Skip to content

Podcast Buzunar de Arta. Simona-Mirela Miculescu. Cum se negociază în culisele UNESCO recunoașterea patrimoniului românesc.

Podcastul „Buzunar de Artă” dedicat românilor care trăiesc și lucrează în Franța și care modelează cultura la un nivel global continuă cu un nou episod care o aduce în prim-plan pe Excelența Sa, doamna Ambasador Simona-Mirela Miculescu, Delegat Permanent al României pe lângă UNESCO și fostă Președintă a Conferinței Generale UNESCO. 

Înregistrat direct în biroul Excelenței Sale din sediul parizian al organizației, dialogul ne dezvăluie o carieră diplomatică excepțională, construită pe premiere istorice și pe o iubire profundă pentru artă și cultură.

De obicei, podcastul Buzunar de Artă ne obișnuiește cu discuții alături de artiști, galeriști, profesori sau curatori. De data aceasta, însă, explorăm o altă latură – adesea mai puțin discutată – a artei și a culturii vizuale: cea a patrimoniului. Episodul ne arată cum sunt protejate capodoperele la nivel instituțional internațional, cum se construiesc politicile de educație la nivel global și ce înseamnă, de fapt, efortul nevăzut, plin de tensiune, din spatele dosarelor de la UNESCO.

Parcursul Simonei Miculescu este unul fără precedent în diplomația românească. 

Este prima femeie purtător de cuvânt din istoria Ministerului Afacerilor Externe, prima femeie căreia i s-a acordat gradul de ambasador, prima femeie care a condus Misiunea României la ONU și prima româncă aleasă – prin aclamația a 194 de state – în funcția de Președintă a Conferinței Generale UNESCO. A devenit, astfel, al treilea român din istorie care conduce un organ ales în sistemul Națiunilor Unite, călcând pe urmele lui Nicolae Titulescu și Corneliu Mănescu.

Dincolo de funcții, stilul său diplomatic a fost mereu marcat de inovație și creativitate. La Washington, în 1995, a fost inițiatoarea primului site oficial al României pe internet. La New York, în plină criză de buget, s-a folosit de pasiunea pentru muzică pentru a face lobby țării noastre, fondând „UN Rocks” – prima trupă muzicală din istoria ONU formată exclusiv din ambasadori.

La UNESCO, mandatul său a generat momente cu adevărat istorice pentru cultura românească. A facilitat prima donație guvernamentală a României către organizație: o tapiserie suspendată creată de artistul Mircea Cantor, expusă astăzi la loc de cinste, între lucrări de Giacometti și Picasso. Tot datorită domniei sale, cel mai vechi obiect din colecția de artă a UNESCO – un vas din cultura Cucuteni-Tripolie, împrumutat de statul român în 1971 – a fost restaurat și salvat de la degradare.

Podcastul detaliază și tensiunea uriașă din culisele recunoașterilor internaționale. O poveste fabuloasă este cea a înscrierii cămășii cu altiță în Lista Patrimoniului Imaterial. Când dosarul risca să fie amânat, o campanie de lobby intensă a culminat cu o coincidență fericită la Paris. O expoziție a Iuliei Gorneanu (care a numit ia „un templu la purtător”) a convins-o pe ambasadoarea Arabiei Saudite să pledeze emoționant cauza României chiar de 1 Decembrie. Tot în mandatul său s-a obținut o altă victorie mult așteptată: includerea Ansamblului Monumental „Calea Eroilor” de la Târgu Jiu, capodopera lui Brâncuși, în Patrimoniul Mondial.

Ca proiect de suflet și moștenire pentru mandatul de Președintă a Conferinței Generale, Simona Miculescu și-a asumat o misiune monumentală: mobilizarea resurselor pentru salvarea și digitalizarea arhivelor UNESCO. Este un demers vital pentru recuperarea memoriei globale, dar și naționale, acolo regăsindu-se documentele fondatoare semnate de intelectuali români uriași precum Demetru Negulescu, George Oprescu sau Elena Văcărescu. Este doar o parte din rezultatul muncii duse în spatele ușilor închise. Demontând clișeele frivolității asociate adesea cu viața diplomatică, ambasadoarea compară această profesie cu o formă de minerit: o muncă de uzură dusă în subteran, totul pentru ca, în final, rezultatul să strălucească la lumina zilei, sub forma aurului.

Podcastul Buzunar de Artă este prezentat de Eduard Enache și montat și co-produs de Cătălin Alb. Mai jos puteți viziona podcastul și puteți citi o transcriere parțială a discuției înregistrate în august 2025.

Ați fost aleasă prin aclamație Președinta Conferinței Generale UNESCO, prima româncă în această funcție și doar a cincea femeie care conduce organizația. Ce a însemnat pentru dvs acel moment, atât profesional, cât și personal?

Cred că acesta este probabil, unul dintre cele mai frumoase momente din cariera mea și din viața mea. Probabil că totuși cel mai onorant, pentru că totuși să fii ales de 194 de state în unanimitate, prin aclamație, asta însemnând 194 de ambasadori se ridică în picioare și te aplaudă și te acceptă instantaneu, vă dați seama că a fost o onoare extraordinară. Și trebuie să recunosc că a însemnat totodată și un exercițiu de responsabilitate uriaș, pentru că în momentul acela m-am simțit foarte obligată ca în următorii doi ani să le demonstrez că le-am meritat încrederea și am încercat asta în fiecare zi.

Cum au fost cei doi ani cât ați condus UNESCO?

Absolut pasionanți. De fapt, suntem o echipă, sunt trei niveluri de conducere. Nivelul unu de conducere este Președintele Conferinței Generale, pentru că această Conferință Generală este practic forul suprem de decizie care ia deciziile strategice din doi în doi ani. Pe urmă, este nivelul doi de conducere, președintele Consiliului Executiv care Consiliul Executiv se întâlnește de două ori pe an și ia decizii care implementează ceea ce a hotărât Conferința Generală. Și nivelul trei, Secretariatul cu Directorul său General, care de fapt este cel mai vizibil, pentru că ei implementează programele, ei cheltuiesc banii. Și de aceea Directorul General este mult mai vizibil, de exemplu, decât Președintele Conferinței Generale. Deci este o echipă întreagă și acești doi ani au fost absolut pasionanți, pentru că încă de la bun început mi-am propus să am o președinție memorabilă, fiind și primul român, nu doar prima româncă, dar și primul român în 80 de ani care conduce ceva în UNESCO. Am simțit-o efectiv ca pe o responsabilitate și din acest punct de vedere, nu doar să merit încrederea colegilor mei. Și am vrut să am o președinție activă și am reușit.

Când vă întreb care este cel mai frumos moment de până acum, care e primul moment care vă vine în minte?

Acest moment al alegerii ca Președinte al Conferinței Generale. Mai ales că este îngrozitor de onorant, pentru că sunt totuși al treilea român, iertată-mi fie aparenta lipsă de modestie, după Nicolae Titulescu, care a fost președintele Adunării Ligii Națiunilor, precursorul ONU, și după Corneliu Mănescu, care a deținut președinția Adunării Generale ONU, sunt al treilea român care conduce un organ ales în sistemul ONU. Deci, vă dați seama că eu cred că asta este de fapt încununarea întregii mele cariere diplomatice de 35 de ani. Nu am dus lipsă de momente extraordinare, nici în timpul experiențelor cele mai dure din Kosovo și din Irak, și nici în timpul extraordinarilor ani când am fost consilier prezidențial și am făcut parte din acea mică armată diplomatică și politică ce a dus România în UE și în NATO.

Sunt anumite gesturi pe care le-ați realizat care dezvăluie creativitatea și improvizația care fac parte din diplomație De exemplu, ați fondat trupa UN Rocks, prima trupă a Națiunilor Unite.

Am fost numită ambasador la ONU exact când a început austeritatea, în 2008, și creativitatea mi-a fost stimulată, ca să nu spun ascuțită, de bugetul zero al Misiunii Permanente a României pe lângă Națiunile Unite, în condițiile în care noi aveam candidaturi. De exemplu, eram candidați pentru Consiliul Drepturilor Omului și trebuia să câștigăm acea competiție și trebuia să facem imagine, dar fără niciun fel de resurse. Și atunci am făcut un lucru pe care îl recomand de atunci tuturor tinerilor diplomați. Mi-am folosit un mic talent personal, pentru că în diplomația multilaterală există ceva foarte important, o diferență uriașă față de diplomația bilaterală. În diplomația multilaterală suntem un cerc uriaș de ambasadori, 193 la ONU, aici, la UNESCO, 194, tot globul pământesc, dar este un cerc închis. Noi nu ieșim înspre societatea franceză, nu. Noi avem treabă cu noi înșine, colegii tăi ambasadori îți votează inițiativele, candidaturile, deci tu trebuie să îți faci imagine în fața lor. Și atunci un mic talent ca să te placă ambasadorii, să-i cucerești, un mic talent nu strică niciodată. Și s-a întâmplat ca eu să am acest talent muzical și mi-am dorit foarte mult… Când mi s-a schimbat mie viața în experiența aceea transformațională de la Bagdad, din 2006, și când am hotărât să nu mai renunț la ceea ce iubesc cu adevărat și am reînceput să cânt ceea ce am făcut mult în tinerețe și în copilărie. Mi-a luat vreo 3 ani să desăvârșesc acest proiect.

Am luat pentru primul album muzical creat de ambasadori un grup de ambasadori, 5 ambasadori de pe 5 continente și am realizat, înregistrat și scos albumul ”Ambassadors Sing for Peace”, care e doar un album vocal, cu cântece în franceză, engleză și spaniolă, numai cântece de pace solo, duete, tricouri și cântece de grup. Am dat lovitura de imagine cu asta, în primul rând, îmi aduc aminte că secretarul general Ban Ki-moon era absolut înnebunit după proiectul nostru, iar albumul respectiv s-a vândut în magazinul de suveniruri al ONU, cred că și acum se mai vinde. Și absolut toate fondurile obținute mergeau înspre niște programe de tineret ale fundației Friendship Ambassadors, care era producătorul, și la un an după asta, am creat prima trupă compusă exclusiv din ambasadori la ONU, nu o trupă a ONU. Dar a fost în istoria ONU prima dată când s-a întâmplat așa ceva, Trupa UN Rocks. Aveam ambasadorul sud-coreean la baterie, ambasadorii Thailandei și Serbiei la chitară acustică, ambasadorul Danemarcei la chitară bas și Tonga la keyboards și eu vocalistă și șefița, cum mi se spunea la Belgrad, fondatoarea grupului. Și am trăit niște experiențe fabuloase, am scos și un cântec original la cea de-a 70-a aniversare a ONU, ”Strong UN. Better World”, care se poate viziona și acum pe Vimeo și sau pe canalul meu de pe YouTube. Deci creativitatea este esențială, mai ales în vremuri grele. Cred că și acum trebuie s-o practicăm și cred că este un atuu mereu.

La UNESCO, în calitate de Ambasador și Delegat Permanent al României pe lângă UNESCO, ați inițiat donația unor lucrări emblematice. Vorbim despre o lucrare a artistului Mircea Cantor, o donație către UNESCO, tapiseria fiind expusă acum între Giacometti și Picasso, la un loc de cinste. Este prima lucrare expusă la UNESCO suspendată în aer. Ce a însemnat pentru România și pentru dvs această recunoaștere?

Și un întreg proces administrativ extraordinar de riguros. A însemnat un gest simbolic de enormă importanță, pentru că s-a întâmplat exact când România a împlinit 65 de ani de la intrarea în UNESCO. Atunci era primul meu an de mandat și am fost foarte încântată atunci când l-am cunoscut pe acest incredibil artist care este Mircea Cantor, nu numai un artist excepțional și versatil, dar un iubitor de România cum rar am văzut și care își trage literalmente seva din din țara sa de baștină. Și tot acest demers a fost în primul rând datorat lui, pentru că el a avut generozitatea să doneze această superbă tapiserie pe care s-a întâmplat să o găsesc într-un album de-al lui și care m-a fascinat din primul moment. Am zis că parcă este o comandă făcută special pentru pentru această organizație. Domnia sa a făcut posibilă donația făcută de Guvernul României, prima donație guvernamentală de fapt vreodată în istoria UNESCO, din partea Guvernului României. Pentru că mai există o lucrare care implică demers guvernamental, dar nu este o donație și este de fapt un lucru magic, este vorba de cea mai veche piesă din colecția de artă a UNESCO. Colecția de artă a UNESCO, fiind cea mai mare dintre toate organizațiile internaționale.

Este un vas din cultura Cucuteni-Tripolie, care a fost împrumutat în 1971, pe vremea când era excepționalul ambasador Valentin Lipatti, fratele celebrului pianist, a fost împrumutat pe 99 de ani organizației de către Guvernul României. Deci acel obiect este și acum considerat una din capodoperele UNESCO. Și am marea bucurie să vă spun că l-am scos din depozitul unde era, pentru că era deja foarte fragilizat. El are totuși 5500 de ani și necesita restaurare și datorită autorităților locale din județul Neamț, cărora le voi fi pe veci recunoscătoare. Am reușit să aducem un minunat cercetător științific, un artist restaurator care a restaurat acest vas, care și-a recăpătat viața și strălucirea și acum tronează în biroul președintelui Conferinței Generale și sper să-mi conving succesorul să-l mențină acolo. Pentru că totuși, nu e de ici, de colea să ai în biroul tău cea mai veche piesă din colecția de artă a UNESCO.

Deseori, munca pe care o realizați la UNESCO cred că se numește diplomație invizibilă, nu? În calitate de președinte al Conferinței Generale UNESCO. Cum v-ați asumat acest rol de a reprezenta toate cele 194 de state membre?

Adevăratul diplomat de carieră este apolitic, partidul lui este țara, punct. Iar interesul național este motorul perpetuu al muncii tale de zi cu zi. Diplomația invizibilă, e drăguț, sună drăguț, dar diplomația adevărată este de cele mai multe ori invizibilă, chiar dacă acum granița dintre dimensiunea publică și cea confidențială a diplomației s-a mai subțiat, adevăratele negocieri încă sunt în spatele ușilor foarte bine închise, credeți-mă. Deși totul vi se pare că se întâmplă în timp real și suntem prezenți pe toate rețelele sociale, diplomația adevărată rămâne invizibilă. Știți, câteodată asociam această profesie cu mineritul. Noi suntem ca și minerii care muncesc din greu în mina de aur, efortul este absolut considerabil, da, și practic muncesc acolo în subteran și scot la lumina zilei aurul. Care acela da, acela se vede, acela strălucește, dar câtă muncă este în subteran.

Zilele acestea se împlinesc doi ani de la un moment istoric, includerea în Patrimoniul Mondial UNESCO a Ansamblului Monumental Calea Eroilor de la Târgu Jiu, capodopera lui Brâncuși lăsată moștenire României.

Dar și a frontierelor Imperiului Roman, Limesul. Mi-a părut rău, într-un fel, că au fost acceptate deodată, pentru că evident că sigur a fost umbrit cazul Limesul. Dar Limesul este o realizare absolut excepțională. Dacă pătrundeți un pic în substanța dosarului și vedeți cele 350 de situri care sunt pe dimensiunea doar pe dimensiunea dacică a frontierelor Imperiului Roman. Este fascinant ce se întâmplă acolo.

Dar și dosarul Brâncuși, care a fost un moment mult așteptat. Cum a fost ziua aceea, momentul pe care l-ați trăit în sală?

Mi-aș dori să trăiți pe propria piele momente ca acelea când o țară își înscrie un bun în Lista Patrimoniului Mondial sau în Lista Patrimoniului Cultural Imaterial. Este un moment de exaltare extraordinar. Bineînțeles că este un moment în care cea mai mare bucurie este a celor care au redactat dosarul și au muncit din greu la el. A fost un moment extraordinar de important și pentru că, așa cum spuneați, acest dosar a avut o istorie grea. A fost făcut prost la început, ăsta este adevărul, că totul de acolo pornește. După care a avut ghinionul de a fi blocat timp de cinci ani, nu din cauza lui, ci din cauza unui alt dosar care era făcea parte din acest areal al memoriei conflictului. Pentru că, într-un fel, greșeala noastră a fost de la începuturi, că acest dosar nu s-a concentrat exclusiv pe valoarea universală, excepțională a artei lui Brâncuși, ci pe memoria, pe faptul că este făcut în memoria eroilor Primului Război Mondial. Și atunci a fost alocat dosarelor memoriei conflictului, care practic a fost blocat împreună cu alte cinci dosare timp de cinci ani. Cert este că am avut acest ghinion și după aceea am fost în negocieri un an și jumătate, s-a deblocat această chingă, să zic așa, și în sfârșit am putut să înscriem dosarul așa cum trebuie. Deci, vă dați seama că după atâtea zbateri, a fost un moment sărbătorit cu atât mai important și mai emoționant.

Un proiect de moștenire al dvs este cel al proiectului de digitalizare al arhivelor UNESCO.

Este ”The Legacy”. Este de fapt cel mai important proiect și mă bucur că spuneți asta. Și acest proiect practic a fost prioritatea mea absolută ca și președinte. În momentul când am devenit Președinta Conferinței Generale a trebuit să îmi stabilesc o prioritate absolută ca să las o moștenire, o moștenire românească la UNESCO. Și atunci, pentru că anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la crearea precursorul UNESCO, adică Institutul Internațional pentru Cooperare Intelectuală, care era ramura executivă a Comisiei Internaționale pentru Cooperare Intelectuală a Ligii Națiunilor de la Geneva, am hotărât să fac ceva în acest sens. De ce? Pentru că există o moștenire românească incredibilă acolo. Cine credeți că a scris, a redactat rezoluția care a dus la formarea acelei Comisii pentru Cooperare intelectuală, care, by the way, conținea toate  geniile acelor timpuri, de la Albert Einstein, Marie Curie, Sigmund Freud, Rabindranath Tagore, Paul Verlaine, Henri Bergson etc., cine credeți că a redactat rezoluția? Juristul român Demetru Negulescu. Cine credeți că era secretarul acelei comisii și care își bea cafeluța cu Albert Einstein dimineața? Că am o poză pe care a descoperit-o asistenta mea de aici de la Președinție, academicianul român George Oprescu. Cine era singura femeie care conducea o reprezentanță la Liga Națiunilor? Așa cum e acum Delegația Permanentă a României la UNESCO, așa era atunci Reprezentanța Permanentă a României pe lângă Liga Națiunilor, care Liga Națiunilor știți că este precursorul ONU. Poeta româncă Elena Văcărescu. De Nicolae Titulescu nu mai are sens să vă spun că a fost singurul diplomat care a fost ales de două ori pentru un mandat de câte un an, pentru că adunarea Ligii Națiunilor se ținea anual.

A fost ales de două ori președinte. Deci o moștenire românească pe care eu trebuia s-o onorez, s-o promovez, nu-i așa? Și atunci mi-am stabilit ca și prioritate absolută revigorarea dimensiunii de cooperare intelectuală a UNESCO, pentru că totul s-a politizat în ultimii ani într-un mod absolut excesiv. După ce mi-am fixat asta și am zis gata, facem o celebrare, am și făcut-o în septembrie 2023, o mare conferință despre trecutul și viitorul cooperării intelectuale, ce am făcut, dar și ce putem face, am vizitat arhivele UNESCO și am descoperit cu stupoare că această memorie a lumii, o comoară inestimabilă care zace în niște subsoluri cu foarte multe scurgeri și în condiții foarte insalubre, este digitalizată în proporție de cinci la sută. Am fost șocată. Drept pentru care a devenit prioritatea mea absolută mobilizarea de resurse pentru digitalizarea arhivelor UNESCO, respectiv salvarea arhivelor UNESCO de la pieire. Pentru că realmente erau, vă spun, cărțile Institutului, sunt cărți publicate în 1920-1930, se dezintegrează, este ceva îngrozitor. Plus că umanitatea nu are acces la arhivele UNESCO. Și, credeți-mă, am muncit un an și jumătate pe brânci pe acest fotoliu, în biroul meu, absolut fiecare oficial, absolut fiecare persoană importantă sau nu, care a trecut pe aici, a fost abordată pe tema mobilizării de resurse. Și a dat Dumnezeu ca după un an și jumătate să găsesc un donator care a înțeles cât de important este acest lucru și am reușit să obțin o sumă chiar mai mare decât ceea ce am cerut.

Știu că țineți foarte mult și ați avut o contributie esentiala si în promovarea patrimoniului imaterial. Vorbim aici de dansuri, meșteșuguri, tradiții locale. Care au fost, să spunem, care vă vin în minte, cele mai dificile dosare în această zonă?

Altă poveste, dar foarte frumoasă, va rămâne practic unul din top trei momentele cele mai frumoase ale mandatului meu. Este celebrul deja caz al dosarului cămășii cu altiță. Cămașa cu altiță a primit de la experții independenți care analizează dosarele înainte ca ele să fie discutate în reuniunea Comitetului Patrimoniu Imaterial care e format din 35 de state membre ce iau decizia, cine se înscrie și cine nu în lista mondială. În această vitrină globală pe care evident că fiecare țară și-o dorește și dorește să aibă exponate în ea. A primit recomandare de amânare. Aveam o lună până la reuniune să încercăm să abordăm fiecare membru al comitetului și să-i convingem să înscriem totuși bunul, adăugând informații la ceea ce exista deja în dosar. A fost o muncă titanică până în ultima clipă, dar s-au întâmplat niște lucruri magice. Noi aveam, că așa trebuie, să îți găsești un campion printre membri, care să ridice problema în cadrul reuniunii, că altfel nu o discută nimeni, trece automat decizia experților. 

Pentru că nu poți să te autopropui. 

Exact, nu poți să te autopropui și tu nu ești membru în primul rând, că noi nu suntem membri ai Comitetului Patrimoniului Imaterial. Și ne-am găsit o superbă prințesă, Ambasadoarea Arabiei Saudite, care a fost cel mai grozav campion al nostru. Și imaginați-vă ce coincidență minunată! 30 noiembrie, așteptăm cu emoție să se discute subiectul. Din cauza prelungirii dezbaterilor pe niște situații cu niște bunuri culturale din Guatemala și Cuba, se amână pentru a doua zi.

1 decembrie.

1 decembrie. Dar noi, crezând că la vremea respectivă, pe 30 noiembrie seara, deja sărbătorim, sperând, bineînțeles, că sărbătorim momentul, noi invitaserăm toți membrii Comitetului Patrimoniului Imaterial la recepția organizată de scumpa mea colegă, Ambasadoarea României în Maroc, cu luni înainte, fără să știm una de alta, că ea nu știa la vremea respectivă că va avea loc reuniunea Comitetului Patrimoniu Imaterial. Dânsa organizase pe 30 noiembrie o superbă recepție și o superbă expoziție. Cu ce credeți? Cămașa cu altiță versus caftanul marocan. Cine credeți că adusese propria colecție pentru această expoziție? Magica Iulia Gorneanu, care era prezentă, din fericire. Nouă ne-a venit mănușă acest lucru, pentru că era ca un fel de pledoarie înainte de înscriere.

Nu pot să vă descriu momentul în care cele două prințese, că nu pot să le numesc altfel, Prințesa Arabiei Saudite și prințesa noastră, Iulia Gorneanu, care au avut un mic dialog, Prințesa Saudită întrebând-o: „Doamnă dragă, aș vrea să știu, eu mâine trebuie să țin un discurs, cum încep? Spuneți-mi ce să spun, dați-mi un mesaj definitoriu pentru pledoaria mea pentru situația României.” La care Iulia are un moment de inspirație divină și îl citează pe Sorin Apan, cunoscutul etnolog, și spune «„Păi, eu vă spun doar atât: Ia este un templu la purtător.» A cucerit-o. Așa a și început prințesa. Discursul se poate vedea, este susținut cu atâta emoție care a contaminat întreaga dezbatere. Așa că pe 1 decembrie, în acel an extraordinar, cămașa cu altiță a fost înscrisă cu fast în lista patrimoniului imaterial.

Cât de important e pentru România, o țară cu un patrimoniu fabulos, dar fragil pe multe locuri, să-și spună povestea în acest for internațional, la UNESCO?

Aici nu este vorba doar de a spune povestea, aici este vorba de a aparține unui patrimoniu universal și care vine nu doar cu drepturi, dar și cu responsabilități. Pentru că, de fapt, protejarea patrimoniului siturilor care fac parte din patrimoniu mondial înseamnă o sumă de reglementări și de legi care trebuie respectate de către autoritățile locale, regionale și naționale din țara respectivă. Deci deja nu mai este la latitudinea lor ceea ce se întâmplă cu situl respectiv. Ele fac obiectul unor verificări periodice, pentru că, practic, noi trebuie să raportăm și acum la reuniunea Comitetului Patrimoniului Mondial, a trebuit să raportăm despre stadiul de conservare al sitului Roșia Montană. Deci, toate aceste situri care fac parte din patrimoniu sunt monitorizate și eforturile autorităților sunt monitorizate deopotrivă pentru a proteja patrimoniul. Dar totodată, această apartenență la patrimoniul mondial vine și cu o componentă turistică extraordinar de importantă, pentru că, fiind sit din patrimoniul universal, atrage turiștii, asta înseamnă creștere economică în zona respectivă. Deci sunt o serie de factori foarte importanți pe care îi aduce acest statut de bun cultural din patrimoniul universal. Și sigur că noi promovăm încontinuu aici și vorbim despre patrimoniul românesc, dar ne continuăm munca asiduă de a înscrie din ce în ce mai multe situri și, vă spun sincer, visez la momentul în care sper să mai fiu în viață, să văd și, de exemplu, cultura de Cucuteni-Tripolie parte a patrimoniului mondial.

O problemă pe care o au foarte mulți oameni, se întreabă, un for internațional de o asemenea magnitudine, ce impact poate să aibă în viața mea? Într-adevăr, de multe ori site-urile forurilor și organizațiilor internaționale de multe ori sunt realizate cu ajutorul unor juriști, cu un limbaj tehnic. 

În timpul mandatului, am votat și am făcut parte din procesul de negociere al primului instrument global privind etica în inteligența artificială. Toată lumea vorbește despre inteligența artificială, dar nimeni despre etică. Deja există Digital Act în Uniunea Europeană și așa mai departe, dar primul care a abordat dimensiunea etică, deci filtrul de drepturile omului, este UNESCO, care în 2022 a adoptat această recomandare pentru etica inteligența artificială. Pentru că această recomandare, exact cum spuneți, se traduce, inspiră, este sursă de inspirație, pentru politicile naționale, nu numai naționale, ci și cele locale, deci se regăsesc. Dacă vrem să folosim aceste instrumente, ele sunt la dispoziție, dar trebuie să ne uităm înspre ele și să le folosim. Vă mai spun un lucru foarte interesant pentru cei care sunt foarte îngrijorați de ceea ce se întâmplă cu internetul, cu această promovare a discursului urii, cu discriminările, cu toată această violență verbală îngrozitoare. Vreau să vă spun că acum doi ani a început la UNESCO un proces foarte interesant. Căutați cuvinte cheie ”Internet for trust” pe site-ul UNESCO și veți vedea niște lucruri extraordinare pe care le realizează UNESCO și de care nu știe multă lume. Tot așa, s-au gândit să facă niște guidelines, niște instrucțiuni generale, niște orientări de fapt, pentru a ajuta statele membre în formularea de politici naționale care să reglementeze cumva aceste mari probleme ale discursului urii pe internet. Nu poți să dai o lege universală pentru că fiecare țară, că sunt 194, înțelege drepturile omului, libertatea de expresie, libertatea de exprimare, poate de o altă, de o manieră diferită decât alta. Și atunci ceea ce poți tu să faci la nivel global este să ai niște guidelines din care să se poată inspira fiecare guvern în felul său. Tocmai asta vreau să să înțeleagă publicul, și mai ales tinerii pentru care mă străduiesc, cât de important este ceea ce face UNESCO și cât de mult îi poate ajuta.

Sunteți profund legată de familie și de valorile învățate acasă, la Satu Mare. Cum v-a format această rădăcină de care, așa cum vedem și în spatele dvs, sunteți mândră și o purtați la cele mai înalte niveluri?

Am avut foarte mare noroc cu o familie extraordinară. Am avut părinți extraordinari. Din păcate, tăicuțul meu mă privește de sus, îmi zâmbește de 40 de ani, dar măicuța mea a fost stânca ce m-a susținut. Familia mea, viața mea de familie, așa cum vă spuneam, este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire aproape pentru că soțul meu este la București, eu sunt la Paris, mama la Satu-Mare, fiica mea la New York, băiatul, nora și nepoțeii la Londra. Și viața mea personală este așa ca un puzzle pe care îl construiesc din câte o bucățică de ici, de colo. Dar sunt foarte, foarte norocoasă, pentru că sunt cu toții bine, m-au înțeles și m-au susținut, sunt niște oameni extraordinari, fiecare dintre ei și îi iubesc cu toată ființa mea. Îmi este dor de ei și când sunt cu ei, am rezerve uriașe de dor în mine.

Ce calitate umană credeți că este esențială pentru oricine își dorește să înceapă acum, să spunem, o carieră diplomatică în zona culturală?

În primul rând, sigur, o pregătire solidă extraordinară, o dorință de dezvoltare personală și de lifelong learning clară, putere de adaptabilitate, inteligență emoțională, gândire critică, empatie. Empatia nu trebuie să lipsească din niciun set de skills pentru orice profesie, cred, la ora actuală, cu atât mai mult cu cât lumea pare din ce în ce mai dezumanizată.

Umorul are un rol oare?

Absolut! Exact la asta mă gândeam, cum să spun, totuși farmecul, chiar dacă poate știu eu… Să știți că și farmecul se poate educa, așa ca și abilitățile de comunicare, și farmecul se poate educa. Știți, îmi aduc aminte că atunci când am fost numită ambasador la ONU era prima mea postură ambasadorială, eram disperată să aflu tips, să aflu sfaturi de la cunoscători în domeniu. Și ambasadorul Indiei la București la acea vreme, fusese în diplomația multilaterală vreo 35 de ani, și el mi-a spus un singur lucru: cel mai important lucru ca să ai succes în diplomația multilaterală este ca ei, respectiv anturajul, ceilalți ambasadori, să te placă. De aceea vă spun că farmecul, empatia, calitățile personale, eleganța, dacă nu cea fizică, măcar cea interioară contează foarte mult. Ei, trebuie să te placă, este primul pas înspre a avea încredere în tine. Și într-un cerc uriaș de 194 de ambasadori, dar închis, tu ești fața României, tu. Dacă te plac pe tine, vor place și România.

În cariera dumneavoastră ați fost cumva o punte între diferite culturi, generații, discipline. Cum vedeți această moștenire pe care ați acumulat-o cumva?

O văd așa cum s-a și născut, asociată cu multă iubire. Eu iubesc profund cultura și arta. Am mai spus-o, am vrut să fiu actriță și cântăreață, până la urmă, așa a vrut soarta, cum vrei să-i spui, să fiu actriță pe scena lumii. Îmi place formula, e ok, dar tot tânjesc după scenă și n-am să mor până când n-am să joc chiar și o monogramă pe o scenă teatrală, chiar și pentru un singur spectator sau poate trei-patru din familie. Până când nu voi mai cânta o dată, dar vreau să-mi împlinesc toate aceste iubiri neîmplinite. Există trei lucruri pe care le ador, care sunt extraordinar de asemănătoare: diplomația, teatrul și jazz-ul. În diplomație ai mandatul, firul roșu, strict, pe care trebuie să îl promovezi, dar depinde de calitățile tale, de modul în care interpretezi, de modul în care îl prezinți. Depinde practic dacă vei cuceri sau nu auditoriul. În jazz ai tema muzicală, dar ce face jazz-ul unic? Improvizația, deci talentul și puterea interpretului de a improviza la infinit. Asta iubesc la jazz, este expresia perfectă a libertății de expresie, nici un singur concert nu este la fel datorită improvizației. În teatru ai piesa de teatru, dar depinde cum joci rolul respectiv, ce împrumuți tu din personalitatea ta personajului respectiv. Deci sunt niște asemanari absolut fabuloase și chiar m-am gândit să scriu într-o zi despre asta.

Ne gândim poate de multe ori din afară la diplomație ca fiind un lucru standard. Există un manual de diplomație, există foarte multe școli, însă ascultam povești despre cum ați adus la Palatul Cotroceni un concert de jazz, pentru că președintele.

Președintele Armeniei.

Armeniei, era fan al muzicii jazz. Din nou un exemplu extraordinar de diplomație.

A fost primul și singurul dineu de stat cu jazz, Harry Tavitian, Garbis Dedeian, întâmplător, cei mai mari muzicieni ai jazz-ului momentului erau armeni din comunitatea armenească din România. De neuitat a fost acea seară.

Sunt niște lecții extraordinare despre cum, chiar dacă jobul, să spunem, sau meseria sau domeniul, îți impune anumite rigori care sunt enorme, protocoale…

Și pe care le respect.

Pe care le respectați, ați adus ceva din ceea ce vă doriți, ceea ce te gândești…

Ca în jazz și în teatru.

Expresia „fii tu însuți”, aduci ceva din ceea ce te face pe tine, ce va face pe dumneavoastră.

Și cu atât mai mult cred că în ziua de azi. Eu întotdeauna, recunosc, am vrut să fiu un ambasador atipic.

Pentru că ați susținut și concerte.

Concerte la Lincoln Center, în sala Adunării Generale ONU, adică a fost treabă serioasă, nu improvizații. Precizez că făceam repetiții cu colegii mei după dineuri, în jur de miezul nopții și duminicile după-amiaza făceam repetiții. A fost un complement foarte binevenit, pentru care și datorită căruia am câștigat toate campaniile și toate candidaturile pe care le-a avut România de susținut.

Dacă ați putea rezuma într-o frază visul dumneavoastră pentru România, care ar fi acela?

Să fie mai iubită, să fie mai curajoasă, să fie mai mândră, să termine cu complexele de inferioritate. Este atât de frumoasă, atât de seducătoare, atât de bogată, trebuie doar să își găsească oamenii care să știe să vorbească despre ea. La ora actuală, noi nu avem o strategie națională, nici măcar vreo strategie segmențială de promovare a imaginii României. Avem o țară extraordinară, dar nu o promovăm suficient. Deci mi-aș dori ca România noastră iubită să fie mult mai bine promovată, pentru ca lumea s-o cunoască, să-i cunoască adevăratul chip, care este splendid.

Dacă ar fi să vă mulțumiți dvs pentru ceva, pentru ce v-ați fi recunoscătoare?

Pentru că am înțeles pe deplin și am aplicat pe deplin ceea ce am auzit în familia mea și era vorbă de căpătâi, fă rai din ce ai. Am înțeles și datorită faptului că am înțeles, am avut o viață minunată și încă mă mai bucur de ea și îmi propun să mă bucur de ea. Dar fă rai din ce ai rămâne pentru mine o vorbă extraordinar de profundă și de adevărată.

Pentru dumneavoastră ce este arta?

Emoție, iubire, supraviețuire, viață.

Citește în continuare