Urban.ro a pregătit, pentru această ediție a Concursului Internațional George Enescu, o serie de interviuri cu concurenți și invitați ai evenimentului. Interviurile sunt gândite astfel încât să ofere detalii despre pregătirea, disciplina și strategiile de carieră ale fiecăruia dintre protagoniști și, în același timp, să devină o sursă de inspirație și un reper pentru tinerii care studiază muzica clasică.

Yo Kitamura este unul dintre cei mai promițători violonceliști ai generației sale și câștigătorul Premiului I la Concursul Internațional George Enescu din 2024. Născut în Japonia, a început să studieze violoncelul la doar patru ani, a debutat ca solist alături de orchestră la nouă ani, iar la unsprezece ani cânta deja pe scena prestigioasei Suntory Hall din Tokyo, interpretând Concertul pentru violoncel nr. 1 de Haydn.

Parcursul său internațional s-a construit foarte repede. La treisprezece ani a câștigat Premiul I la Concursul Internațional Ceaikovski pentru Tineri Muzicieni, iar în 2023 și 2024 au urmat alte trei victorii importante: la Concursul Internațional Johannes Brahms, la Concursul Internațional George Enescu și la Premiul Internațional Pablo Casals.

Legătura lui Yo Kitamura cu România a continuat și după succesul din 2024. În 2025, a revenit la București în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, unde a interpretat Simfonia concertantă de George Enescu, sub bagheta dirijorului Manfred Honeck. În același an, a participat la Festivalul de la Verbier, unde a primit Premiul Jean-Nicolas Firmenich.

În urmă cu câteva zile, Yo Kitamura a revenit la București, de această dată în ipostaza de laureat al Concursului Enescu și solist al concertului de deschidere a ediției XX, alături de violonista Mayumi Kanagawa și pianistul Roman Lopatynskyi, câștigătorii ediției 2024. Sub bagheta lui Cristian Măcelaru, cei trei au interpretat Brahmsodia – Triplu concert de Dan Dediu, într-o seară care a deschis simbolic o nouă ediție a competiției care, cu doar doi ani în urmă, îi aducea lui Kitamura unul dintre cele mai importante premii ale carierei sale.

Din 2023, Yo Kitamura studiază la Universitatea de Arte din Berlin, sub îndrumarea violoncelistului Jens Peter Maintz, continuând în paralel studiile cu Tsuyoshi Tsutsumi la Toho Gakuen School of Music din Japonia.

La muzicenii clasici, pregătirea începe adesea, de la o vârstă la care alți copii încă își caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și instrumentul dumneavoastră, nu mai reprezintă doar o pasiune ci pot deveni o profesie?

Yo Kitamura: Aveam opt ani când am realizat că vreau să-mi dedic viața pentru a deveni muzician. Ca membru al unei orchestre de juniori, am vizitat zonele afectate de Marele Cutremur din Estul Japoniei. Trecuse un an de la dezastru, dar în multe locuri încă nu existau clădiri, doar terenuri virane năpădite de buruieni. Mormanele de moloz se înălțau mai sus decât autobuzul cu care călătoream. Am vizitat șapte locuri diferite din zonele afectate și am concertat pentru oamenii de acolo. După una dintre reprezentațiile noastre, o persoană care trecuse prin acel dezastru ne-a spus: după cutremur, nu am putut nici măcar să plâng. Dar, ascultând interpretarea voastră, am reușit să plâng pentru prima dată. Vă mulțumesc. În acel moment, am simțit că muzica are puterea de a ajuta oamenii într-un mod foarte intim și de a-i atinge la cel mai profund nivel. Acea experiență m-a determinat să-mi doresc să continui să împărtășesc muzica cu ceilalți pentru tot restul vieții mele.

Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

Y.K.: Cred că a exersa pur și simplu, fără să te gândești la ce repeți, te poate face mai degrabă să regresezi decât să progresezi. Așadar, chiar dacă am la dispoziție doar o scurtă perioadă de timp, încerc mereu să repet cu deplină conștiinciozitate și intenție. Idealul meu este să nu cânt niciodată o notă, sau să fac vreo pauză fără a înțelege sensul. S-ar putea să-mi ia zeci de ani să ating cu adevărat acest nivel, dar acesta este obiectivul pe care îl păstrez mereu în minte de fiecare dată când exersez.

În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât înseamnă pregătire mentală?

Y.K.: Concursurile necesită pregătirea unui volum foarte mare de repertoriu. Pentru fiecare lucrare, încerc nu doar să analizez partitura, ci și să înțeleg contextul istoric în care a fost scrisă și să pătrund ceea ce compozitorul a dorit să exprime. Când ajung să îmi formez propria înțelegere asupra unei piese, iar imaginea acesteia devine complet internalizată , devenind aproape fizic o parte din mine, nu mai resimt o anxietate mentală prea mare în legătură cu 2 interpretarea ei. Ceea ce mă afectează din punct de vedere psihic este să știu că există o lucrare muzicală pe care încă nu am asimilat-o sau nu am înțeles-o pe deplin. Prin urmare, mă străduiesc să mă asigur că nu există nicio lucrare în acest stadiu. În cele din urmă, consider că acest gen de pregătire este cel care conduce la o interpretare de succes.

Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singur pe scenă și știți că nu puteți relua nimic?

Y.K.: Nu fac nimic în mod special pentru a-mi antrena concentrarea. Totuși, un lucru pe care îl fac adesea înainte de a intra pe scenă este să dorm, ori de câte ori am chiar și puțin timp la dispoziție.

Aveți o metodă prin care transformați emoțiile în energie artistică, în loc să încercați să le eliminați?

Y.K.: Cred că este complet natural să ai emoții. De fapt, mă îngrijorez mai mult atunci când nu simt deloc emoții. Când sunt profund concentrat asupra muzicii, îmi apar adesea în minte, în mod spontan, imagini și emoții noi, atât în timp ce aștept în culise, cât și atunci când mă aflu efectiv pe scenă.

În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atent sunteți la respirație, postură, tensiune musculară și felul în care stresul se manifestă fizic? Vă pregătiți special pentru acest aspect?

Y.K.: Modul în care îmi folosesc corpul este extrem de important pentru mine. Nu fac niciun antrenament fizic specific pentru asta, dar este un aspect de care sunt permanent conștient în studiul meu zilnic. Fiecare om are un mod particular de a-și folosi corpul, care îi permite să genereze forță și să se miște cât mai natural. În Japonia, există un concept cunoscut sub numele de „Teoria celor patru posturi” (Four Stance Theory), care clasifică aceste tipare naturale de mișcare a corpului în patru tipuri. Îmi observ în mod constant propriul corp și explorez cum îl pot folosi cât mai eficient în interpretarea mea.

Cât de mult poate schimba câștigarea unui premiu important parcursul profesional al unui tânăr muzician? Atrage după sine mai multe concerte, contacte profesionale, invitații sau oportunități de a colabora cu profesori și orchestre de renume? Din această perspectivă, ce reprezintă Concursul Internațional „George Enescu” pentru un tânăr muzician?

Y.K.: Concursul Internațional „George Enescu” mi-a adus atât experiențe noi, cât și o încredere sporită în propriile forțe. Câștigarea acestei competiții a avut un impact major asupra carierei mele. După concurs, mult mai mulți oameni au devenit interesați să mă asculte interpretând, atât la Universitatea de Arte din Berlin, unde studiez, cât și în Japonia, primind astfel mult mai multe ocazii de a cânta în fața publicului. În anul următor, am primit șansa extraordinară de a concerta alături de Maestrul Honeck și Gustav Mahler Jugendorchester, ceea ce a reprezentat cu adevărat un vis împlinit pentru mine. De asemenea, acest lucru mi-a oferit ocazia să descopăr minunata „Simfonie Concertantă” a lui Enescu. Anul acesta, mi s-a oferit din nou minunata oportunitate de a concerta și aștept deja aceste apariții cu mare nerăbdare. Festivalul Internațional „George Enescu” este un eveniment de o anvergură extraordinară, care reunește mulți dintre marii artiști ai lumii. Pentru un tânăr muzician, a avea șansa de a urca pe scenă într-un asemenea context este o experiență excepțional de valoroasă și de importantă.

Ce ați sacrificat deja și ce ați fi dispus să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

Y.K.: Nu am simțit niciodată cu adevărat că sacrific ceva pentru muzică. Încă de când eram copil, m-am putut bucura mereu de tot ceea ce aveam în jur. Dacă aveam o bucată de hârtie, făceam origami; dacă aveam un creion, desenam. Chiar și fără jucării, reușeam întotdeauna să găsesc ceva interesant de făcut. Cred că am aceeași atitudine și față de muzică. Indiferent de lucrarea pe care o studiez, pot găsi mereu ceva interesant în ea pe măsură ce petrec mai mult timp studiind-o. Poate că acesta este unul dintre punctele mele forte. Așadar, în loc să simt că am sacrificat ceva pentru muzică, mă simt foarte norocos să mă pot dedica unui lucru pe care îl iubesc.

Privind în urmă, ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

Y.K.: Studiul limbilor străine. Mi-aș fi dorit să fi început să iau mult mai în serios atât engleza, cât și germana, mult mai devreme.