Urban.ro a pregătit, pentru această ediție a Concursului Internațional George Enescu, o serie de interviuri cu concurenți și invitați ai evenimentului. Interviurile sunt gândite astfel încât să ofere detalii despre pregătirea, disciplina și strategiile de carieră ale fiecăruia dintre protagoniști și, în același timp, să devină o sursă de inspirație și un reper pentru tinerii care studiază muzica clasică.
Mayumi Kanagawa revine la București la doi ani după ce a câștigat Premiul I al Concursului Internațional George Enescu, la secțiunea Vioară. În 2026, violonista japonezo-americană stabilită la Berlin s-a întors pe scena Ateneului Român pentru concertul de deschidere al celei de-a XX-a ediții a Concursului, de această dată în postura de laureată, alături de violoncelistul Yo Kitamura și pianistul Roman Lopatynskyi.

1. La muzicenii clasici, pregătirea începe adesea, de la o vârstă la care alți copii încă își  caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și instrumentul dumneavoastră, nu mai  reprezintă doar o pasiune ci pot deveni o profesie?  

Mayumi Kanagawa: Am început să cânt la vioară la vârsta de cinci ani și am fost foarte  dedicată (mulțumită devotamentului părinților mei), în sensul că studiam în fiecare zi, dar  întotdeauna în paralel cu multe alte interese, atât la școală, cât și în afara acesteia. Un punct de  cotitură major a apărut în jurul vârstei de cincisprezece ani, când am decis că vreau să studiez  la conservator în loc de universitate, încă nu aveam o idee clară despre cum va arăta viața mea  ca violonistă profesionistă, dar știam că îmi doresc să urmez calea muzicii acum și să văd cât  de departe pot ajunge, și că a studia istoria sau matematica la 40 sau 60 de ani rămâne  întotdeauna o posibilitate.

2. Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

M.K.: Există multe etape și moduri de a studia, atât pe parcursul unei singure zile, cât și de-a  lungul unei vieți. Să studiezi ghidându-te exclusiv după eficiență este ca și cum ai încerca  mereu să petreci cât mai puțin timp cu un prieten. Uneori acest lucru este necesar, ai o problemă  specifică de rezolvat și vrei să găsești calea cea mai scurtă și mai ușoară, pentru a evita efortul  inutil și accidentările. Alteori vrei să hoinărești și să explorezi pur și simplu pentru a vedea ce  se întâmplă, ce lucruri neașteptate descoperi pe parcurs.

3. În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât  înseamnă pregătire mentală?

M.K.: Scenariul ideal pentru mine ar fi următorul: să găsesc un concurs cu un repertoriu  interesant (lucru care depinde de etapa de studiu în care te afli, dar, de exemplu, o combinație  de lucrări pe care le știi bine și le iubești, alături de câteva provocări noi), cu suficient timp  pentru a pregăti bine întregul program, și un juriu pe care îl admiri. Apoi studiezi muzica și  lucrezi la propria interpretare, lucruri care s-ar întâmpla cu sau fără concurs, deși, bineînțeles,  repertoriul este influențat de acesta. Apoi intervine provocarea de a reuși să împărtășești propria  versiune a acelor lucrări pe scenă, sub presiune, pentru unii, aceasta este cea mai frumoasă  parte, în timp ce pentru alții este o adevărată teroare.

Încă am emoții când urc pe scenă, dar anumite lucruri au devenit mai ușoare cu timpul, iar unul  dintre cele mai utile a fost pur și simplu să cânt mai des în fața oamenilor, concerte private (în  casă), să cânt pentru prieteni etc., astfel încât scena mare să reprezinte doar o etapă dintr-un șir  firesc de apariții, și nu un salt brusc din sala de studiu direct în sala de concerte.

4. Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singur pe scenă și știți  că nu puteți relua nimic?

M.K.: O lucrare este asemenea narării unei povești ,studiem, memorăm și experimentăm cu  fiecare cuvânt și nuanță, dar, în cele din urmă, dacă firul principal este clar, ești mult mai liber  pe scenă. Dacă spun din greșeală «ursul a mâncat peștele» în loc de «ursul a mâncat un pește»,  acesta nu este un motiv să reîncep povestea de la capăt. Dacă te încurci sau te pierzi în poveste  și spui «peștele a mâncat ursul» sau «ursul a mâncat… ceva» (ni se întâmplă tuturor uneori!),  acest lucru schimbă sensul, dar dacă știi care este următorul eveniment important (ursul trage  un pui de somn), poți găsi mereu o cale de ieșire pentru a continua.

5. Aveți o metodă prin care transformați emoțiile în energie artistică, în loc să încercați  să le eliminați?

M.K.: Este mult mai ușor de zis decât de făcut, dar uneori încerc să îmi induc un trac foarte  puternic atunci când studiez, îmi imaginez că interpretez la Carnegie Hall, în fața unei săli pline  de muzicieni excepționali, și urmăresc ce pot scoate la iveală din mine și din lucrare. Alteori,  îmi imaginez că mă aflu într-un spațiu în care nu mă ascultă absolut nimeni, pentru a vedea ce  se întâmplă în acele condiții. Rememorarea acestor experimente mă ajută uneori să îmi  canalizez emoțiile și energia suplimentară într-o direcție mult mai expresivă.

6. În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atent  sunteți la respirație, postură, tensiune musculară și felul în care stresul se manifestă fizic?  Vă pregătiți special pentru acest aspect?

M.K.: Le sunt recunoscătoare tuturor profesorilor mei pentru că mi-au pus baze solide la  instrument încă de la început, însă, pe când eram destul de tânără, am suferit o tendinită la braț,  iar de atunci sunt foarte proactivă în ceea ce privește îngrijirea propriului corp. Fac exerciții de  întindere, încălzire și relaxare musculară înainte și după ce cânt; de-a lungul anilor am făcut  yoga, iar acum învăț arte marțiale și Qigong. Un aspect vizează prevenirea accidentărilor, dar  acest lucru are, totodată, beneficii majore pentru interpretare, toate vibrațiile și energia circulă  mai întâi prin pământ, prin corpurile noastre, prin vioară, prin aer și ajung apoi în urechile ascultătorului. Cred că, cu cât aceste trasee sunt mai puternice și mai libere, cu atât sunetul tău  va fi mai «autentic»

7. Cât de mult poate schimba câștigarea unui premiu important parcursul profesional al  unui tânăr muzician? Atrage după sine mai multe concerte, contacte profesionale,  invitații sau oportunități de a colabora cu profesori și orchestre de renume? Din această  perspectivă, ce reprezintă Concursul Internațional „George Enescu” pentru un tânăr  muzician?

M.K.: Aceasta este o întrebare delicată, cred că, astăzi, un premiu obținut la un concurs este  mai puțin «special» din anumite puncte de vedere decât era în urmă cu treizeci de ani. Nimic  nu îți garantează vreodată o carieră, însă, având în vedere numărul imens de competiții, la care  se adaugă rețelele de socializare, un premiu nu mai reprezintă o garanție exclusivă pentru  crearea de contacte și obținerea vizibilității. Acestea fiind spuse, el îți oferă totuși multă  expunere și o viitoare carte de vizită, îți facilitează contacte care altfel ar fi fost complet  inaccesibile, iar un premiu are, cu certitudine, puterea de a-ți îndrepta cariera într-o nouă  direcție. Transmisiunile în direct ale concursurilor au oferit, de asemenea, acces unui public  mai larg la atât de multe interpretări incredibile, iar unii concurenți obțin diverse oportunități  profesionale datorită modului în care cântă, fără să ajungă neapărat în finală sau să câștige un  premiu, ceea ce este extraordinar. Acest lucru demonstrează că există loc pentru multe voci  diferite în muzica clasică — juriul poate aprecia o cu totul altă persoană față de un spectator  sau de un organizator local de concerte, iar gusturile variază, de asemenea, foarte mult de la o  țară la alta. Tu, ca interpretă, trebuie să te afirmi oferind tot ce ai mai bun în concurs și să speri  că cineva va rezona cu ceea ce ai de transmis!

8. Ce ați sacrificat deja și ce ați fi dispus să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

M.K.: Fiecare decizie în viață reprezintă o orientare către o anumită opțiune și, totodată, o  îndepărtare de la infinit de multe alte opțiuni, este imposibil să știm «ce ar fi putut fi». Cred că  unul dintre cele mai dificile aspecte ale «sacrificiului» este incertitudinea faptului că va da  roade, dacă ai ști în proporție de 100% că, studiind cinci ore pe zi, vei obține postul de  concertmaestru al Filarmonicii din Viena, ar fi cu muuult mai ușor decât să studiezi cinci ore  pe zi întrebându-te dacă vei intra sau nu la conservator. Însă acele cinci ore se acumulează în  viața ta, iar dacă le simți bogate și pline de satisfacții datorită efortului depus, evoluției și iubirii pe care le-ai trăit prin intermediul studiului, atunci nu a fost atât un sacrificiu, cât un dar  extraordinar în viața ta, indiferent dacă obții sau nu postul mult visat.

9. Privind în urmă, ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

M.K.: În legătură cu întrebarea anterioară, tind să trăiesc fără prea multe regrete, dar dacă aș  da timpul înapoi, aș organiza mai multe colaborări și proiecte originale ca studentă ai resurse  la dispoziție din partea școlii, ai timp, colegi minunați în jur care au și ei timp la rândul lor, și  riscuri scăzute , toate acestea fiind lucruri pe care le apreciez mult mai mult acum și care m-ar  fi ajutat să-mi antrenez anumiți «mușchi» ca muziciană independentă, însă pur și simplu fac  asta un pic mai târziu acum.

Cu o carieră internațională deja solidă, Mayumi Kanagawa este și laureată a Concursului Ceaikovski de la Moscova, în 2019, și medaliată cu argint la Concursul Long-Thibaud-Crespin de la Paris, în 2018. A concertat alături de orchestre importante din Japonia și Europa, de la Orchestra Simfonică NHK și Orchestra Simfonică Metropolitană din Tokyo la Orchestra Națională a Belgiei și Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Finlandeze, și este, în egală măsură, o prezență activă în muzica de cameră.

Primul său album, Recital, realizat împreună cu pianistul Giuseppe Guarrera, a apărut în 2023, iar în 2025 a lansat albumul solo Voyage. Dincolo de scenă, Mayumi este implicată și în proiecte de educație muzicală și este ambasadoare a proiectului „Ribbon” al El Sistema Japan, dedicat copiilor aflați în sistemul de plasament.

Mayumi Kanagawa cântă pe vioara „Wilhelmj”, construită de Antonio Stradivari în 1725, care îi este pusă la dispoziție de Sasakawa Music Foundation.