Un dialog despre memorie, exil și supraviețuire

O cutie de carton, cu peste o sută de fotografii pe plăci de sticlă, a stat uitată aproape un secol. A trecut printr-un război, o naționalizare și un exil. Din ea a ieșit această poveste. Una dintre cele mai surprinzătoare cărți de memorie apărute în 2026. 

Pe măsură ce generația care a trăit instaurarea comunismului dispare, mărturiile directe devin tot mai rare. Conversația dintre prințesa Manuela Ghika-Oroveanu  și jurnalista Ana Iorga recuperează memoria unei familii care a pierdut totul și a fost nevoită să-și refacă viața în Occident..

Cartea nu urmează firul obișnuit al memoriilor. Este un interviu viu, cu umor și plin de tandrețe, în care jurnalista caută, verifică arhive și scoate la lumină documente, de la teza de doctorat a bunicului până la dosarele Securității. Întrebările Anei Iorga deschid mereu alte povești, iar din dialog se naște treptat și o cercetare istorică.

Casa cu flori de liliac vorbește despre pierdere și demnitate fără nostalgie ornamentală. Dincolo de istoria unei familii, cartea păstrează vie experiența unei generații care a fost obligată să-și reconstruiască viața după ce a pierdut aproape totul.

Principesa Manuela GHIKA-OROVEANU este fiica Principelui Leon Ghika (din ramura Ghika-Brigadier), ofiţer de marină, şi a Marcelei Pandelescu. Este urmaşa directă a domnitorilor Gheorghe Ghika şi Grigore I Ghika şi descinde, prin femei, din familiile Mavrogheni, Bogdan, Balş, Filipescu, Rizo-Rangabé, Evpraghioti. Prin familiile Mavrocordat şi Hrisoscoleo, descinde din neamul Muşatinilor şi din Ştefan cel Mare.

La 20 de ani, a devenit manechin și a realizat prezentări de modă, ședințe foto și reclame pentru haine, produse și accesorii românești. În 1971, a plecat din România comunistă și s-a stabilit la Paris, unde s-a măritat cu scenograful Ion Oroveanu, descendent și el al unei familii boierești românești. În Franța, a fost consultant de stil în magazinele Structure și Mulberry din Paris. În prezent, se ocupă de recuperarea memoriei și de apărarea valorilor morale ale înaintașilor săi.

Ana IORGA este prezentatoare de televiziune la Antena 3 CNN și lingvist la Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”. Doctor în filologie la Universitatea din București.

A realizat sute de reportaje, documentare, interviuri și transmisiuni live. Prezintă jurnale de știri și emisiunea lingvistică Pe cuvânt..

A publicat, în calitate de coautor, cărțile Mesele de odinioară (2015), Marea Unire pentru cei mici (2018), Cartea curajului și a candorii (2022) și Punctuația limbii române (2025). A primit premii pentru jurnalism și știință: Medalia de bronz la New York Festivals (2019) la categoria Current Affairs pentru reportajul Românce ucise în tăcere și Premiul Academiei Române (2013) pentru contribuția la cartea The Grammar of Romanian, publicată la Oxford University Press.

Cartea a apărut la Editura  Corint si o găsiți aici.

Fragment. Să nu spui niciodată că ți-e foame!

            Tatăl tău lucra pe șantier, mama își găsea cu greu un loc de muncă, dar toți erau nevoiți să improvizeze, ca să aibă din ce trăi. Cum făceau?

            Mama a lucrat o vreme ca desenatoare tehnică la un Sovrom^[1]. A avut slujbă doar până în 1952, când au dat-o afară. Până în 1962-1964 nu și-a mai găsit de lucru, n-a mai angajat-o nimeni nicăieri! Cum spunea că o cheamă Ghika, era respinsă imediat. Ca să mai câștige un ban, făcea figurație, dona sânge, copia partituri – era căutată de toți compozitorii, pentru că scria notele muzicale și desena foarte frumos, moștenise talentul tatălui ei. Când dădea sânge, venea cu mâna vânătă toată, dar pentru asta primea un sendviș și bani. Așa mai câștiga și ea. Îmi amintesc că avea migrene teribile și dureri mari de spate. Când a reușit în sfârșit să se angajeze, după 10 ani, a lucrat la fabrica de cărămidă și apoi la magazinul Muzica.

            Tata, când avea bani, ne ducea pe sora mea și pe mine în Cișmigiu și ne plimba cu barca pe lac. Îmi amintesc cum vâslea și noi eram cele mai fericite.

            Tanti Anișor, sora mamei, dădea lecții de germană, franceză, engleză și italiană. Tante Lucie, sora lui tata, lucra la un magazin loto. Era foarte talentată la gătit și așa mai câștiga un ban: făcea cozonac, sufleuri, tarte și le vindea. Gătea mâncărurile pe care le știa din copilărie, de la Budești. Făcea o pască fără brânză, doar cu smântână grasă. Rețeta ei de cozonac era incredibilă: 20 de ouă la un kilogram de făină, mult unt, nu știu cum și de unde făcea rost; frământa mult aluatul și îl lăsa enorm la dospit, opt ore, la căldură, nu avea nimeni voie să intre în bucătărie în timpul procesului. A avut două fete: Carmen, care era sclipitor de deșteaptă și a murit mică de tot, și Ana Maria, măritată Poulieff, verișoara mea primară.

            Când i-am spus mamei o dată că mă doare stomacul de foame, doamna Tătaru, vecina despre care ți-am mai vorbit, m-a luat deoparte și mi-a explicat să nu mai fac asta niciodată. „Să nu-i mai spui mamei așa ceva. Să nu spui niciodată că ți-e foame, pentru că ea nu mănâncă aproape nimic ca să vă dea vouă!”, mi-a zis. Cred că am reținut lecția asta. Tata ne-a povestit mai târziu, la Paris, că, după ce am mai crescut, când treceam cu el pe lângă cofetăria Scala de pe strada C. A. Rosetti colț cu bulevardul, sora mea și cu mine întorceam privirea, ca să nu ne uităm la prăjituri și el să ne vadă și să fie trist că nu-și permite să ne cumpere. Eu nu mai țin minte momentul, dar tata a ținut minte și era foarte emoționat văzând că vrem să-l protejăm.

            Acesta este un semn de mare delicatețe din partea unui copil.

            Pentru că începusem să înțelegem, Domnica și cu mine, cât de mult se străduiau. Viața lor era compusă din multe renunțări. Când aveam 4-5 ani, tata m-a luat cu el într-o zi la talcioc^[2]. Țin minte că luase de acasă o cutie tare frumoasă, în care erau multe obiecte, cred că era trusa lui de scule. Nu știam unde mă duce, dar eu eram fericită – lucra mult, era tot timpul plecat, îl vedeam rar și aș fi mers oriunde cu el, doar ca să mă bucur de prezența lui. A pus un cearșaf pe jos, a așezat cutia și alte câteva obiecte și am așteptat. Tata stătea drept și discuta politicos cu toți cei care intrau în vorbă cu el. Atunci am văzut oameni care se uitau la obiecte cu indiferență sau cu dispreț, le evaluau din priviri, mai dădeau cu piciorul în ele, ca și cum erau niște lucruri de nimic. Stăteam lângă el și nu înțelegeam ce se întâmplă. M-am ascuns în spatele lui și-am început să plâng. Nu-mi spusese nimeni ce e un talcioc și de ce suntem acolo. Ne-am întors acasă cu trusa cu scule, nu s-a vândut. Cred că am fost o singură dată la talcioc, nu am mai putut să suport. Pentru mine, asta e una dintre cele mai dureroase amintiri.

            Într-o vreme, un tip foarte înalt și slab venea des la noi acasă. Cred ca era un om civilizat. Se plimba prin casă și se uita în jur. Aveam doar câțiva ani, dar observam că domnul acela îmi ia obiectele frumoase, asta m-a frapat. A început cu toată vesela, argintăria. Le punea într-un coș împletit imens, cu două toarte. Când venea el, plecau lucrurile cele mai frumoase din casă și eu nu înțelegeam de ce. Vedeam numai că dispar. Simțeam eu ceva, așa că pe domnul acela îl poreclisem Priză – în mintea mea de copil, priza trebuie să fi fost supremul rău de pe pământ, pentru că părinții ne tot spuneau să nu umblăm la prize ca să nu ne curentăm. Mama și tata nu ne-au povestit însă niciun moment că erau nevoiți să vândă lucrurile cele mai frumoase ca să putem supraviețui.

^[1] Sovromurile au fost societăți economice româno-sovietice, create după 1945. Au fost prezentate oficial ca mijloc de plată a despăgubirilor de război. În realitate, ele controlau sectoare importante ale economiei și se ocupau de exploatarea resurselor țării (petrol, lemn, cărbune), o mare parte din producție fiind direcționată către URSS. Au funcționat până în 1956.

^[2] În primii ani ai regimului comunist, multe familii istorice, deposedate de proprietăți prin naționalizare și confiscări, rămase fără slujbe și fără nicio sursă de venit, au fost nevoite să-și vândă bunurile personale în talciocuri, care erau un fel de târguri de vechituri. Obiectele de familie – mobilier, argintărie, veselă, bijuterii, tablouri, cărți sau haine – erau vândute pe nimic. Talciocul, ca fenomen social, devine un simbol trist al destrămării vechilor elite și al penuriei.

^[3] Scrobirea era o metodă tradițională de apretare a hainelor, folosită mai ales pentru cămăși, gulere, manșete, șorțuri sau fețe de masă, ca să devină rigide, netede și să arate curate mai mult timp. Se prepara o soluție – scrobeală – pe bază de amidon (din grâu, porumb sau cartofi) dizolvat în apă. Această soluție se aplica pe hainele spălate deja, iar după uscare și călcare, întărea țesătura. Materialul devenea mai tare, mai neted și ușor lucios.

^[4] Horia Macellariu (1894-1989) a fost unul dintre cei mai importanți ofițeri ai Marinei Regale Române. A fost contraamiral și comandant al Forțelor Navale Maritime în cel de-al Doilea Război Mondial. A coordonat una dintre cele mai importante operațiuni de evacuare navală a 130.000 de militari români și germani din zona Odessa și Sevastopol în aprilie-mai 1944, iar după 23 august 1944, a contribuit la evitarea distrugerii portului Constanța și a flotei române. În timpul regimului comunist a fost arestat, condamnat și închis timp de 16 ani, în perioada 1947-1964. În închisoare, a fost supus, ani la rând, unor condiții de detenție extreme, fără medicamente, cu hrană precară, perioade de izolare totală și sancțiuni dure. După eliberarea din închisoare, a fost reabilitat și i s-a redat gradul de contraamiral.

^[5] Serios?

^[6] UCECOM era, în perioada comunistă, organizația care coordona cooperativele meșteșugărești din România. În cadrul ei funcționau ateliere și cooperative specializate în croitorie, încălțăminte, marochinărie, reparații și alte activități artizanale. Există și astăzi sub denumirea: Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești. Spre deosebire de fabricile de confecții, cooperativele creau haine la comandă, personalizate, în realizarea cărora era mai multă muncă manuală.

^[7] Strada Regală este azi strada Ion Câmpineanu. În timpul regimului comunist, se numea strada 13 Decembrie.

^[8] Florica Musicescu (1887-1969) a fost o celebră pianistă și profesoară de pian, fiica muzicologului Gavriil Musicescu. S-au format sub îndrumarea ei mulți pianiști renumiți, printre care Dinu Lipatti, Radu Lupu, Dan Grigore, Mihai Brediceanu, Myriam Marbe, Mîndru Katz sau Maria Fotino. A fost și profesoara de pian a viitorului Rege Mihai I.