Cartea a apărut la Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”, 2025, în traducere de Luana Schidu și o găsiți aici.

Un roman învăluitor și liric care reconstituie destinul unei familii armene de-a lungul mai multor generații. Între trecut și prezent, între durerea pierderii și lumina mereu nouă a speranței, romanul ne amintește că la temelia inimii noastre stau cei care ne-au iubit și ne-au ocrotit – cei care vor fi mereu cu noi, pentru totdeauna.

„Se întâmplă, în cazuri rare de tot, ca un om foarte bun să fie și un scriitor foarte bun. Narine Abgarian întrunește aceste două calități. Are o înțelegere adâncă a omenescului, un umor tandru, atât cât să facă viața suportabilă, știe să spună adevăruri simple, în formulări memorabile, de pildă că «pe lumea asta oricine vrea să mănânce, și nu-i nimic de făcut și pace». Nu este de mirare deci că, deja de la primul roman tradus la noi, Din cer au căzut trei mere, succesul ei a fost imediat și total. A devenit astăzi una dintre cele mai iubite autoare traduse la noi.

În Oameni care vor fi mereu cu mine, o veți recunoaște deplin: cu universul de detalii din «cetatea» ei, Berd, cu destinele din Podișul Armeniei care se intersectează fără să poată fi controlate, cu istoria crudă și cu ideea cărții, spusă de o fetiță: «Ceva nu e bine pe lumea asta, știu eu». Și totuși, epilogul conține un mesaj salvator, transmis de o străbunică: «O să-nțelegi mai târziu. Acum doar ține minte: Iubirea e ceea ce face ca viața să merite trăită». Nimic sentimental aici, doar o învățătură ca oricare alta. O carte splendidă!“ — IOANA PÂRVULESCU

NARINE ABGARIAN s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supravieţuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briusov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ţinut mai mulţi ani. Textele sale despre o fetiţă numită Maniunea au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunea pișet fantasticeski roman (Maniunea scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunea, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunea, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). Pornind de la trilogia ei, s-a realizat un serial TV de zece episoade. Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseţ în mâzgălituri, 2012) a fost desemnată cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat Premiul BABY-NOS în 2013. Romanele pentru copii Bunicul de ciocolată (Șokoladnîi dedușka, 2014; Humanitas Junior, 2024) și Bunicul de ciocolată. Secretul vechiului cufăr (Șokoladnîi dedușka: Taina starogo sunduka, 2018; Humanitas Junior, 2025), s-au bucurat de asemenea de mare succes. Volumele de povestiri și romanele sale au impus-o drept una dintre cele mai importante voci ale literaturii actuale; dintre acestea, amintim: Ponaehavșaia (Imigranta, 2011), Oameni care vor fi mereu cu mine (Liudi, kotorîe vsegda so mnoi, 2014; Humanitas Fiction, 2025), Zulali (2016), ecranizare în 2021, Liudi nașego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Viața e mai dreaptă decât moartea (Dalșe jit, 2018; Humanitas Fiction, 2024). A cunoscut succesul internaţional odată cu traducerea în peste 30 de limbi a bestsellerului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon (Humanitas Fiction, 2023), roman câștigător al Bolșaia Kniga – Premiul cititorilor, devenit, de asemenea, bestseller, iar în 2022, volumul de povestiri Molceanie țveta (Tăcerea culorii). În 2015, Narinei Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuţia excepţională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. În 2022 s-a mutat din Rusia în Armenia natală, iar în prezent trăiește în Germania.

Fragment carte. Narine Abgarian, Oameni care vor fi mereu cu mine

Noaptea

În întuneric sunt cu totul fără apărare. De aceea, când mă bag în pat, mă înconjor din toate părțile cu jucării. E și iepurașul cu ochi bulbucați, făcuți din nasturi: un ochi e albastru, celălalt verde. Înainte avea pur și simplu ochii verzi, dar pe urmă un nasture s‑a rupt și s‑a pierdut, și mama i‑a cusut altul. N‑a găsit nasture verde, așa că i‑a cusut unul albastru. Și iepurașul a devenit ceacâr, dar mie îmi place mai mult așa. E și păpușa mare, cu o bentiță în părul bogat, i‑am vopsit obrajii cu oja roșie a mamei, și s‑a făcut o adevărată frumusețe. E drept, mama m‑a certat după aia că am stricat jucăria și i‑am risipit și oja, dar pentru frumusețe nu precupețesc nimic, nici dacă‑i al mamei. E și cartea cu povești – despre Cenușăreasa, despre Scufița Roșie, foarte tare îmi place să citesc cărticica asta, e drept, încă nu știu toate literele, și de aceea unele cuvinte le rostesc din memorie.

Pe întuneric mi‑e frică, așa că țin o mână pe lăbuța iepurelui, cu cealaltă țin păpușa, iar pe piept îmi stă cărticica. Acum nu mai poate nimeni să‑mi facă nimic, pentru că sunt apărată din toate părțile.

— Mâine mă duce nani să‑mi scot frica, le spun într‑o șoaptă dinadins răsunătoare, atât de răsunătoare, încât să audă și cel care se ascunde după dulap și îmi trimite vise îngrozitoare. A fost la o vrăjitoare bătrână, și ea i‑a spus să mă aducă mâine. A zis să ia o bucată mică de carne și un ac. Cu acul ăsta vrăjitoarea o să înțepe carnea și o să citească o rugăciune. Nani mi‑a spus că, îndată ce o să înceapă să împungă cu acul în carne, o să mă apuce căscatul, și că să nu mă sperii, fiindcă așa o să iasă fricile din mine.

Iar pe urmă, când vrăjitoarea își va termina de rostit rugăciunile, o să merg cu nani la răscrucea a trei drumuri și o să îngropăm acolo bucățica de carne descântată. Ne‑am gândit mult împreună unde să găsim o astfel de răscruce, dar apoi ne‑am amintit că în fața clădirii miliției se întretaie trei drumuri. Acolo, e drept, sunt semafoare și multe mașini, dar nani nu se dă bătută ușor niciodată. A ridicat din umeri și a zis: „Tu o să stai pe trotuar, iar eu o să îngrop repejor carnea. E bine, zice, că la noi drumurile nu sunt asfaltate, altfel cum aș fi săpat în asfalt?“

Nani mi‑a poruncit să nu‑i spun nimic bunicului. Dar oricum nu m‑aș fi apucat să‑i povestesc. Că bunicul meu, ohooo, ce sever e, și se supără când nani vorbește despre Dumnezeu sau despre spirite.

— Toate astea‑s prostii, foșnește bunicul supărat din gazetele lui. Nu există spirite și nu ai de ce să‑i bagi în cap copilului așa ceva!

Dar nani strânge îndărătnic din buze și nu‑i răspunde. Și face tot după vrerea ei. La noi în familie toți sunt cumplit de îndărătnici. Și pe urmă se miră cum de‑oi fi ieșit eu așa.

Și vorbesc așa, cu iepurașul, cu păpușa, cu cărticica, vorbesc și mă uit pe fereastră la discul galben al lunii care se rostogolește de după dealurile înalte, la stele – imense, scânteietoare, îndepărtate –, ascult cântecul mângâietor al greierilor și ochii mi se închid singuri.

Dacă te ridici un pic, doar un pic în mâini, ca să te sprijini cu burta de pervazul lat, poți să vezi cum mama întinde rufele în curte. Stă în profil, părul scurt îi e dat după urechi, bretonul neascultător îi intră în ochi. Boțman i se încurcă printre picioare, aleargă în cerc și latră supărat la fiecare picătură de apă.

Iar ea îndreaptă rufele pe frânghie și, zâmbind, îi spune blând ceva.

Știu, e cea mai frumoasă femeie de pe lume.

Nu aud ce spune, mă târăsc cu burta pe pervaz ca să mă apropii. Tare‑aș vrea acolo, în curte, dar nu mi‑au dat bomboane de ciocolată și o fac pe fetița supărată. Am reușit chiar și să plâng. E drept, m‑am plictisit repede și am început să mă joc cu păpușile. Dar, de fiecare dată când auzeam pașii cuiva, începeam să suspin tare și nu tăceam până când pașii nu se stingeau. Mi‑e un pic rușine că mă port așa de prostește.

Câteodată mă încăpățânez și nu pot să fac nimic în privința asta.

— Fetițo, vii cu mine în curte?

Tac supărată.

A plecat. Acum uite, întinde rufele, și eu o privesc de la fereastră. Aș vrea să cobor în fugă scara și să‑mi bag nasul în rufele care miros a detergent și apret, le simt chiar atingerea umedă pe față. În jur e arșiță, dar la umbra rufelor ude e răcoare, ele atârnă, atârnă, apoi bate vântul, fețele de plapumă se umplu de respirația lui, își desfac aripile și zboară undeva, în cer. Și zbor și eu, agățată de un colț, abia mă mai văd.

Și asta, vedeți dumneavoastră, pentru că nu mi‑au dat bomboane.

Mă dau jos de pe pervaz și mă uit pe ușă. Nimeni. Mă strecor în camera ei, șovăind nehotărâtă în prag. Acolo, pe comodă, e o cutie mare de lemn. Știu ce se află în cutia asta, dar nu mă apropii niciodată din prima de ea – mi‑e frică. Mai întâi zăbovesc o vreme în prag, să mă obișnuiesc. Apoi alerg spre ea, îi scot brusc capacul și scot cosița groasă și pufoasă. Un păr blond‑cenușiu, răsucit într‑o buclă mare. Cosița e grea și un pic moartă. O țin un timp cu mâinile întinse, apoi o întind pe pat și mă culc lângă ea.

De ce fac asta, nu știu. Pur și simplu stau culcată lângă ea în liniște și mă gândesc.

A tăiat‑o de la rădăcină și umblă cu părul scurt. Și eu știu de ce. Dar mă prefac că nu știu. Pentru că odată am întrebat‑o dacă n‑a mai rămas vreo fotografie a fetiței, și ea a împietrit, și buzele i s‑au făcut deodată albe‑albe. Și am înțeles că nu trebuie să vorbesc despre asta. Și nu vorbesc, că doar sunt mare, chiar dacă mă port ca o fetiță, fac mofturi, de pildă, sau nu mănânc nimic, poate doar niște căpșuni sau niște mere. Îmi place și dulceața. Dacă nu mănânc, ea spune: atunci nu primești bomboane. Și eu mă supăr și mă duc în camera mea. Sunt încăpățânată.

Ceva nu e bine pe lumea asta, știu eu.

Mai are și niște mărgele de chihlimbar, și într‑o mărgea mare poți să vezi aripioara transparentă a unei insecte. Ea zice că a curs rășină, a rupt aripa, și ea a rămas prinsă în piatră. Și eu mă uit la aripioara asta și mă gândesc că probabil insecta a suferit apoi toată viața. Poate că a zburat, a zburat, și uite, a rămas fără aripioară și acum nu mai zboară.

Și insectele au necazuri câteodată.

Pe urmă înțeleg brusc că cel mai tare nu te doare atunci când îți rupe cineva o aripă, ci atunci când ți‑o rupi singur. Cum și‑a tăiat ea părul. Durerea a fost așa de mare, că ea s‑a tulburat, alerga prin camere, și‑a văzut reflexia într‑o oglindă – părul blond‑cenușiu și greu îi stătea împrăștiat pe umeri, și cum să fie drept, când suferința e așa de mare, ca părul să‑ți cadă pe umeri, așa că l‑a adunat într‑o coadă și l‑a tăiat de la rădăcină.

Și acum o păstrează în cutie. Nu știu de ce o păstrează.

Și stau așa și mă gândesc, și apoi brusc mă dau jos din pat și îmi bag cosița în sân.

Și ies fără zgomot în curte și merg, mai întâi încet, fără să mă întorc, apoi mai repede, și în cele din urmă încep să alerg, și trec în goană pe lângă gardul de lemn, pe lângă chiparoșii înalți, pe lângă tufele de nalbă înflorită, pe lângă florile sălbatice mov – le ating și mi se umplu mâinile de pete, în jos, pe panta lină, peste două drumuri, prin grădina bunicii Lusine, ea știe să coacă o plăcintă karabahă adevărată, care se frământă cu smântână și se coace în jar și se numește krkeni, dar acum nu e vorba de asta, acum important e să nu mă opresc, pentru că dacă mă opresc pot să mă sperii de ce‑am plănuit, așa că alerg mai departe, peste râpă, pe lângă poarta strâmbă, pe lângă ruinele vechii capele, de‑a lungul păduricii, și mai departe, mai departe, acolo unde susură râul trezit de ploaia de ieri, pe lângă casa negustorului de vechituri, pe lângă lanul de grâu, pe lângă vie, și uite‑l, vechiul pod de piatră, sub el vuiește tare un pârâu, și mi‑e așa de frică, de parcă toți ar fi murit și aș fi rămas singură, așa că închid strâns ochii, scot cosița din sân și o azvârl jos, în apele albe, în adâncul fără întoarcere, și spun: Așa‑ți trebuie, așa‑ți trebuie, și apoi văd cum ea plutește, încolăcindu‑se ca un șarpe lung în jurul unei pietre, dar acum nu‑mi mai e frică, și stau pe podul acela, deasupra mea e cerul transparent, sub mine e râul repede, și eu vorbesc cu mine însămi încet‑încet, dar cumva adresându‑mă tuturor, pentru că mi‑e foarte greu să trăiesc singură cu asta, știți, spun eu în șoaptă, am avut o soră mai mare, și acum nu mai e.