Fragment carte. Eric-Emmanuel Schmitt, „Cele două împărății“, al cincilea roman din ciclul „Străbătând secolele“
Străbătând secolele lansează o provocare extra‑ ordinară: povestirea istoriei omenirii sub o formă pur romanescă, intrarea în Istorie prin istorisiri, ca și cum Yuval Noah Harari s-ar întâlni cu Alexandre Dumas.
Titanicul proiect îl frământă de treizeci de ani pe Eric Emmanuel Schmitt, iar această aspirație a sfârșit prin a-și croi drum către viață. La umbra celorlalte texte ale sale (romane, nuvele, teatru, eseuri), autorul a lucrat neobosit, adunând informații istorice, științifice, religioase, medicale, sociologice, filozofice, tehnice, lăsându-și în același timp imaginația să modeleze personaje puternice, emoționante, de neuitat, de care te îndrăgostești și cu care te identifici. Din această sinteză a formației sale intelectuale și a talentului de scriitor se naște o operă unică, iar aceasta ne poartă de la o lume la alta, în sunet de fracturi culturale, scoțând la iveală momente în care accidente, evoluții, revoluții preschimbă civilizații. Și, de fiecare dată, prezentul luminează trecutul în aceeași măsură în care epocile încheiate clarifică evul contemporan. Această incredibilă trecere prin secole începe de la Potop și se continuă până în vremea noastră. Prin iubirile și luptele lor, personajele-cheie întruchipează evenimente și mutații majore.
Fiecare dintre cele nouă titluri ale acestei imense aventuri editoriale este legat de o vârstă decisivă a Istoriei lumii: 1. Paradisuri pierdute (sfârşitul neoliticului şi Potopul); 2. Poarta cerului (Babelul şi civilizația mesopotamiană); 3. Soare întunecat (Egiptul faraonilor); 4. Lumina fericirii (Grecia în secolul al IV-lea î.Chr.); 5. Cele două împărății (Secolul I î.Chr. şi secolul I d.Chr.); 6. Declinul și Zorii (sfârşitul Imperiului Roman, invaziile barbare); 7. Mistificarea (Europa medievală şi Ioana d’Arc); 8. Vremea cuceririlor (Renaşterea şi descoperirea Americilor); 9. Revoluții (Revoluții politice, industriale, tehnice)
Cartea a apărut la Editura Humanitas Fiction, în seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt, traducere din franceză de Doru Mareș și o găsiți aici.
Roma, Cetatea Eternă, este clădită din marmură durabilă. Însă splendidele fațade ale templelor și palatelor nu pot ascunde faptul că Republica se clatină, slăbită, de-a lungul anilor, de războaie și de revolta lui Spartacus. O nouă Romă stă să se nască – un imperiu formidabil, condus de nu mai puțin formidabilul Octavian Augustus, ajuns la putere grație geniului său politic sau, poate, cu ajutorul otrăvurilor. Confident (sau pion?) al Liviei, soția primului împărat, Noam se sufocă – pentru a câta oară? – în universul monstruos al puterii. Își va dobândi el, în afara Romei, în îndepărtata Iudee, încrederea în umanitate?
*
Fragment:
Petru, unul dintre ucenicii lui Isus, căruia acesta îi lăsase în grijă comunitatea înaintea crucificării, locuia la Jaffa. Cu toate acestea, vizita din când în când creștinii din Cezareea și, de fiecare dată, asta însemna un eveniment. Cu chipul tăbăcit de aerul marin și de soarele Galileei, cu palmele bătătorite de mânuirea năvoadelor, Petru cunoștea răbdarea pescarilor și nerăbdarea oamenilor. Era o stâncă, dar una despicată, cu crăpături, ceea ce îl făcea om deplin, stângaci, profund uman. Mersese pe apă…. și se scufundase. Jurase credință… și o renegase. Își lăudase puterea… și își deplânsese slăbiciunea. De acum, nu își mai arunca năvodul peste ape, ci peste suflete.
I‑a botezat pe Noura și pe centurionul Cornelius, un om devotat, chibzuit și milostiv, de altfel apreciat de Pilat. În fața lor, Petru pronunțase aceste cuvinte: „Adevăr zic vouă, Dumnezeu este nepărtinitor. Se bucură, în fiecare nație, de cel care se teme de el și practică dreptatea“.
Petru, pe urmele lui Filip, deschidea o breșă imensă primindu‑i pe cei doi romani, Cornelius și Noura: creștinismul nu se mai limita doar la evrei, la membrii poporului ales, ci avea să se adreseze de acum tuturor, devenind universal. De altfel, Petru nici măcar nu a dorit ca Noura și Cornelius să se supună obligațiilor legii mozaice, respectiv circumcizia pentru el și constrângerile alimentare pentru amândoi.[1]
Într‑o duminică, după obicei, o însoțeam pe Noura până la un grajd din vecinătatea Cezareei, unde creștinii celebrau Euharistia și ascultau povești despre viața lui Isus. Încă se mai prefăceau că respectă sabatul, dar aleseseră ca zi sfântă duminica, trimițând la cele două duminici fondatoare: cea a învierii lui Isus, prima zi a victoriei sale asupra morții, și cea a ultimei sale întâlniri cu apostolii, care marca începutul noii ere.
Eu rămâneam afară, singur cu oile cu behăiturile lor răgușite, strânse pe lângă adăpători. Vegheam astfel de pe promontoriu, beneficiind de o vedere amplă pe o rază de vreo sută de metri. Dădeam alarma imediat ce un necunoscut se îndrepta spre noi; credincioșii își încetau cântările, rugăciunile și se împrăștiau.
În duminica aceea, o siluetă și‑a făcut apariția pe cărare. Un corp scund și îndesat. Cu picioare scurte și crăcănate. Saul! Mai ales pe el nu‑mi doream să‑l văd pe aici. După informațiile mele, continua să facă ravagii printre creștini. Îi scotea din bârlog, îi preda, îi condamna nemilos și, în plus, îi provocau o adevărată plăcere ticăloșiile pe care le punea la cale.
M‑am repezit, hotărât să‑l opresc, gata să mă iau la bătaie cu el. Totuși, ceva nu se lega. Venea singur, el, care de obicei nu se deplasa fără oamenii lui, niște brute avide de violență.
I‑am ieșit în cale. Abia de m‑a salutat și a exclamat:
— E aici?
— Cine?
— Petru.
Am lăsat să se scurgă câteva clipe.
— Habar n‑am despre cine vorbești.
Saul a insistat, de data aceasta pe ton tânguitor:
— Petru, unul dintre apostolii lui Isus.
Mi‑am încrucișat brațele și am încercat să par mai impunător, mai solid, mai ostil.
— Nu sunt creștini pe‑aici.
A oftat.
— Ah, ce păcat! Speram totuși ca…
I‑am tăiat‑o scurt:
— Sperai să mai lapidezi încă vreo câțiva?
Saul a căzut în genunchi, tremurând, rugându‑se la cer:
— Of, Doamne Dumnezeul meu! a mormăit. Iartă‑mi răul pe care l‑am făcut. O viață de smerenie n‑ar fi de ajuns pentru a‑mi plăti crimele.
Atitudinea lui m‑a scârbit. Chiar credea că nu‑i vedeam clar jocul pe care‑l făcea? O viclenie inedită, o comedie bine exersată, urmărind ca‑ntotdeauna să se infiltreze în rândurile noastre înainte de a lovi.
— Saul, îți bați joc de mine?
A ridicat capul, cu privirea rătăcită.
— Victor, nici nu‑ți poți închipui ce s‑a întâmplat…
Fără a se ridica de la pământ, a continuat pe ton exaltat:
— Mă duceam la Damasc cu scrisori din partea Marelui Preot, care mă autorizau să scormonesc, să-i urmăresc, să-i stârpesc pe acești creștini agitatori, refugiați pe acolo. Mai mult decât oricând eram sigur de îndreptățirea misiunii mele. Deșertul ardea sub tălpile sandalelor mele, praful mi se lipea de piele. Însoțitorii mei, înarmați cu săbii și bâte, înaintau alături de mine cu pas hotărât. Dintr‑odată, totul s‑a dat peste cap. O lumină m‑a orbit. Nu cea a unui foc ori a soarelui, ci o strălucire de o intensitate nemaipomenită, mai pătrunzătoare, mai vie, mai pură. Deși am coborât pleoapele, îmi atingea ochii pe dinăuntru, crudă, înspăimântătoare. Mi s‑a tăiat respirația. Inima îmi bătea de să‑mi sară din piept.
În spatele lui, în timp ce își depăna povestea abracadabrantă, Petru, Cornelius, Noura și ceilalți membri ai comunității ieșeau din grajd. Se apropiau discret, foarte atenți la cuvintele care ieșeau de pe buzele celui din Tars. Le‑am făcut semn să fugă, însă gestul meu le‑a trădat prezența. Saul a continuat:
— În tot acel vârtej, un glas a răsunat, limpede, solemn: „Saule, Saule, de ce mă prigonești?“ Fiecare silabă pătrundea tăioasă în mine. În mine, Saul, care‑l slujeam pe Dumnezeu, care băteam în lung și‑n lat pământul în numele dreptății. Cu un nod în gât, am strigat: „Cine ești?“ O tăcere a oprit timpul. Apoi a țâșnit răspunsul: „Eu sunt Isus, pe care tu îl prigonești. Ridică‑te și mergi în oraș, şi acolo ţi se va spune despre toate cele ce ţi s-au rânduit să faci“. Și lumina a dispărut. Am deschis ochii. Nimic. Nu mai vedeam. Se lăsase noaptea. Un întuneric teribil, compact, absolut, deși eram în plină zi, undeva între Ierusalim și Damasc. În jurul meu, murmure înnebunite. Însoțitorii mei mă văzuseră căzând, mă auziseră și nu înțelegeau nimic. Mă ridicaseră și, cum mergeam pe pipăite, m‑au călăuzit. Eu, Saul, prigonitorul nazarinenilor, eram redus la neputință, dus de mână ca un copil. Trei zile am rămas orb. Trei zile fără să mănânc și fără să beau. Trei zile scufundat în tenebre, înlănțuit de amintirea acelui glas care mă strigase. Înțelegeam că noaptea aceea nu era doar în fața mea, ci în mine. Și atunci a venit Anania, un ucenic al Nazarineanului, unul dintre cei pe care îi vânam. Temător – îmi cunoștea reputația de călău –, a intrat totuși în casa în care mă aflam. Punându‑și mâinile pe mine mi‑a spus: „Frate Saul, Domnul Isus, cel ce ți s‑a arătat, m‑a trimis ca să vezi iarăși și să te umpli de Duh Sfânt“. Imediat solzii mi‑au căzut de pe ochi. Vedeam din nou. Numai că privirea mea nu mai era aceeași. Totul se schimbase. Mă trezeam în mijlocul unei alte lumi, cea a Împărăției Lui. M‑am pus pe picioare. Am fost condus la un spălător. Și acolo am fost botezat. Eu, Saul, hărțuitorul! Eu, Saul, dușmanul Nazarineanului! Nu mai sunt Saul. Sunt Pavel.
Plângea cu lacrimi fierbinți. Petru, aplecându‑și trupul masiv, s‑a lăsat spre el și i‑a atins umărul. Când Saul – sau mai degrabă Pavel – l‑a recunoscut, lacrimile i‑au curs și mai multe.
Noura a venit lângă mine și mi‑a șoptit la ureche:
— Vezi, Noam… Împărăția a început.
[1]. Am fost mereu șocat că Faptele apostolilor relatează convertirea și apoi botezul lui Cornelius, fără a o menționa pe Noura. Totuși, ea era acolo, fericită, vajnică. Văd în această omisiune un lucru pe care Isus a vrut totuși să‑l suprime: dominația masculină. Din păcate, pentru apostoli, care rămâneau bărbați ai vremii lor, ideea că femeia le‑ar fi egală rămânea un punct neglijat. După cum și sclavia, care nu avea să fie denunțată ca fiind contra naturii, așadar contra lui Dumnezeu. Biserica a fost construită de oameni și, așa cum zicea Sfântul Francisc de Sales: „Acolo unde e om, e și mizerie omenească“.
