Daniela Candillari este una dintre dirijoarele cu o ascensiune importanta pe scena muzicala internationala, activa atat in zona operei, cat si a repertoriului simfonic si a muzicii contemporane. Nascuta in Serbia si crescuta in Serbia si Slovenia, are o pregatire muzicala complexa: a studiat pianul la Universitatea de Muzica din Graz, jazz la Indiana University Jacobs School of Music si detine un doctorat in muzicologie obtinut la Universitatea de Muzica si Artele Spectacolului din Viena. Din 2022 este Principal Conductor al Opera Theatre of Saint Louis, iar cariera sa a dus-o pe scene importante din Europa si America de Nord.

De-a lungul ultimelor stagiuni, Candillari a colaborat cu institutii precum New York Philharmonic, Metropolitan Opera, Lyric Opera of Chicago, Deutsche Oper Berlin, Washington National Opera si Opera Philadelphia. In sezonul 2025/2026 a debutat, intre altele, alaturi de Chicago Symphony Orchestra, Canadian Opera Company, London Philharmonic si Liverpool Philharmonic. Este apreciata in mod special pentru interesul acordat creatiei contemporane si premierelor mondiale, dar repertoriul sau include deopotriva marile partituri ale operei si muzicii simfonice. In paralel cu activitatea de dirijoare, este si compozitoare, primind comenzi de la muzicieni ai unor ansambluri precum Boston Symphony, Cleveland Orchestra, New York Philharmonic si Metropolitan Opera Orchestra.

La editia 2026 a Concursului International George Enescu, Daniela Candillari a avut un rol important in momentul culminant al competitiei: a dirijat Finala Sectiunii Pian, desfasurata pe 19 septembrie la Ateneul Roman. Sub bagheta sa, Orchestra Filarmonicii „George Enescu” i-a acompaniat pe cei trei finalisti – Yiming Guo, Jeongwoo Lee si Pin-Hong Lin – in concerte de Prokofiev, Chopin si Brahms. Finala s-a incheiat cu victoria pianistului sud-coreean Jeongwoo Lee, iar aparitia Danielei Candillari la Bucuresti a facut parte din prezenta sa ca artist invitat al Concursului Enescu 2026.

La muzicenii clasici, pregătirea începe adesea, de la o vârstă la care alți copii încă își caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și instrumentul dumneavoastră, nu mai reprezintă doar o pasiune ci pot deveni o profesie?

Daniela Candillari: Am început să cânt la pian la vârsta de cinci ani și am pornit lecțiile formale la șase ani. Deși prima mea dragoste pentru muzică s-a născut prin intermediul operei și al teatrului, știam deja că îmi voi găsi, într-un fel sau altul, drumul în lumea muzicală. Privind în urmă, cred că am simțit dintotdeauna că muzica va deveni profesia mea, deși nu am anticipat niciodată că dirijatul va fi, în cele din urmă, calea pe care o voi alege.

Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

D.C.: Acesta este un aspect care a evoluat treptat de-a lungul anilor. Când am început universitatea aveam doar 15 ani, eram foarte tânără în comparație cu unii dintre colegii mei. La început, încercam pur și simplu să țin pasul cu cei care aveau doi sau trei ani înaintea mea, așa că studiam în fiecare clipă liberă. Uneori, asta însemna să studiez câte 10 sau 12 ore pe zi. La un moment dat, însă, am realizat că studiul mental este la fel de important — și uneori chiar mai benefic — decât simplul fapt de a petrece ore în șir la instrument. Această conștientizare mi-a transformat complet modul de abordare a studiului. Am început să studiez mult mai deliberat, cu un plan clar și obiective precise legate de ceea ce doream să realizez în fiecare sesiune. În loc să măsor progresul prin numărul de ore petrecute la instrument, am învățat să mă concentrez pe calitatea, scopul și eficiența acelui timp.

În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât înseamnă pregătire mentală?

D.C.: Ambii mei părinți au fost sportivi și au subliniat întotdeauna importanța pregătirii mentale înaintea unei reprezentații sau a unei competiții. Am învățat de la ei că pregătirea nu este doar una fizică, ci și profund mentală. Fiecare om este diferit, are propriul ritm și propriul fel de a se pregăti, așa că, în cele din urmă, este vorba despre un echilibru personal pe care fiecare dintre noi trebuie să îl descopere și să îl dezvolte.

Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singur pe scenă și știți că nu puteți relua nimic?

D.C.: De la 15 ani am practicat meditația și am învățat cum să-mi dezvolt și să-mi mențin concentrarea. Privesc atenția ca pe un alt „mușchi” ce trebuie antrenat și cred că reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale unei reprezentații. Există o distincție între o concentrare flexibilă, receptivă, și una fermă, profundă, iar eu consider că o performanță reușită cere un echilibru între cele două. Trebuie să rămânem conștienți de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și să fim capabili să răspundem pe moment, păstrând în același timp un sens clar al direcției și al scopului. Este vorba despre a fi deschisă și receptivă fără a pierde firul interpretării, permițându-i să curgă neîntrerupt înainte.

Aveți o metodă prin care transformați emoțiile în energie artistică, în loc să încercați să le eliminați?

D.C.: Ca dirijor, simt uneori emoții doar în primele câteva secunde, în special înainte de prima repetiție cu un solist sau cu o orchestră pe care nu o cunosc încă. Odată ce începem să lucrăm împreună, acea senzație tinde să dispară. În concert, îmi văd rolul ca fiind acela de a susține muzicienii și de a servi muzica, iar această perspectivă îndepărtează cumva presiunea. Reprezentația nu este despre mine; este despre experiența colectivă și despre tot ceea ce construim împreună. Când mă concentrez pe acest proces împărtășit, emoțiile se risipesc.

În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atentsunteți la respirație, postură, tensiune musculară și felul în care stresul se manifestă fizic? Vă pregătiți special pentru acest aspect?

D.C.: Este absolut adevărat. Avem atât de multe lucruri în comun cu sportivii. Depindem zilnic de corpul nostru și, deși actul de a face muzică este, în multe privințe, o formă naturală de comunicare, solicitările fizice pe care le presupune viața de muzician nu sunt întotdeauna la fel de firești. Petrecem ore îndelungate așezați sau în picioare, ținând un instrument și repetând uneori aceleași mișcări la nesfârșit. Din acest motiv, trebuie să avem grijă de corpul nostru într-un mod foarte conștient și consecvent. Pe vremea când eram studentă, am urmat un curs numit „Mișcare și Respirație”. Interesant este că el era destinat instrumentiștilor cu coarde, celor de la suflători de lemn și de alamă, însă, dintr-un motiv sau altul, pianiștii, percuționiștii și dirijorii nu îl aveau inclus în programa de studii. Am contestat această delimitare și am pledat pentru ideea că și pianiștii au nevoie să învețe cum să respire — nu doar prin propriul corp, ci și împreună cu instrumentul lor. Astăzi practic diferite forme de activitate fizică care se potrivesc corpului meu și ritmului meu de viață. Am ajuns să privesc îngrijirea corpului nu ca pe ceva separat de actul muzical, ci ca pe o parte esențială din ceea ce înseamnă să fii muzician.

Cât de mult poate schimba câștigarea unui premiu important parcursul profesional al unui tânăr muzician? Atrage după sine mai multe concerte, contacte profesionale, invitații sau oportunități de a colabora cu profesori și orchestre de renume? Din această perspectivă, ce reprezintă Concursul Internațional „George Enescu” pentru un tânăr muzician?

D.C.: Câștigarea unui premiu important poate schimba în mod categoric cursul unei cariere. Într-un interval de timp foarte scurt, un muzician poate fi adus în fața unui public mult mai larg, iar ceea ce urmează adesea sunt concerte, invitații, conexiuni noi și oportunități care altfel ar fi necesitat ani de zile pentru a se contura. Creativitatea care învăluie Concursul și Festivalul Internațional „George Enescu” este cu adevărat minunată, iar acest lucru, în sine, le oferă atât de mult participanților. Dincolo de competiția propriu-zisă, schimbul de idei, de culturi și de perspective care are loc acolo este incredibil de îmbogățitor. Este un mediu unic în care poți întâlni oameni plini de inspirație, poți cunoaște moduri diferite de gândire și poți învăța de la ceilalți. Aceasta este, în sine, o experiență remarcabilă și deosebit de valoroasă.

Ce ați sacrificat deja și ce ați fi dispus să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

D.C.: Personal, nu-mi place să gândesc în termeni de sacrificiu, ci mai degrabă în termeni de alegeri pe care le facem. Când alegem să devenim muzicieni profesioniști și artiști, alegem un mod de viață — unul care ne poate aduce o fericire incredibilă și momente profund încărcate de sens, dar care poate fi, în egală măsură, solicitant și uneori frustrant. Ca în orice aspect al vieții, este vorba despre găsirea unui echilibru între ceea ce ești dispus să lași în urmă și standardele pe care alegi să le fixezi pentru tine însuți. Nu trece o zi fără să studiez o partitură, fără să mă gândesc la muzică, fără să ascult ceva nou sau să citesc ceva care să-mi hrănească și să-mi îmbogățească activitatea. Unii ar putea vedea asta ca pe un sacrificiu — de pildă, să mergi în vacanță cu familia cărând după tine zece partituri diferite nu este întotdeauna ușor. Însă familia mea înțelege că acest lucru reprezintă o parte esențială din ceea ce sunt și din ceea ce fac. În cele din urmă, mă simt incredibil de norocoasă să-mi pot dedica viața unui lucru pe care îl consider atât de plin de însemnătate. Faptul de a putea face această muncă este, înainte de toate, un uriaș privilegiu.

Privind în urmă, ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

D.C.: Fiecare pas pe care l-am făcut de-a lungul formării mele și al dezvoltării profesionale m-a adus, în cele din urmă, exact acolo unde trebuia să fiu, așa că, în acest sens, nu am niciun regret. Privind în urmă, pot vedea clar cum fiecare experiență, decizie și provocare a jucat un rol esențial în conturarea drumului pe care mă aflu astăzi.