Interviu de Eduard Enache

Intr-o piata de arta in care sistemul este inca in formare, se intampla rar ca un tanar student la pictura sa starneasca un asemenea interes printre colectionari si sa fie luat sub aripa unei galerii importante inainte sa aiba diploma in buzunar. Este vorba despre Mihnea Damaceanu, proaspat absolvent la Universitatea Nationala de Arte care a transformat, neintentionat, expozitiile din facultate in biletul lui de intrare directa catre marile galerii si colectionari.

Momentul acesta de debut prinde contur in expozitia „Selfish”, gazduita in perioada 3 iulie – 6 septembrie 2026 la spatiul Galeriei Jecza si Olaru din Bucuresti (strada Grigore Gafencu 65). Proiectul prezinta lucrarile recente ale lui Damaceanu si Dumitritei Razlog langa doua nuduri semnate de Theodor Pallady. In aceasta ecuatie curatoriala, reprezentarea corpului devine un refugiu, un loc in care vulnerabilitatea se ascunde in spatele opacitatii.

Ceea ce surprinde cel mai tare la cineva atat de la inceput de drum este faptul ca are deja un atelier al lui in care se inchide si un punct de vedere fixat despre propria munca, o urma de maturitate pe care o vezi de obicei doar la artistii trecuti prin zeci de expozitii.

In creatie, Mihnea Damaceanu investigheaza granita volatila dintre configurare si dizolvare printr-un „realism alterat”, proces care porneste de la o rigoare anatomica riguroasa si culmineaza cu interventia radicala, fluida, asupra pastei umede de ulei. 

Asumand un dialog structural cu estetica voalata a lui Gerhard Richter, dramatismul lui Corneliu Baba, dinamismul lui Ion Tuculescu, economia compozitionala a lui Giorgio Morandi si misterul cinematografiei de autor (Fellini, Tarkovski, Bergman), artistul refuza naratiunile explicative in favoarea unei atmosfere suspendate. Abordand nudul uman dintr-o perspectiva monumentala si non-erotica — definita prin unghiuri in racursi si contraste de blit —, Damaceanu transforma corpul intr-o prezenta aproape arhitecturala, fortand privitorul sa proiecteze sensuri intr-un spatiu de tensiune psihologica ce reflecta incertitudinea societatii contemporane.

De la povestile despre ucenicia de la 13-14 ani alaturi de un pictor septuagenar, pana la modul in care diseca lumea artei cu franchetea caracteristica varstei, Damaceanu se dezvaluie ca un artist care isi ia destinul in maini cu o coloana vertebrala greu de gasit la varsta lui. Recent, a inceput sa fie reprezentat de Galeria Jecza si Olaru, co-fondata de Andrei Jecza, singurul galerist roman cu trei spatii dedicate artei vizuale la nivel national.

Mai jos gasiti un prim interviu al lui Damaceanu, o transcriere a unei discutii purtate in atelierul lui din centrul vechi al Bucurestiului.

Cum ai resimtit faptul ca ai devenit, inca din anul trei de facultate, un nume despre care colectionarii si galeristii vorbesc constant?

Si pe mine m-a socat enorm chestia asta si s-a intamplat mega brusc, cam din februarie au inceput sa se miste repede niste chestii. M-au ajutat Raisa Beicu, Matei Emanuel, expozitia de la Gluten Glory… Dar sincer, incerc sa nu ma gandesc prea mult la chestia asta. N-am stat sa caut atentie, n-am pupat pe nimeni, n-am facut reclame sau dansuri pe Instagram. Cum imi place sa zic colocvial, am mazgalit mazgaliturile mele si am facut fix ce am vrut.

Ai inceput sa simti oare presiunea de a face compromisuri pentru a fi pe placul pietei sau al scolii?

Daca ascultam sfaturile binevoitoare, dar care nu se aplicau, fas! Faceam numai fas. Faptul ca am fost capos si ca am dat inainte cu ideile mele m-a dus intr-un punct bun. Daca faceam ceva doar ca sa fiu modern, interesant sau sa surprind, ca multi altii, ar fi fost neautentic. E ca si cum lucrezi la fabrica de masini si faci modelul care ti se da. Pai atunci de ce nu te duci acolo? De vandut putem cu totii sa vindem.

Cum a fost tranzitia prin facultate si cum te-a influentat mediul academic de la UNARTE, pe care tocmai l-ai absolvit?

In anul intai am fost la clasa lui Andrei Tudoran, care avea un program strict. In anul doi m-am mutat la clasa dlui Sarbulescu, unde era mai liber si am ajuns sa fac chestiile astea singur, in camaruta mea, in atelier. Incepusem sa o iau razna cu intrebari de genul “Ce fac cu viata mea?” asa ca m-am intors in cele din urma la Tudoran pentru ca am vazut ca lucrez mai bine asa. Scoala m-a ajutat cu expunerea si vernisajele, dar in rest, cursurile si seminariile au fost o corvoada; chiuleam ca sa stau sa pictez.

Stiu ca ai avut un mentor privat care ti-a marcat parcursul inainte de liceu. Cine a fost si ce ai invatat de la el?

De pe la clasa a VII-a sau a VIII-a, mama mea s-a intalnit cu un pictor in spital si am inceput sa ma vad cu el saptamanal. Era un pictor de aproape 70 de ani. El m-a invatat sa desenez cum trebuie, sa stiu ce e o elipsa sau un cub, cum sa lucrez corect, tehnica. Dar cel mai important: m-a maturizat cultural. Mi-a recomandat sa vad filme bune, sa ascult muzica, sa citesc. A fost cel mai bun profesor pe care l-am cunoscut.

Ce amintiri sau imagini din copilarie iti hranesc imaginatia de astazi?

Am crescut la bloc, dar bucuria mea maxima cand mergeam la bunici, la Calarasi sau Botosani, era sa sap gropi. Luam cazmaua, umpleam gropile cu apa, ma murdaream iar bunica ma spala cu furtunul. In plus, ma uitam la filme vechi romanesti cu corabii, cum erau Toate panzele sus sau 10 mii de leghe sub mari, si desenam caracatite si corabii incontinuu.

Care este tehnica ta de lucru si cum ajungi de la o panza clasica la aceste imagini alterate?

Procesul porneste de la o pictura normala in ulei, un desen cu grid, o pictura figurativa clasica, anatomic corecta. Dupa ce imi place cum arata, vin cu o interventie peste pasta uda. Fac o lucrare in viteza sau stau pe scaun si o alterez. Nu stric cu adevarat, ci o deformez structural. Uleiul e ud, nu se usuca repede, iar pasta aia care se amesteca ma surprinde fizic. Doar in pictura poti face asta.

De ce alegi cu precadere nudurile feminine si cum te raportezi la acest subiect aparent clasic?

Alegerea nudului a fost cumva o intamplare, un corp uman se potriveste cu tipul asta de deformare, asa cum un unghi de cladire se potriveste cu acest tip de deformare. Dar mie nu mi se par deloc erotice. Le fac dintr-o perspectiva de jos, cu unghiuri in racursi si lumini de blit care creeaza umbre taioase. Un coleg a zis o chestie care mi-a placut: Zici ca pictezi dictatori, nu femei goale. Au o monumentalitate care se contrazice cu ideea clasica de nud.

Ce rol joaca narativul in picturile tale? Intretii o poveste sau fugi de ea?

Incerc sa evit narativul cat de mult pot. Pictura e pictura si povestea e poveste. Pictura este un mijloc de exprimare in sine, care nu poate fi acoperit de cuvinte in totalitate. Daca vrei o poveste, te uiti la literatura. Eu ma concentrez pe atmosfera – o atmosfera care vine dintr-o stare de neclaritate si incertitudine vizuala.

Cat de mult te influenteaza referintele din afara picturii, cum ar fi cinematografia sau muzica?

Sunt extrem de legat de filme. Imi plac mult Lucian Pintilie, Nae Caranfil, Tarkovski, Fellini sau Tarantino. Atmosfera din filmele lor, in care nu stii exact ce se intampla, se regaseste si in panzele mele. In atelier ascult mult rock vechi – The Doors, Pink Floyd, Black Sabbath. Imi da o energie fioroasa, o stare pe care o transpun in forta lucrarilor.

Care sunt artistii din istoria artei fata de care simti o afinitate reala?

Gerhard Richter m-a influentat enorm; imaginea voalata si neclara de la el cred ca vine. Il iubesc pe Corneliu Baba pentru clarobscur si tonuri, desi ma feresc sa ma uit prea des la el ca sa nu-i fur maniera. Il ador pe Tuculescu pentru tusele rotunde si pe Giorgio Morandi pentru economia compozitionala simpla, aparent necautata a unor sticle puse in vitrina.

Cum te raportezi la tentatia de a face arta la moda, hiper-conceptuala, asa cum vedem ca predomina in acest moment in randul generatiei tinere?

Oamenii sunt prea preocupati sa para intelectuali si sa scrie cuvinte care dau greu pe Instagram. Eu prefer o doza de nepasare si de asumare. Daca nu-ti place ce fac, e treaba ta; eu lucrez din impuls si stari reale.

Exista o tema sau un mesaj clar pe care vrei ca privitorul sa-l decodifice?

Nici macar nu stau sa analizez conceptual inainte sa lucrez. Dar ce simt ca transmit este o stare de confuzie, o contradictie intre ce crezi ca vezi si ce este de fapt. Imaginea e neclara, voalata, dar ramane prezenta. Iar asta se leaga de viata: tineretea si existenta insasi sunt pline de incertitudine. Este o ceata in tot ce ne inconjoara, iar pictura mea exact asta oglindeste.

Cat de autobiografice sunt lucrarile tale si cum te impaci cu propriul tau imprevizibil?

Cred ca sunt foarte autobiografice in sensul starilor mele. Sunt un om impulsiv, ma las purtat de prezent. Uneori ma surprind si pe mine insumi cu reactiile mele. Tocmai de aceea deformarile mele pulseaza; viata insasi este intr-o continua transformare, iar eu nu eram acum 20 de secunde acelasi om.

Cum stii ca o lucrare este cu adevarat gata?

Cand nu mai pot sa umblu la ea. Cand nu mai simt nevoia sa adaug, sa scot sau sa schimb nimic. Este un moment genial: cand ai lasat-o in pace si stii ca e gata.

Ce planuri ai pe termen lung si cum vezi relatia ta cu piata de arta si cu galeriile?

Nu am ambitia bolnava sa spun ca gata, o sa fiu faimos si o sa traiesc doar din pictura. Vreau doar sa raman pictor, indiferent daca o sa am sau nu un job paralel. Nu vreau sa devin un brand comercial care vinde tricouri sau cani cu reproduceri – mi se pare o saracire de sens momentan. Vreau sa fac ce vreau, sa lucrez in atelierul meu si sa vad unde ma duce drumul organic, fara speculatii de moment.

* Din motive de spatiu si pentru cursivitatea lecturii, interviul a fost editat.