Articol de Eduard Enache

În Anul Brâncuși și în mod aparte în septembrie, luna în care povești despre viața și opera artistului vor domina spațiul public prin prisma evenimentelor ce vor fi organizate în București și la nivel național, începem o serie de articole dedicată muzelor lui Constantin Brâncuși. 

În colaborare cu Doina Lemny, cel mai mare specialist în opera și biografia artistului, vom aduce în prim-plan poveștile femeilor care au marcat viața și creația sa. Este un demers care însoțește apariția în limba română a volumului „Muzele lui Brâncuși” de Doina Lemny. Cartea, proaspăt publicată la editura Vremea, beneficiază de două evenimente de lansare: pe 10 septembrie la librăria Humanitas Kretzulescu și pe 19 septembrie în cadrul Art Safari. Poate fi comandată aici.

În același context, Art Safari găzduiește, începând cu 18 septembrie, expoziția tematică „Brâncuși și muzele sale”, curatoriată de asemenea de Doina Lemny, fiind singura expoziție pe care istoricul de artă o organizează anul acesta în România. Biletele sunt disponibile aici. 

Începând din anul 1920, printe cele mai frecvente prezențe feminine evocate în corespondența pe care sculptorul o purta cu prietenii săi se numără surorile românce Lizica și Irina Codreanu.

Ele obișnuiau să-l viziteze des la atelierul din Impasse Ronsin sau să îl însoțească la teatru. Într-o carte poștală expediată în decembrie 1923, de la Teheran, baroana Renée Irana Frachon, modelul Muzei adormite, transmite urări celor adunați în jurul artistului, menționându-le pe „Lysica” și „Irène”, alături de Germaine Taillefer, Cendrars, Léger, Cocteau, Milhaud, Poulenc și de familia Elessen.

Sosirea celor două surori la Paris este înregistrată în anul 1919, obiectivul lor principal fiind desăvârșirea educației artistice. Lizica (Eliza) caută o școală de dans, în timp ce Irina dorește să se alăture unui atelier de sculptură. Mediul artistic din cartierul Montparnasse le absoarbe rapid, iar în 1922 are loc prima întâlnire cu Brâncuși, la un spectacol desfășurat la teatrul Gaîté Montparnasse. 

În memoriile sale, Irina relatează că sculptorul, entuziasmat de ambianța de comunicare și buna-dispoziție, le-a invitat imediat la atelierul său. Momentul marchează începutul unei prietenii care se va întinde pe parcursul mai multor decenii.

Până la momentul respectiv, educația surorilor era bazată strict pe stimulii asimilați în casa familiei din București. Părinții, avocatul Ion Simion(escu) Codreanu și soția sa Eliza Eufrosina, organizează frecvent seri literare și muzicale, o practică inspirată din obiceiurile franceze și întâlnită în epocă printre familiile de magistrați sau medici. Cei opt copii ai familiei participă la aceste întâlniri cântând la diferite instrumente. 

După finalizarea studiilor secundare, Irina și Lizica se înscriu la Școala de Arte Frumoase din București. Irina alege sculptura, iar Lizica se orientează către artele plastice și istoria artei, luând în paralel lecții de dans, întrucât această disciplină nu se preda în sistemul de învățământ bucureștean.

Odată ajunse în capitala Franței, Irina intră în atelierul lui Bourdelle de la Académie de la Grande Chaumière, iar Lizica își continuă antrenamentele de dans. Cele două se reîntâlnesc cu Marcel Mihalovici, compozitor sosit în același an la recomandarea lui George Enescu, care îl considera una dintre speranțele noii generații de muzicieni români. Cei trei formează o echipă sudată, ajutându-se reciproc, iar legătura lor cu Brâncuși se transformă rapid într-o familiaritate profundă, artistul ajungând să îi susțină și să îi considere ca pe propriii săi copii.

Brâncuși le acceptă pe românce în atelierul său și le oferă porecle bărbătești.

În mod excepțional, sculptorul acceptă ca ucenice trei tinere artiste românce: Irina Codreanu, alături de Margareta Cossăceanu și Milița Pătrașcu. După teste de cunoștințe și de rezistență, Brâncuși le atribuie porecle masculine ca formă de a se impune prin severitate. Margareta devine „Mihalache”, Milița primește numele „Petrică”, iar Irina este numită „Costică”. 

Irina rămâne cel mai mult timp în atelier, dezvoltând o profundă admirație pentru maestru. Loialitatea ei se materializează în 1925, când se ocupă de pregătirea suplimentului revistei This Quarter, consacrat lui Brâncuși. Publicația reunește aforisme auzite direct din gura lui, istorioara „Poveste cu tâlhari”, cinci desene și un ansamblu de 38 de fotografii cu operele sale.

Încă din primele clipe petrecute în atelier, Irina resimte impactul creației brâncușiene. Într-un interviu acordat revistei Arta, ea declară că, la vederea lucrării Pasărea în spațiu, a simțit impulsul de a îngenunchea. În perioada de ucenicie, ea încearcă să se distanțeze de tematica maestrului, dar rezultatele sale – busturi, torsuri și sculpturi cu animale – seamănă izbitor cu lucrările lui Brâncuși. Impresionată de trăsăturile americancei Eileen Lane, o apropiată a atelierului care îl însoțise pe artist în România în 1922, Irina sculptează un bust intitulat Eileen Lane sau Muză.

În timpul lucrului, Irina constată că Brâncuși nu ține cursuri formale, ci îi invită pe ucenici să îi analizeze metodele. Ea este nevoită să schimbe tehnica învățată la Bourdelle, încercând să simplifice formele, obținând însă lucrări cu trăsături abia sugerate, precum bustul surorii sale Lizica sau lucrarea Tânără asiatică.

Dincolo de sculptură, Irina își notează ideile maestrului cu intenția redactării unui eseu. Un manuscris rămas nesemnat descrie Pasărea în spațiu ca pe un corp sub formă de fus care reflectă obiectele din jur și menționează concepția lui Brâncuși despre artă, văzută nu ca un lux renascentist, ci ca o necesitate contemporană.

Lizica Codreanu dansează pe muzica de avangardă și poartă costume create de sculptor.

Lizica debutează pe scenele pariziene în 1919, ca figurație pentru Ida Rubinstein, fostă dansatoare în trupa lui Diaghilev. Ea dansează la evenimente precum inaugurarea Universității cinematografice din 30 mai 1921. Participă, de asemenea, pe 11 aprilie 1922, la Manifestația Z a grupării Albatros, unde dansează prima Gymnopédie de Erik Satie, Deux musiques de Jean Wiéner și Lento de Marcel Mihalovici. 

Brâncuși observă receptivitatea tinerei la noile estetici ale mișcării și îi confecționează un costum din bucăți de țesături în dungi, fixate cu ace de siguranță. El o fotografiază dansând în atelier pe muzica lui Satie. Pentru Brâncuși, mișcările unduitoare și hieratice ale „Țigăncii”, cum o numea, se integrează perfect printre formele rotunjite ale operelor sale. Deși o susține activ, Brâncuși nu apelează la ea ca model, excepție făcând poate lucrarea Vrăjitoarea, care evocă mișcarea ritmică, fără a fi o reproducere directă a vreunei schițe.

Alături de cele două surori și de Marcel Mihalovici („Cip”), artistul constituie un cerc restrâns. În iulie 1923, Lizica și Irina se întorc la București, unde părinții refuză inițial să le permită întoarcerea la Paris. Irina îi scrie lui Brâncuși la 24 iulie 1923, solicitându-i un certificat de susținere și informându-l că intenționează să-i sculpteze portretul tatălui pentru a-l convinge. Ea menționează că „Țiganca” se simte străină acasă și nu are un loc unde să repete. 

În perioada următoare, Brâncuși le expediază fotografii cu cățeaua sa, Polaire, și îi transmite lui „Costică” o scrisoare pe 3 august, precizând că se bucură de faptul că mișcările „Cioarei” dau de vorbit lumii în țară și confirmând primirea unei scrisori de la Cipică.

Munca depusă de fete în străinătate reușește să schimbe decizia părinților. 

Pe 19 august 1923, avocatul Ion Codreanu îi scrie lui Brâncuși de pe litoralul românesc, mulțumindu-i pentru protecția acordată. El subliniază că Irina a realizat bustul său în șapte ședințe, iar Lizica urmează să danseze la Cazinoul din Sinaia pe 23 august și la Cazinoul din Constanța pe 28 august. 

Familia renunță la intenția de a le căsători în țară și le permite revenirea în Franța, încheind scrisoarea cu salutări adresate domnișoarei Lane. Patru zile mai târziu, într-o scrisoare din plin turneu, Irina raportează că și-a finalizat lucrarea în doar șase ședințe, un record de viteză, în timp ce Lizica adaugă un mesaj scurt în colțul paginii, scuzându-se că trebuie să plece la repetiție.

Tinerele îi trimit frecvent sculptorului invitații în stațiunile balneare. La 3 iunie 1924, aflată la Evian, Irina îi expediază o carte poștală în care îl asigură că își va relua munca la întoarcere, semnând drept „Respectuosul și supusul dumneavoastră ucenic, Costică (modestul)”. Ulterior, în perioada în care Brâncuși își pregătește expoziția de la Galeria Wildenstein din New York la începutul anului 1926, el primește din partea celor trei un mesaj pentru aniversarea de 50 de ani, semnat cu acronimul „Cipcodreni”.

Parcursul profesional al Lizicăi se oprește la 11 decembrie 1926, odată cu căsătoria sa cu jurnalistul Jean Fontenoy, redactor al agenției Havas. Din mai 1927, cei doi se stabilesc la Shanghai, iar în 1928 se naște fiul lor, François. 

Îndepărtarea de Paris și deteriorarea relației de cuplu o determină pe Lizica să se întoarcă definitiv în 1931, divorțul având loc în 1936. Experiența asiatică o inspiră să aprofundeze metoda hatha-yoga, înființând un centru de cultură hindusă la Paris, reușind astfel să își creeze un nou grup de sprijin. Revenind frecvent în România cu sora sa, Lizica îi expediază lui Brâncuși o carte poștală din Carpați pe 27 decembrie 1935, semnată „Costică, Țiganca și Aromi”, unde îl invită să li se alăture la schi.

Până la finalul vieții, Brâncuși le-a iubit pe Irina și pe Lizica ca pe propriile fiice. Între ei a existat o apropiere și o anume încredere care i-a făcut pe mai mulți să se întrebe de ce oare nu le-a desemnat ca moștenitoare legale. 

Acest articol e sustinut de CEC Bank