Interviu de Eduard Enache

Pe 21 martie s-au inchis portile expozitiei „Retinal Vertigo” de la fundatia Art Encounters din Timisoara, primul solo show de o asemenea amploare al lui Radu Oreian in Romania.

Dupa ani de prezenta constanta in galeriile din New York, Paris, Miami sau Ciudad de Mexico, artistul a adus acasa un deceniu de creatie (2016-2026), sub forma unor panze hipnotice. Lucrarile sale sfideaza privirea superficiala si creeaza fascinatie, functionand precum harti epidermice si vartejuri figurative in care se suprapun istoria, biologia si mitologia.

Mai jos va invitam sa il descoperiti mai bine pe Radu Oreian intr-un interviu acordat dupa inchiderea expozitiei. Este un artist despre care veti auzi mai multe in urmatoarea perioada, semnand recent o colaborare cu Galeria Jecza care il va prezenta si RAD Art Fair, targul de arta contemporana ce va avea loc la finalul lunii aprilie.

Nascut in 1984 la Tarnaveni, Radu Oreian este astazi unul dintre cei mai fascinanti si complecsi artisti contemporani romani.

Desi in Romania abia acum marcheaza un „solo show” major, el si-a construit deja o reputatie solida pe scena internationala. Lucrarile sale au inregistrat o crestere constanta in popularitate, fiind expuse la targuri si galerii de prestigiu din intreaga lume, precum Untitled din Miami, Art Paris, Dallas Art Fair, Zona Maco din Ciudad de Mexico, dar si in cadrul unei rezidente de o luna la 1969 Gallery din New York sau la Gallery Nosco in Londra.

Parcursul sau academic a inceput cu doi ani de studiu la Universitatea de Arta si Design din Cluj-Napoca, urmati de alti doi ani la Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti. Ulterior, a locuit la Berlin, unde a asimilat rigorile scenei mari de arta lucrand ca asistent pentru artisti consacrati ai „Scolii de la Cluj”, o experienta care i-a definit etica de lucru si anduranta. Astazi, Radu Oreian isi imparte timpul si practica artistica intre un atelier din Medias si cel din Marsilia.

Universul sau vizual este un laborator de experimente in care se intersecteaza istoria artei, literatura, misticismul si biologia. Artistul are o paleta vasta de surse de inspiratie: de la maestri ai Renasterii, fresce etrusce si mozaicuri romane, pana la documente arhaice precum Piatra din Rosetta, tablete babiloniene sau conceptele arhetipale ale lui Carl Jung si scrierile lui Mircea Eliade.

Radu Oreian este recunoscut pentru o tehnica meticuloasa, explorand ideea de „arhiva vizuala” si sfidand granitele dintre pictura, sculptura si desen. In interviul de mai jos ne poarta prin culisele parcursului sau, un parcurs care ne arata cum, in unele cazuri, succesul vine dupa un proces dens de descoperire a sinelui. Mai jos defineste succesul, acceptarea esecului in atelier dar si acea incapatanare care l-a transformat pe adolescentul ce desena in pat, cu piciorul in ghips, in artistul matur de astazi, care picteaza manat doar de nevoia profunda de a modela materia.

Expozitia „Retinal Vertigo” a acoperit un deceniu de creatie, 2016-2026, cu doua directii distincte: compozitiile „brodate” ca niste harti epidermice si un vartej figurativ in care personajele si spatiile parca se devoreaza reciproc. Cum au dialogat aceste doua lumi in spatiul de la Art Encounters?

Practica mea variaza de la compozitii ultra narative, figurative, pana la suprafete complet abstractizate ce folosesc indexul cromatic al corpului ca punct central de investigatie. Intre aceste doua repere am construit impreuna cu Diana Marincu parcursul expozitiei ‘Retinal Vertigo’ de la Art Encounters, unde fiecare incapere a spatiului are o anumita temperatura. Aceasta panorama asupra studiului din ultimii zece ani m-a ajutat mult sa vad, aproape detasat si privind dintr-un ‘birdseye view’, cum seriile lucrarilor s-au inlantuit si au evoluat. O pictura abstracta ce revoca prin culori si repetitia gestului familaritatea pielii, decorativismul biologic si transient al fiecaruia dintre noi,  poate deveni mai ‘figurativa’ decat portretele colective reprezentate in expozitie precum ‘Self Portrait as a Fountain’ sau ‘Self Portrait in 2023’. Intre acesti doi stalpi, diametral opusi, variaza si dialogheaza lucrarile din expozitie. 

Privind acum ansamblul expus la Art Encounters, dupa atat timp si materie modelata, care crezi ca este firul rosu sau obsesia recurenta pe care poate nici tu nu o constientizai pe deplin atunci cand ai inceput aceasta serie, in 2016? 

Raspunsul se afla chiar in continutul intrebarii… Obsesia recurenta de a modela materia, de a ma angaja intr-un proces aproape ritualistic al uitari de sine. Nu pot sa termin o lucrare pana cand fiecare centimentru patrat al suprafetei de lucru nu vibreaza cu o anume intensitate, desitate si implicit suflet. 

A fost prima ta expozitie personala de o asemenea amploare in Romania. Desi ai avut o prezenta constanta in mari expozitii si galerii din New York, Miami, Paris sau Mexico, de ce a durat atat de mult sa te intorci cu un solo show acasa? 

Intoarcerea in Romania e incarcata de un sentiment aparte. E cea mai ampla expozitie organizata pana acum ce a implicat o logistica serioasa si multa munca pentru a reuni mai mult de 50 de lucrari sub conceptul de vertij retinal. Majoritatea lucrarilor fac parte din colectii internationale iar pentru a a le aduce impreuna am asteptat cel mai potrivit context iar Art Encounters este o institutie ce are capacitatea de a gestiona genul acesta de eveniment. 

Inteleg ca ai inceput sa desenezi din cauza unui accident care te-a imobilizat la pat o perioada. Ce s-a intamplat atunci si cum ai descoperit desenul si “nevoia de imagine”?

Da, intr-adevar e amuzant cand privesc acum retrospectiv cum dintr-un accident am avut inspiratia de a pune mana pe un creion. Am suferit o fractura la genunchi in urma unui meci de fotbal iar in perioada urmatoare de cateva saptamani in care am ramas imobilizat la pat din cauza ghipsului am inceput sa desenez. A fost cea mai buna decizie luata vreodata.

Apoi la un cerc de desen i-am intalnit pe Dominic Boariu, ce urma sa imi devina profesor la Cluj, Raul Oprea (Saddo), Ioan Grosu, Tudor Turcu si pe Mihai Zgondoiu. A fost o generatie incredibil de talentata in cadrul careia mi s-a deschis un drum alternativ, o cale pe care am avut inspiratia sa o urmez pana in prezent.

Care sunt momentele care te-au pus pe drumul acesta al artelor vizuale dar si al abordarii artei dintr-o perspectiva ancorata in Renastere si manuscrise medievale? 

Mai exista doua momente simbolice inafara celui mentionat anterior. Unul este legat de sentimentul pe care il aveam cand imi vizitam bunicul din Tarnaveni, pe la inceputul anilor ’90. El picta peisaje, flori si scene biblice in holul de 5-6 metri patrati pana la 3 dimineata. Fuma, bea sifon si asculta muzica clasica. Imi povestea de starea minunata pe care o avea cand termina un tablou pentru o comanda iar mirosul de ulei inca ud din apartamentul lui m-a fascinat de pe atunci. 

O alta amintire din aceeasi perioada e legata de biblioteca parintilor in care, printre cartile predominant gri cu coperti monotone, am gasit doua albume de arta: un Carpaccio si un Mantegna. Anul trecut in expozitia din New York am expus o lucrare intitulata ‘Unlearning Mantegna’ iar in expo de la Art Encounters un personaj e prins intr-o stare de visare in fata unei tapiserii ‘Visul Ursulei’ de Carpaccio. Ambele lucrari au radacini in primele mele interactiuni cu arta. 

Renasterea, frescele din Pompei si manuscrisele medievale au un misticism aparte pentru mine. Parca ne trag cu ochiul de acum cateva milenii. Pe langa faptul ca unele sunt foarte contemporane artistii din acele vremuri aveau o relatie sfanta cu materialul pe care il modelau iar la genul asta de interactiune aspir sa ajung si eu. 

Cum este procesul de tau de lucru? Stiu ca faci jocuri ale mintii, mai ales la lucrarile vectoriale, asculti carti audio pentru distrage atentia mintii rationale si a lasa gestul repetitiv sa preia controlul?

Pictura narativa cu radacini multiple in impresionism, post impresionism dar si in pointillism si suprarealism imi absoarbe toata atentia la felul in care imaginea se developeaza incet, ca intr-un laborator foto, unde elementele se intrepatrund si creaza posibilitati multiple de citire si interpretare. Cand lucrez la aceste serii ascult de obicei muzica, pe cand in procesul repetitiv al seriilor abstracte (moleculare si vectoriale) ce implica absorbirea mintii intr-un ritual, ascult carti audio. Asa reusesc sa inaintez in paralel cu o lectura, careia altfel, nu mai am efectiv timp sa ii dedic intr-o zi cu 12 ore de pictura. 

Ceea ce se intampla prin acest proces e paradoxal. Mintea e absorbita intr-o alta lume si mana merge singura, lucrarile se fac singure. Am ajuns in timp sa imi asum dualitatea celor doua procese si implicit a celor doua serii ca fiind parte integrala din fiinta mea. 

Te-ai nascut la Tarnaveni, ai studiat artele vizuale la Cluj si Bucuresti iar acum locuiesti si lucrezi la Marsilia, nu? Cum ti-a modelat tot acest parcurs vocabularul vizual, este o continuitate, o acumulare sau a existat un moment de ruptura? 

Da, anul trecut de exemplu am lucrat 3 luni la New York, 5 luni la Marsilia si in timpul ramas la atelierul meu din Medias. Vocabularul vizual mi-e intr-o continua evolutie organica, fara vreo ruptura. In pictura de 4 x 2 metri  ‘On all of God’s wanders’ inceputa la Marsilia si terminata la New York, elemente amintite din lumi si temporalitati diferite, contorsionate de memorie ajung sa coexiste in aceeasi compozitie. Arta e sfera in care toate referintele se pot impleti daca sunt pictate cu sinceritate.

Cum arata o zi la atelier, in lumina mediteraneana? In Marsilia, nu? 

Lumina mediteraneana din Provence e magica. In drum spre atelierul meu ce e situat in mansarda unui restaurant, trec prin portul vechi, beau o cafea si apoi incep ziua de lucru cu prepararea paletei. E partea cea mai tehnica pentru ca am dezvoltat un proces extrem de precis al combinarii uleiului cu diferite rasini iar uneori trebuie sa imi prepar culoarea cu trei sau patru zile inainte de a ma apuca de lucru, asa incat sa ajunga la textura potrivita.

Dupa ce termin ziua de lucru la atelier, alerg pana la plaja ‘Catalanes’, cam 30 de minute unde incerc sa prind apusul. 

Apoi gatesc si petrec cateva ore cu sotia mea iar de la 11 pana la 2-3 dimineata incep a doua sesiune de lucru. Cu foarte mici exceptii asta e rutina mea. 

„Dupa multi multi ani am realizat ca nu trebuie sa cuceresc lumea exterioara prin expozitii in marile muzee ci sa imi clarific si rafinez dialogul interior si sa ajung la o stare de pura placere cand pun pensula pe panza. Succesul e o reflexie a claritatii nu un scop in sine.” – Radu Oreian

Cum se vede astazi scena de arta din Romania de la distanta? 

Eu o percep ca fiind din ce in ce mai vibranta si functionala. S-au facut progrese in tot acest ecosistem al artistilor,  galeriilor, institutiilor, colectionarilor si al publicului general ce e progresiv tot mai interesat de arta. Am observat recent si o tendinta de  de-centralizare prin deschiderea unor spatii noi la Oradea, Craiova si in alte orase unde exista un public entuziasmat de ideea unor proiecte locale. 

Ai integrat in anumite lucrari alfabetul Braille si ai avut un proiect inspirat de caietele unei persoane ce sufera de o dizabilitate mentala ‘ –Archives from the Other Side’ —. Ce te-a invatat apropierea de aceste limbaje ‘tacute’ despre vulnerabilitate si nevoia noastra fundamentala de a fi intelesi? 

De multe ori am intalnit in partea de cercetare a proiectelor adevarate comori ce tin de outsider art. Obiecte, texte si imagini neasumate ca arta insa parte integrala al spectrului de expresie al conditiei umane. ‘Microscripturile’ lui Robert Walser au stat la baza seriei vectoriale, unde linii viscerale, minuscule, se intrepatrund la infinit in speranta in care ele devin o cartografiere a umanitatii. 

Am tradus estetismul registrelor din Magna Carta in seria moleculara ‘Farewell to the thinker of thoughts’. Caietele lui Emil, o persoana ce sufera de o dizabilitate mentala si care a repetat obsesiv o scriitura abstracta, le-am pictat echivalentul fiecarei pagini in texturi similare de ‘cod’ neinteles cu cel mai mare respect… ca un suflet infratit. Cred ca aceasta atractie spre pictura ce devine scriitura minuscula e inradacinata adanc in constiinta colectiva pentru ca reapare peste secole in culturi si contexte diferite. 

Ai mentionat la un moment dat influenta pe care au avut-o artistii Scolii de la Cluj in perioada in care le erai asistent la Galeria Plan B, in Berlin, in special prin acea „stamina”, rezistenta de a produce arta extraordinara sub presiune. Pe de alta parte, vorbesti deschis despre importanta esecului si cum”every level is another devil”. Cum gestionezi in atelier momentul in care o lucrare la care ai muncit enorm refuza pur si simplu sa functioneze? 

Acei ani din Berlin au fost esentiali in formarea mea pentru ca mi-au oferit privilegiul de a privi ‘in spatele cortinei’ unde are loc toata productia unei expozitii. Atunci am inteles ce rol important are o galerie functionala in determinarea succesului pe care un artist il poate atinge pe cea mai importanta scena. Tot atunci am instalat expozitiie artistilor precum Serban Savu, Ioana Batranu, Horia Damian, Victor Man, Ciprian Muresan, Adrian Ghenie si multi altii. Am avut prilejul sa intru in atelierele lor, ceea ce a fost revolutionar pentru mine pentru ca aruncam peste umar cate o privire la felul in care era structurat modul lor de lucru, cum isi pregateau panzele si observam lejeritatea prin care reuseau sa produca ‘capodopere’ sub presiunea timpului.

Galeristii Mihai Pop si Mihaela Lutea au fost niste busole pentru mine in perioada respectiva prin sfaturile pe care mi le-au dat si le voi fi mereu recunoscator insa trenul ‘Scoala de la Cluj’ plecase din gara si am decis sa plec si eu inspre Marseille in nevoia aproape imperativa de detasare iar apoi de cautare de sine.

Ce sfat i-ai da unui tanar artist care se simte blocat intr-o asteptare pasiva a succesului? 

Le-as recomanda tinerilor artisti sa transforme asteptarea pasiva intr-o asteptare activa prin foarte multa munca. Acolo se gasesc adevaratele raspunsuri si satisfactii din viata unui artist dupa parerea mea. Egoul ne reintoarce mereu in acel joc intortocheat al visarii la succes chiar si in momentele in care nu suntem pregatiti sa il avem. Acest lucru se poate vedea mai clar retrospectiv. Dupa multi multi ani am realizat ca nu trebuie sa cuceresc lumea exterioara prin expozitii in marile muzee ci sa imi clarific si rafinez dialogul interior si sa ajung la o stare de pura placere cand pun pensula pe panza. Succesul e o reflexie a claritatii nu un scop in sine.

Cred ca un pas asteptat de multi ar fi un solo show in Bucuresti. Cand vom putea vedea lucrarile tale expuse in capitala?

De curand am anuntat inceputul reprezentarii mele de Galeria Jecza asa ca vor fi multe oportunitati sa revin cu expozitii in Romania, implicit la Bucuresti. Prima prezenta va fi la Galeria Jecza & Olaru in expozitia de grup ‘Blue Eyes Don’t Lie’ si apoi tot in luna aprilie vom arata o serie de picturi la RAD Art Fair. Pentru solo show trebuie sa gasim un context potrivit.  

Privind in urma la toata aceasta traiectorie inspirationala, de la baiatul care desena cu piciorul in ghips pana la artistul care isi construieste astazi „arhivele” in atelierul din Marsilia, pentru ce ti-ai fi cel mai recunoscator tie insuti? 

In primii 10 ani de activitate am expus foarte putin iar din acest motiv am trecut prin momente in care m-am indoit de alegerea facuta. Insa a existat mereu acea voce interioara ce, in pofida insuccesului, ramanea serena si nu accepta sa renunte. Acelei insistente, sora cu incapatanarea i-as multumi.

Ce este arta? 

De fiecare data simt ca pot raspunde in alt fel la ‘intrebarea intrebarilor’ si asta e chiar esenta artei pana la urma. Arta e o reflexie, o oglinda a infinitului din noi. De la picturile rupestre pana la reliefurile din Mesopotamia, din Renastere pana la banana lui Cattelan, arta ne atrage precum lumina atrage un fluture pentru ca e singura modalitate prin care putem sa ne transcendem conditia, sa castigam in fata mortii.