru a‑mi relua îndatoririle provizorii.

Daţi‑mi veşti despre dumneavoastră, în aşteptarea unei decizii. Voi face tot ce îmi stă în puteri ca aceasta să fie favorabilă.

Cu toată simpatia, dragă prietene,

A. Dupront.

Eugène Ionesco către Alphonse Dupront, Paris, 6 decembrie 1938

Domnule director,

Ar fi trebuit să vă scriu cu mult timp în urmă, cu atît de mult timp, încît tăcerea mea s‑a transformat în lipsă de politeţe. Nu ştiu cum să îmi cer scuze, deşi nu este vorba de indolenţă, neglijenţă. Am aşteptat şi încă mai aştept să am de spus lucruri capitale, încă mai aştept „coborîrea harului”.

Este îngrozitor cît de greu e să te reechilibrezi pe dinăun­tru. Încă nu am reuşit să mă descotorosesc de tristeţile şi angoasele mele. Voi reuşi oare? Aici, lucrurile stau ceva mai puţin rău decît oriunde altundeva, dar tot rău stau. Lucrurile care ţin de spirit se află într‑o situaţie disperată în lume, aproape disperată aici. Îmi este greu să văd asta, să am mereu această agonie în faţa ochilor, în mine însumi.

Cum să fac, cum să fac pentru a obţine liniştea sau orbirea necesară pentru a lucra, în domeniul simbolismului, de pildă, în aceste clipe? Totuşi, lucrez.

Ce mult mi‑aş dori să vorbesc cu dumneavoastră! Cît de mult m‑ar ajuta cuvintele dumneavoastră, atît de viguroase şi ferme din punct de vedere intelectual şi spiritual.

Vă mulţumesc nespus de mult pentru încrederea pe care mi‑aţi acordat‑o recomandîndu‑mă dlui Guinard. Datorită bunăvoinţei sale deosebite am putut face cunoştinţă cu părintele reverend Boisselot (redactor al revistei La Vie intellectuelle), cu care trebuie să mă întîlnesc din nou chiar mîine, cu un redactor de la Esprit şi, în curînd, cu dl Mounier însuşi.

Părintele reverend Boisselot, care este un tînăr dominican – poate îl cunoaşteţi? –, este aproape la fel de trist ca mine, înspăimîntat de soarta Spiritualităţii în lume.

Redactorul (şi, se pare, întreaga redacţie) de la Esprit are o încredere şi o putere de luptă de care mă voi molipsi – sper cu disperare. Poate că aceasta este unica mea şansă. 

Ceea ce vă pot spune apăsat este că bietul meu destin individual este pe veci agăţat de destinul spiritual (şi politic!) al Franţei.

Iar Franţa este atît de frumoasă, Parisul este atît de frumos; o frumuseţe grandioasă, nobilă, opulentă şi, în acelaşi timp, severă – aici se află sarea pămîntului, Spiritul, lumina încercuită, vai, de tenebre. Vor salva oare elitele Lumea? Va învinge Spiritul?

Sînt de‑a dreptul ridicol.

Locuiesc pe strada Censier, nr. 28, la etajul 6 (în arondismentul 5); este o dimineaţă foarte frumoasă. Din micul meu balcon văd soarele, acoperişurile strălucitoare, fabricile. Trebuie să vă spun (ca să nu vă îngrijoraţi prea mult pentru mine) că lumina aceasta mă îmbărbătează, ca şi plimbările pe cheiurile Senei sau în vechiul Paris ori la Notre‑Dame, ba chiar, chiar şi pe marile bulevarde. A fi la Paris – cînd acolo sînt doar 4 milioane de oameni din două miliarde – este totuşi un privilegiu nemaipomenit. Poate că îmi veţi face plăcerea şi onoarea de a‑mi da un semn de viaţă?

Vă rog, domnule director, să acceptaţi expresia foarte înaltei mele consideraţii, precum şi a simpatiei mele respectuoase şi foarte călduroase.

Eugen Ionescu