Scriitoarea Ayelet Tsabari vine la București pe 19 și 20 mai, cu prilejul lansării romanului Cântece pentru cei cu inima frântă, distins cu National Jewish Book Award for Fiction 2024, în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“, în traducerea Ancăi Dumitru și o găsiți aici.

Ayelet Tsabari ne propune o carte singulară despre iubire, identitate, recuperarea memoriei și cât se poate de curajoasă despre integrarea evreilor yemeniți în Țara Făgăduinței. Roman marcat de o sensibilitate lirică profundă, Cântece pentru cei cu inima frântă este și o meditație asupra apartenenței și a felului în care trecutul, oricât de dureros, continuă să ne modeleze.

Un telefon primit de la un funcționar al ambasadei îi anunță Zoharei moartea mamei sale, Saida, în Israel. Amintirile revin în viața ei ase­menea unor cioburi de oglindă violent împrăștiate: dispariția fratelui în tabăra de primire pentru evreii yemeniți, moartea tatălui pe când era doar o adolescentă, anii petrecuți la un internat prestigios, care au îndepărtat-o de rădăcini, plecarea din Israel și iubirile lăsate în urmă. Toate aceste fragmente ale vieții sale trebuie adunate și înțelese, pentru ca Zohara să-și poată privi adevăratul chip, așa cum Saida a făcut cândva, demult, în avionul care o ducea acasă.

*

AYELET TSABARI (n. 1973, Petah Tikva) este o scriitoare israeliano-canadiană dintr-o familie de origine yemenită. De la cincisprezece ani a început să colaboreze cu diferite reviste israeliene, iar de la vârsta de douăzeci de ani a călătorit prin Europa, Asia și America de Nord. În 1998 s-a stabilit la Vancouver, unde a studiat filmul și fotografia la Capilano University. A regizat două filme documentare, unul din ele fiind premiat la Palm Spring International Short Film Festival. A urmat creative writing la Simon Fraser University și la Guelph University, începând să scrie în limba engleză în 2006. În 2013 a debutat cu un volum de proză scurtă, The Best Place on Earth. În 2015 acesta a fost distins cu Sami Rohr Prize for Jewish Literature, acordat de Jewish Book Council, în 2016 cu Edward Lewis Wallant Award for Jewish Fiction și s-a aflat pe lista lungă a Frank O’Connor International Short Story Award. Odată cu aceste premii, Ayelet Tsabari a devenit o stea în ascensiune a literaturii israeliene în limba engleză. În 2019 a publicat Arta de a-ți lua rămas-bun (The Art of Leaving; Humanitas, 2021), cel de-al doilea volum al său, care a primit Canadian Jewish Literary Award și a fost finalist la The Vine Awards și la Hilary Weston Writers’ Trust Prize, fiind declarat cartea anului de Apple Books, Kirkus Reviews și CBC. În 2024 i-a apărut primul roman, Cântece pentru cei cu inima frântă (Songs for the Brokenhearted; Humanitas Fiction, 2026), căruia i-a fost acordat National Jewish Book Award for Fiction, Canadian Jewish Literary Award for Fiction și Association of Jewish Libraries Fiction Award, fiind de asemenea declarat cartea anului de The Globe and Mail. Ayelet Tsabari publică frecvent articole de opinie în The Forward, The Globe and Mail, The New York Times și Foreign Policy. După douăzeci de ani petrecuți în Canada, s-a întors în Israel în 2018, unde locuiește cu partenerul și fiica sa.

Fragment în premieră: Ayelet Tsabari, Cântece pentru cei cu inima frântă

Mama chiar a lăsat niște bani. A fost primul lucru pe care l-am descoperit când am început să scotocesc prin casă. Asta, adică, după ce am găsit imaginea inexplicabilă tăiată din ziar, ascunsă sub cartea ei de identitate.

Am început cu biblioteca din sufragerie. Trupul ei de lemn era destul de gol: pe raftul de sus erau așezate cărțile sfinte. Pe cel de jos, un coș colorat, împletit manual în stil yemenit, plin cu tot felul de lucruri: corespondență, chitanțe, chei de la te miri ce și cabluri. Extrasele de cont și facturile erau în sertarul de sus al bibliotecii, organizate, din fericire, într-un mod pe care îl puteam înțelege. Cel mai recent extras de cont arăta o sumă acceptabilă în contul de economii al mamei și una mai mică în cel curent. Mama nu cheltuia aproape deloc, iar până să înceapă să călătorească în ultimii ani, nu apreciase activitățile recreative. Se părea că reușise să pună deoparte din puținii bani câștigați muncind la Beit Ora. Era mai mult decât suficient pentru a acoperi cheltuielile de înmormântare și pentru piatra funerară.

Sertarul de dedesubt era plin cu fotografii. Am luat câteva de deasupra: mama, alături de niște femei, având în spate Colosseumul, zâmbea sincer, aproape ștrengărește, de parcă cineva tocmai spusese ceva amuzant. Restul fotografiilor emanau aceeași exuberanță. Călătoriile îi făcuseră bine.

Nu puteam să mă ocup de bucătărie. Era mult prea plină de ea, deși mamei nu-i plăcea să gătească, o făcea doar din obligație. În primele mele amintiri legate de acea bucătărie, Bruria era adesea lângă mama, gătind împreună, amândouă lângă blatul de bucătărie, cu spatele la ușă, mama – minionă, Bruria mai înaltă, osoasă. Mama nu avea încredere în abilitățile ei culinare. Mama sa murise la nașterea mătușii Shuli, așa că nimeni nu avusese timp s-o învețe. Iar Bruria, pe atunci, locuia în anexă și era mereu prin preajmă. De multe ori lua prânzul cu noi, își bea cafeaua afară, dimineața, alături de mama. Îmi amintesc cum mama îi punea mereu întrebări în timp ce gătea: „E gata?“, „Am ars mâncarea?“, „De ce nu mi-a ieșit ca a ta?“. Dar îmi amintesc și că erau fericite acolo, împreună. Îmi amintesc râsetele, conversațiile ușoare, intimitatea lor de surori.

După ce Bruria s-a mutat pe strada alăturată, supa a devenit apoasă, puiul – uscat, iar bucătăria s-a golit de bucurie. Mama mergea zilnic s-o vadă pe Bruria și se întorcea cu prăjiturele cu curmale pudrate cu zahăr, cu ka’adid, presărate cu semințe de negrilică, pe care le recunoșteam imediat: ale mamei erau tari ca piatra, în vreme ce ale Bruriei aveau consistența ideală. Uneori, aducea și oale cu supă yemenită, aromată, iar când o încălzea, întreaga casă se umplea de parfumul liniștitor al turmericului, cardamomului și chimenului. Tata se întorcea de la măcelărie și i se luminau ochii; devora supa, până la ultima înghițitură, ridicând castronul la buze ca să bea ultimul strop de lichid auriu, apoi se lăsa pe spate în scaun, satisfăcut, lăudând-o pe mama pentru cât progresase. Mama nu sufla o vorbă.

Iată ce-ai putea ajunge să faci după ce mama ta, obsedată de curățenie, moare. Lustruiești geamurile cu oțet și ziare vechi. Saida nu citea niciodată ziarul, dar avea întotdeauna câteva foi în dulapul cu produse de curățenie, special pentru asta.

Pentru că vrei să fie perfect, ştergi geamul din nou, atât de bine, încât la final propria-ți reflecție fantomatică îți întoarce privirea. Și în clipa aceea îți dai seama că tu ești fantoma, o apariție, un spirit al casei, venit aici din alt timp sau din altă lume.

Când cureţi blaturile și suprafețele, niște gânduri ciudate îți invadează mintea:

Gândul 1: Îi ștergi amprentele, ștergi urmele pe care le-a lăsat în lume, diminuându-i prezența (și de asemenea: ce trist că asta e ce-a rămas după ea).

Gândul 2: Ar fi atât de mândră dacă ar veni acasă și ar vedea cât de bine ai curățat. Ar trece rapid un deget peste suprafețe, când crede că nu te uiți, exact așa cum ai văzut-o cândva făcând în casa mătușii tale, ca să verifice dacă e praf. Dar de data asta ar fi mulțumită. Ai trecut testul!

Am început să fac curăţenie din datorie, dintr-o nevoie de a-mi distrage atenția, dar, după un timp, gândurile mi s-au liniștit, mișcările mi s-au încetinit, iar toată ființa mea s-a relaxat, concentrată la ce făceam. A devenit mai mult decât o distragere; o meditație, chiar plăcută. Banalitatea actului de a curăța mi-a dat o senzația de împlinire, după ani întregi în care tocmai asta-mi lipsise. Făceam lucrurile să strălucească, atingeam obiective realizabile.

Odată, stăteam într-un grup, la cantina Gilman de la Universitatea din Tel Aviv, și ne plângeam de taxele de studiu. Când am spus cu voce tare că mă gândesc la joburi part-time, o fată cu fața rotundă și părul arămiu, al cărei nume nu mi-l mai amintesc, a sugerat:

— Ai putea face curățenie.

M-am încruntat.

— Nu pot să fac curățenie. Crede-mă, am încercat.

— Nu te cred, a spus ea.

— Nu-i o idee rea, a intervenit Iggy. Se câștigă bine.

L-am fulgerat cu privirea.

— Mă cunoști. Nu sunt bună la asta.

Iggy se ocupa de curățenie la noi în apartament și nu se plângea niciodată, îmi accepta defectele. Eu eram genul de persoană care lăsa vasele murdare să se adune în chiuvetă și pe blat, care nu spăla niciodată podelele, doar mătura din când în când și mai ștergea câte-o pată, dacă era chiar bătătoare la ochi. La noi în apartament, totul era acoperit cu un strat fin de praf. Să fi fost parte din felul în care mă răzvrăteam împotriva mamei? Sau să fi fost protestul meu împotriva unui sistem nescris care mă condamna, ca femeie yemenită, la o viață de făcut menajul în casele altora?

— A fost modul în care a spus-o, i-am explicat mai târziu lui Iggy, care nu înțelegea de ce mă înfuriase atât de tare. „Insinuarea că, fiind yemenită, ar trebui să știu să fac curățenie.“ Până la urmă, yemenitele munciseră ca menajere și femei de serviciu încă de când ajunseseră în Israel, până când cuvântul yemenită devenise sinonim cu servitoare.

La Schneider, studiasem poeziile marelui poet israelian Nathan Alterman, iar o fată așkenază pe nume Smadar Horev, care nu mă plăcuse niciodată (sau poate eu nu o plăcusem pe ea), a făcut o prezentare despre el, în care a ales să arate un clip cu Cântecul femeilor yemenite. A pretins că îl găsise întâmplător la biblioteca multimedia a școlii și că voise să arate diversitatea creației lui Alterman. Nu mai auzisem acel cântec până atunci. Trei actrițe așkenaze, îmbrăcate în rochii largi și cu baticuri pe cap – exact ca mama – fluturau cârpe pentru curățenie și cântau exagerând consoanele guturale het și ayin, imitând accentul yemenit:

În stânga, o cârpă și o găleată,

În dreapta, o perie…

Yemenita din cântec, a cărei piele e „închisă la culoare“, ale cărei picioare sunt „puternice ca oțelul“, părea mulțumită, chiar fericită, să curețe casa unei cucoane așkenaze cu „vinurile“ și „pralinele“ ei – toate aceste simboluri europene ale calității și rafinamentului, despre care ea nu știa nimic. „Cârpa-i yemenită, iar șefa-i așkenază“ cântau ele, cu triluri forțate, care nu le ieșeau, bălăngănindu-și capetele ca niște idioate. Sala a izbucnit în râs. Eu voiam să mă fac nevăzută. Din toată poezia frumoasă pe care o scrisese Alterman, ea a trebuit să aleagă exact acest cântec? Dar toți s-au purtat ca și cum ar fi fost o alegere întâmplătoare, lipsită de orice semnificație, ca și cum nu avea nici o legătură cu mine sau cu cealaltă yemenită din clasă, al cărei chip era la fel de roșu ca al meu. Ca și cum nu avea nici o legătură cu faptul că majoritatea fetelor mizrahi din școală lucrau ca menajere pentru a-și permite lucrurile pe care fetele așkenaze din Ierusalim le aveau de-a gata.

— Sincer, nu cred că a vrut să spună asta, a insistat Iggy. Oricum, azi stereotipul e rusesc. Cu toată imigrația asta masivă din Uniunea Sovietică, sunt atâția imigranți care nu-și găsesc locuri de muncă în profesiile lor.

N-am spus nimic, simțindu-mă rușinată, frustrată de incapacitatea mea de a-l face să înțeleagă. Cum să-i explic prietenului meu, a cărui moștenire era legată de forțele aeriene, de kibbutz, a cărui poveste era scrisă – ba chiar sărbătorită! – în cărțile de istorie, că moștenirea mea fusese redusă la o găleată și un mop? Poate că încă nu eram în stare să mi-o explic nici mie însămi.

Ani mai târziu, la New York, devenind mai atentă la ce înseamnă să fii mizrahi, am înțeles că așa se întâmplă când ești făcut să te simți „celălalt“, când te confrunți atât de des cu tot soiul de forme de rasism și cu microagresiuni, încât ajungi să nu mai știi dacă cineva este cu adevărat prejudiciat, sau dacă e vorba despre cu totul altceva. Asta se întâmplă când rușinea de a fi considerat „mai puțin decât…“ apasă asupra ta, încă din copilărie, nespusă, nenumită, prezentă precum forța gravitațională, precum aerul pe care-l respiri; când propria cultură nu este reprezentată, sau, atunci când este, devine o caricatură, când propriul trecutul este șters, istoria – respinsă, omisă din manuale sau rescrisă pentru a se potrivi cu narațiunea dezirabilă. Rămâi fără cuvinte, incapabil să-ți relatezi propriile experiențe.

Uneori, în copilărie, o însoțeam pe mama la muncă, în case spațioase, pline de cărți, în apartamente decorate minimalist, cu plăci mari de gresie albă pe jos și mobilă de lemn închis la culoare, sau la marginea orașului, aproape de livezi, în vile aerisite cu mai multe etaje și sufragerii în care sunetele reverberau. N-aveam voie să ating nimic, doar să mă uit la televizor sau să citesc o carte, dar aruncam priviri furișe în camerele copiilor, doldora de jucării, în dormitoarele zugrăvite în roz și acoperite cu postere ale adolescentelor, sau în dormitoarele mari ale părinților, cu băi proprii, mirosind a așternuturi neaerisite.

Câteodată le întâlneam pe femeile care o angajau: profesoara cu umeri lați și căruntă, care îi pasa mamei coșurile pe care, la rândul ei, le primise cadou de la universitate, unde lucra; boema în halatul ei de mătase, care ne făcea semn să intrăm, cu părul vâlvoi, ochii încercănați de somn, mirosind a acru și, îmi dau seama acum, a vin; cea cu coada lungă, împletită, care o îmbrățișa pe mama când intra și își cerea mereu scuze pentru mizerie și uneori i se alătura, ștergând blaturile de bucătărie alături de ea, vorbind. Odată, fiica uneia dintre ele era acasă, o fată de vârsta mea, care m-a întrebat dacă vreau să ne jucăm. Avea o trambulină – nu mai întâlnisem pe nimeni care să aibă o trambulină – și, când sărea, părul ei blond deschis sălta odată cu ea, învăluindu-i chipul ca o coroană nebună, frumoasă. Nu voiam să-i fiu prietenă; voiam să fiu ea. Voiam camera ei, numele ei – Millie, Lily sau Nili, scurt și dulce (spre deosebire de greoiul Zohara) –, pielea ei palidă, care devenea rozalie după atâta sărit, pistruii ei – trebuie să fi avut pistrui – și pe mama ei blândă și bună.