Teatrul POINT anunta premiera spectacolului VANYA, in regia si interpretarea lui Sorin Miron, care va avea loc pe 17, 18 si 19 aprilie, de la ora 19:00. Va puteti cumpara bilete de aici

Aceasta productie marcheaza prima montare in Romania a textului „Vanya” de Simon Stephens, oferind publicului o intalnire in premiera cu o reinterpretare contemporana, curajoasa si profund actuala a universului cehovian.

Un actor. Opt personaje. Un spectacol-experienta, plin de umor, emotie si disperare, despre dragoste, (ne)fericire si nobletea ratarii.

Sorin Miron semneaza regia si interpretarea acestui demers scenic, continuand directia sa artistica centrata pe forta actorului si pe explorarea unor forme teatrale esentializate.

Transforma acest one-man show intr-un tur de forta care da nastere unei lumi de personaje, relatii si povesti, in care un singur om devine un univers intreg – ratatul care-si striga disperarea, intelectualul arogant care pretinde tot ce nu poate oferi, fata harnica si buna, omul fara insusiri, omul cu prea multe insusiri, sotia splendida si nefericita, cel care asteapta, cinicul, poetul, vraciul, samanul, vrajitorul, cuceritorul…

Urban.ro a vorbit cu Sorin Miron despre munca din spatele spectacolului Vanya.

Vanya este o rescriere contemporana dupa Cehov. Cum te-ai raportat la diferenta dintre textul original si versiunea lui Simon Stephens? Si de ce ai vrut sa faci textul asta…

Am stiut ca vreau sa joc in acest Vanya, de la prima interactiune cu textul. Adaptarea lui Simon Stephens este una foarte atragatoare pentru actori, fie ca esti sau nu familiarizat cu textul lui Cehov. Daca nu stii Unchiul Vania, aici intalnesti un text de teatru foarte bine scris, care iti vorbeste despre ratare prin glasurile a opt personaje aparent foarte diferite, dar care se dovedesc a avea atat de multe in comun. Daca stii Unchiul Vania de Cehov, aici ai parte de o versiune rescrisa intr-un limbaj mai direct, o versiune plina de umor, dar si de multa tandrete. Frumusetea textului cehovian mi se pare foarte bine potentata si revelata de rescrierea lui Simon Stephens.

Daca la Cehov le numim angoase, la Stephens le numim anxietati. Natura umana ramane aceeasi indiferent de anul in care ne referim la ea. Faptul ca textul lui Simon Stephens poate sa fie jucat de un singur actor ne arata doar ca autorul a reusit sa concentreze si sa esentializeze drama textului cehovian, sugerandu-ne ca, oricat de diferiti am crede ca suntem unii fata de altii, manifestarile noastre din multe situatii pot sa fie, de fapt, fatete diferite ale aceleiasi constiinte. Si, ca actor, nu are cum sa nu te atraga o partitura de genul acesta.

Banuiesc ca stii si alte montari internationale, e o presiune in plus pentru tine?

Cea mai celebra montare internationala este cea jucata de Andrew Scott. Dar nu as spune ca asta constituie o presiune pentru mine. Din contra, o iau ca o mare provocare si o mare bucurie sa pot lucra acest spectacol in care joc opt roluri. Si bucuria este cu atat mai mare, cu cat montarea mea este prima care se face in limba romana.

Cat de greu a fost sa fii si regizor pentru un spectacol atat de provocator, si ca tehnica de actorie, dar si emotional? Cand te-ai gandit sa faci acest text, care a fost prima remarca personala – „sa fiu atent la…”?

Pe parcursul repetitiilor, au existat mai multe momente in care mi-as fi dorit ca altcineva sa fie regizor si sa ma pot concentra doar la ceea ce trebuie sa se concentreze un actor la lucru. In acelasi timp, am fost constient ca, lucrand singur la acest spectacol, voi trece prin momente dificile si provocatoare, dar marturisesc ca acesta a fost si unul dintre motivele pentru care m-am decis sa si regizez spectacolul. Am avut nevoie, in acest moment al vietii, de un soi de izolare de toata lumea si de resetare a tot ceea ce inseamna felul in care ma raportez la meserie.

Prima grija, care a aparut imediat ce am inceput lucrul, a fost aceea de a reusi sa construiesc scenele si situatiile intr-o inlantuire organica si destul de intensa cat sa nu pierd atentia spectatorului. Cel mai complicat lucru intr-un one-man show il reprezinta faptul ca, pe toata durata spectacolului, atentia si implicarea ta trebuie sa fie activate la 110% din capacitate. Nu ai sansa unei a doua intrari in scena sau timpul sa te recalibrezi cat colegul tau din scena are un monolog. Esti expus pe deplin si te poti sprijini doar pe tine insuti.

Ce tip de „singuratate” sau criza umana te intereseaza cel mai mult la personajul tau?

Vanya lui Simon Stephens este un text despre ratare. Si poate ca unul dintre sentimentele cele mai puternice care iti amintesc cat de singur poti sa fii este ratarea. Aproape toate cele 8 personaje pe care le interpretez in Vanya trec printr-un moment de ratare sau traiesc consecintele ratarii deja intamplate.

Ce ti se pare cel mai greu de sustinut in acest tip de spectacol – ritmul, vulnerabilitatea sau adevarul emotional constant?

Cred ca o combinatie dintre toate cele mentionate de tine. Imi tremura sufletul gandindu-ma ca, in timp ce dau acest interviu, vorbesc numai din experienta snururilor pe care le fac singur sau, mai rar, cu cate un spectator in sala. Inca nu am dat testul salii pline de spectatori, pe care trebuie sa ii tin in priza tot spectacolul. Asa ca poate mai vorbim despre asta si peste vreo luna de zile. Cel mai bine ar fi sa iti raspund la aceasta intrebare dupa 17, 18 si 19 aprilie, cand am premiera.

Exista o replica sau un moment din spectacol care te „urmareste” si dupa repetitii?

Probabil ca una dintre replicile cele mai duioase din acest spectacol este replica pe care i-o spune Sonia Helenei, in timp ce aceasta vrea sa o convinga ca un adevar, chiar dureros, e de preferat in fata unei incertitudini: „Nu, incertitudinea e mai buna, iti ramane cel putin speranta.”

Sunt momente in viata cand ne ramane doar speranta. Ma preocupa ideea ca speranta te poate face sa mergi mai departe, la fel cum speranta te poate pacali sa ramai imobilizat in asteptare. Ramane in puterea noastra sa decidem.

Ai jucat personaje extrem de diferite – de la Ingeri in America (acolo te-am vazut prima data 😊) la Jupan Dumitrache sau personaje din Ionesco sau Shakespeare. Ai fost prin multe teatre din tara si, privind macro, ai un portofoliu urias de personaje… Cu toate astea, am amintirea unei povesti spuse de tine in civil, despre faptul ca esti gata sa faci foamea daca nu ai roluri care sa se incadreze in etica ta… Cum accepti un rol? Ce urmaresti?

Pentru un actor este un lux sa poti sa alegi ce roluri vrei sa joci. Daca esti actor liber-profesionist, esti nevoit, din pacate, sa faci si roluri in care nu crezi pana la capat, pentru ca trebuie sa ramai activ in piata, pentru ca trebuie sa achiti facturi si pentru ca trebuie sa incerci mereu sa faci ce poti tu mai bine in orice situatie data. Ca actor angajat intr-un teatru, esti de multe ori nevoit sa faci anumite roluri in care nu crezi pana la capat, pentru ca, in principiu, ca angajat joci ce ti se da si nu ce alegi. Totusi, cred ca e nevoie sa faci la un moment dat niste alegeri, asumandu-ti consecintele alegerilor tale. In timp, ajungi sa intelegi ca alegerile pe care le faci, impreuna cu sansele care ti se ofera, iti croiesc un destin artistic si atunci trebuie sa iti asumi alegerile sau lipsa lor.

Si, in aceasta directie, mi se pare ca, in ultimii ani, introvertitul din tine a invatat sa se adapteze mai bine lumii exterioare, ramanand la etica ta, dar acceptand mai multe directii… Care a fost declicul?

Cred ca singura sansa sa te mentii viu, din punct de vedere artistic, este sa ramai curios si atent. Chiar atunci cand crezi ca ai ajuns sa intelegi care ar fi drumul corect, e bine sa stii ca nu e niciodata unicul drum posibil. Nu ai cum sa iti descoperi limitele pana nu le depasesti putin.

Si mi se pare ca ai devenit cumva mai antreprenorial, cum e acum cu Vanya… faci un text in care joci, regizezi… te pui singur intr-o ipostaza provocatoare, nu astepti neaparat sa te distribuie altii (desi joci si la Comedie, mult, si in seriale in ultima vreme)… Unde s-a facut schimbarea asta, cumva, de mentalitate si abordare a meseriei? Pt. ca, pt. tine, nu e si n-a fost niciodata despre bani…

Nu dintr-o pornire antreprenoriala m-am decis sa regizez si sa joc in Vanya, ci dintr-o nevoie de a spune povestea asta asa cum simt eu, fara sa colaborez cu un regizor. Intotdeauna i-am invidiat pe pictori care se pot retrage in atelierul lor si lucreaza fara sa fie nevoie sa explice sau sa convinga pe cineva de ce fac anumite alegeri artistice. Sa fii tu si gandurile tale. In teatru e mai greu sa poti face asta. Si nici nu cred ca ar putea sa fie o solutie permanenta. In niciun caz. Dar cate un experiment de genul asta, o data la cativa ani, cred ca ajuta. Inveti mult despre tine si despre limitele tale.

Cand construiesti un rol, pornesti mai mult de la corp sau de la gand?

Aproape intotdeauna e diferit. Nu poti sa refaci in totalitate retete pe care le-ai descoperit lucrand la unele roluri. M-am surprins descoperind anumite roluri de la corp, voce si postura, inspre interior, desi ai crede ca intotdeauna se pleaca din interior spre exterior. Sau cel putin asa le place actorilor sa spuna. Suna mai bine. Mai profund si mai serios. Dar eu cred ca meseria asta se face cu cea mai mare seriozitate a jocului. Daca uiti sa te joci in timp ce lucrezi foarte serios sau, mai grav, sa fii atat de serios incat sa uiti sa te joci, iti limitezi grav potentialul.

Rolul din Balena (Charlie) a fost unul foarte intens fizic si emotional (si foarte indragit de spectator). Ce a ramas cu tine dupa acel proces?

Confirmarea faptului ca teatrul are o putere de seductie extraordinara si ca spectatorii se identifica cu povestea, nu cu efectele pe care incercam cateodata sa le facem pe scena.

Exista un rol pe care l-ai simtit prea aproape de tine? Sau unul in care ti-a fost greu sa te recunosti sau sa-i recunosti/intelegi intentiile?

In toate rolurile pe care le fac, investesc sau imprumut din mine si din felul meu de a gandi. Pana la urma, un rol este o citire personala a unui text scris de altcineva si tocmai aceasta citire personala face ca aceleasi roluri sa fie atat de diferite in interpretari diferite. Sigur ca, in unele roluri, aduci mai mult din tine si in altele construiesti mai mult cu imaginatia, dar treaba noastra, ca actori, este sa il convingem pe cel care se uita la noi ca e ceva foarte personal. Cred ca doar asa il putem convinge pe spectator sa mearga cu povestea noastra.

Ce fel de actor simti ca ai devenit fata de inceputurile tale la Baia Mare sau Targu Mures?

Simt ca am devenit un actor mai curajos si mai indiferent la opiniile rautacioase ale celor din jur. Dar si cu mai multe fire albe pe cap.

Daca te gandesti la tine, dintr-o perspectiva budista a recunostintei, pentru ce trasatura din caracterul tau ti-ai fi recunoscator? Ceva care te-a adus unde esti azi in meserie…

Increderea in oameni cred ca m-a ajutat sa parcurg mai lin drumurile prin teatru. Contextele nefavorabile erodeaza mereu aceasta incredere in oameni si te fac sa abordezi o atitudine foarte neproductiva. Totusi, nu cred ca se poate face teatru fara incredere. Este o conditie obligatorie.