Cel mai recent roman al lui Katie Kitamura este Audition. Finalist al  Booker Prize, National Book Critics Circle Award for Fiction, Joyce Carol Oates Prize și Gotham Book Prize, a fost una dintre cărțile preferate ale lui Barack Obama în 2025. De asemenea, a fost nominalizat pentru Women’s Prize și Carol Shields Prize. Romanul ei anterior, Intimități, apărut de asemenea la editura Trei, a fost una dintre cele mai bune zece cărți ale anului 2021 pentru The New York Times și una dintre cărțile preferate ale lui Barack Obama din 2021.

*

Oare îi cunoaștem cu adevărat pe cei pe care îi iubim?

Doi oameni se întâlnesc la prânz într-un restaurant din Manhattan. Ea este o actriță împlinită, în febra repetițiilor pentru o nouă piesă. El este atrăgător, tulburător, tânăr – suficient de tânăr încât să-i fie fiu. Cine este el pentru ea, cine este ea pentru el? Două narațiuni concurează între ele, punând în discuție modul în care ne înțelegem rolurile pe care le jucăm zilnic și adevărurile ce se ascund dincolo de fiecare interpretare.

Romanele lui Katie Kitamura au fost traduse în 28 de limbi și adaptate pentru cinema și televiziune. In România a apărut la Editura Trei, traducere Ioana Petridean si o găsiți aici

„

Katie Kitamura este autoarea a cinci romane, cel mai recent fiind Audiție, inclus pe lista lungă pentru Women’s Prize și Carol Shields Prize. Romanul ei anterior, Intimități, a fost considerat de New York Times una dintre cele mai bune zece cărți ale anului 2021 și nominalizat la National Book Award și PEN/Faulkner Award. A scris pentru publicații precum The New York Times Book Review, Harper’s, The Guardian. Predă în cadrul programului de scriere creativă de la New York University. De aceeași autoare, la Editura Trei a apărut Intimități (2021).

Fragment

4

Săptămâna care a urmat întâlnirii cu Xavier la restaurant a fost o perioadă de extraordinară armonie în căsnicia mea, o perioadă pe care aveam s‑o analizez mai târziu, una care avea să‑mi rămână întipărită în amintire. Nu mai fusesem de ani întregi atât de bine acordată la Tomas, la schimbările subtile ale stărilor lui, la cartografia expresiilor sale. N‑ar fi o exage­rare să spun că prezența lui mă entuziasma, că simțeam un nou tip de apreciere față de inteli­gența și bunătatea lui. Asta se întâmpla fiindcă, fără îndoială, pentru prima dată după foarte mulți ani, priveam căsnicia noastră drept ceea ce era, ceva fragil, care încă putea fi deteriorat sau pierdut. Tomas însuși era aproape la fel. N‑a mai adus în discuție subiectul infidelității, iar pe măsură ce zilele se târau una după alta, chiar în timp ce simțeam acest hiperacordaj, am început să mă întreb dacă nu cumva atri­buisem o semnificație greșită întrebării lui abia murmurate. Nu mă chestiona unde îmi petre­ceam zilele, așa cum făcea în trecut, nici cu cine stăteam de vorbă, se comporta ca și cum nimic nu s‑ar fi schimbat între noi.

A mai trecut o săptămână. Luasem mi­cul‑dejun împreună, ca întotdeauna, iar eu tocmai mă pregăteam să ies din casă, când Tomas a zis deodată că mă însoțește, că vrea să ia puțin aer și să‑și dezmorțească picioarele înainte de a se așeza la masa de scris. I‑am spus că mi‑ar face mare plăcere compania lui, iar el mi‑a zâmbit reținut, distras. În timp ce‑și punea haina, am observat că era preocupat — tocmai scria un eseu despre cubismul ceh, pentru un catalog care urma să fie lansat la vernisajul unei expoziții a cărui dată se apro­pia. L‑am privit cu duioșie și am întins mâna pentru a‑i mângâia fața. Gestul meu l‑a scos din starea contemplativă în care se afla, așa că mi‑a luat mâna în mâna lui și am coborât împreună scările, ieșind în aerul rece de‑afară. Îmi aduc aminte că eram pur și simplu fericită, îmi aduc aminte că nu‑mi doream nimic mai mult. Teatrul se afla la foarte mică distanță de apartament și mi‑aș fi dorit atunci să fie mai departe, să continuăm să mergem împreună în felul acela și să nu mai ajungem niciodată la destinație.

Dar, în curând, eram la câțiva pași de clădirea teatrului. Tomas s‑a oprit și a zis: Te las acum. Și am observat că ceva se deblocase în mintea lui, că era pregătit să se întoarcă la masa de scris și că plimbarea în tăcere prin ae­rul rece îi făcuse bine. Vii cu mine până la ca­fenea? l‑am întrebat, iar el a clătinat din cap, îi plăcea să‑și bea cafeaua acasă, să simtă ceașca atingându‑i cotul în timp ce lucra, știam asta. Prefer să mă întorc, a zis. Am încuviințat din cap și l‑am sărutat de rămas‑bun, oarecum șovăitor, după care am traversat strada singură.

Un biciclist a trecut chiar prin fața mea, așa că am făcut un pas în spate, după care mi‑am continuat drumul și, poate pentru că eram atât de dezorientată, nu l‑am remarcat pe Xavier decât în clipa în care aproape că ajunsesem pe cealaltă parte a drumului. Stă­tea la colț cu mâinile îndesate în buzunare și cu respirația înghețându‑i în aerul rece. Mă țintuia cu privirea și, judecând după postura lui, mă întrebam cât timp stătuse acolo, dacă observase sărutul pe care i‑l dădusem lui To­mas, coliziunea ratată cu biciclistul.

M‑am întors să văd unde era Tomas. Culoa­rea semaforului se schimbase, eu traversasem când clipea deja roșu, iar acum strada era in­undată de mașini, de un autobuz care înainta încet, un taxi și o camionetă. Prin șirul de mașini l‑am zărit pe Tomas pe cealaltă parte a drumului, încă la colț, nu se mișcase de‑acolo. Xavier întinsese gâtul să vadă la ce mă uitam și, când m‑am apropiat, a dat din cap și a în­trebat, aproape înainte să ajung în dreptul lui: E soțul tău? Apoi s‑a uitat la mine cu ochii lui mari, cu o expresie placidă.

De unde știai?

Ce să știu?

Că…

M‑am întors și am privit înapoi. Tomas dispăruse. Am deschis ușa cafenelei și i‑am făcut semn lui Xavier să intre, după care am închis‑o în urma mea. Xavier mă privea în­gândurat.

Nu știam, a zis după o clipă.

Ce anume?

Că e soțul tău. Doar am întrebat. Dar n‑a fost greu de ghicit. Păreai foarte fericită să mergi alături de el. N‑a fost și la restaurant? Data trecută?

I‑am aruncat o privire tăioasă.

De ce întrebi?

Fără niciun motiv.

Mă așteptai aici?

Nu, a fost o coincidență.

În clipa aceea ușa s‑a deschis, două femei au intrat, iar noi am înaintat câțiva pași, pen­tru a le face loc. Tandru, Xavier și‑a lipit palma de spinarea mea în timp ce mă îndepărta de ușă, conducându‑mă spre coada de clienți. Și‑a dres vocea și a vorbit din nou.

Voiam să‑ți spun că Anne mi‑a oferit o slujbă.

Am simțit un fior de groază și am scuturat din cap.

Cum…

Intenționam să‑ți vorbesc despre asta la prânz, dar ai plecat înainte să apuc s‑o fac, ai fost distrasă, îți amintești? S‑a aplecat, ca și cum ar fi încercat să se facă util, ca și cum ar fi încercat să mă ajute să‑mi amintesc.

Îmi aduc aminte.

S‑a oprit, pentru că venise rândul nostru să comandăm. A arătat cu degetul spre femeia din spatele tejghelei. Ce vrei să comanzi?

M‑am uitat la femeie. O Americano. Xavier a ridicat trei degete, iar femeia a dat din cap și a început să pregătească imediat comanda. Înainte să apuc să fac vreun gest, se strecurase deja în fața mea și plătise, în ciuda protestelor mele. Iau una și pentru Anne. Plus un sendviș. Mi‑a zâmbit ironic. Totul se va deduce din fondul de protocol, a spus, iar eu am încuviințat și m‑am mutat la celălalt capăt al tejghelei. El m‑a urmat și am rămas amân­doi într‑o tăcere pe care am spart‑o eu într‑un târziu.