După un succes răsunător cu un debut la numai șaptesprezece ani, în noul său roman matur și îndrăzneț, Istoria banilor mei, finalist la Premiul Strega în 2024, Melissa Panarello își provoacă cititorii alegând un subiect cât se poate de incitant: banii.

La cincisprezece ani după rolul care a făcut-o celebră în ecranizarea unui roman, Clara T. o reîntâlnește pe autoarea cărții. Faima a dispărut, banii s-au risipit, iar din tânăra actriță adorată de toți a rămas o femeie care rostește doar atât: „Mi-ai putea lăsa zece euro?“ O întrebare care ascunde o copilărie frântă, un succes fulgerător și un destin neașteptat. Pe măsură ce Clara își deapănă povestea, scriitoarea descoperă în ea un dublu tulburător și înțelege cât de fragilă este granița dintre triumf și prăbușire. Cu luciditate și forță, Melissa Panarello transformă această întâlnire într-un roman care pune sub semnul întrebării tot ceea ce credem că ne poate salva: succesul, notorietatea și averea.

MELISSA PANARELLO, născută în 1985 la Catania, s-a impus în literatura italiană la numai șaptesprezece ani, odată cu publicarea romanului Cento colpi di spazzola prima di andare a dormire (2003), devenit un fenomen editorial internațional și ecranizat doi ani mai târziu de Luca Guadagnino. În 2005 publică romanul L’odore del tuo respiro și eseul In nome dell’amore, o scrisoare deschisă adresată fostului președinte al Conferinței Episcopale Italiene, cardinalul Camillo Ruini, despre ingerința Bisericii Catolice în statul laic. În 2010 apare romanul Tre, iar în 2011 semnează pentru Sette, supliment al Corriere della Sera, o serie de reportaje despre italieni și sexualitate. În urma acestei anchete jurnalistice, publică volumul In Italia si chiama amore, o radiografie a mentalităților din Italia contemporană. Tot din 2011 are o rubrică permanentă în săptămânalul Grazia. Îi apar apoi romanele La Bugiarda (2013), Il primo dolore (2019) și Cuori arcani (2020), prin care aprofundează preocuparea pentru universul feminin, relațiile de familie și felul în care experiențele intime ne modelează identitatea. În 2021 publică biografia Lisa Morpurgo – La signora delle stelle. În 2023 îi apare prima carte pentru copii, La Palla. În 2024 publică romanul Istoria banilor mei (Storia dei miei soldi; Humanitas Fiction, 2026), finalist la Premiul Strega în același an și pentru care au fost achiziționate drepturile de ecranizare de către o casă de producție din Italia. În prezent, scriitoarea locuiește la Roma împreună cu familia sa.

Cartea a apărut la Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”, traducere și note de Mihai Banciu și o găsiți aici.

Fragment în avanpremieră:

Am întrebat‑o ce se întâmplase, de ce începuse să arunce cu scaunele.
            „În restaurant era un porumbel. Am intrat și, când am încercat să‑l eliberez, proprietarul și cei patru dobitoci de clienți m‑au atacat. Încercau s‑o facă să iasă afară cu forța pe biata pasăre, aruncau în ea cu de toate. Eu m‑am apropiat și i‑am vorbit, iar ei au început să‑și bată joc de mine.“
            Privea în jur, era neliniștită, probabil luase vreun drog. Am început să mă simt stânjenită, așa că am scos banii să plătesc chinotto‑ul și i‑am pus pe masă. Voiam să plec. Nici măcar n‑a încercat să facă gestul să plătească ea, a rămas nemișcată, cu mâinile încrucișate în poală.
            Am dat să mă ridic, ea m‑a prins de o mână. Era foarte caldă.
            „Mi‑ai putea lăsa zece euro?“
            „Poftim?“
            „Poți să‑mi dai zece euro?“
            Nu știam ce să spun, era o cerere la care nu mă așteptam.
            Am luat portofelul fără să reușesc s‑o privesc în ochi, aș fi vrut să mă ascund, să fug departe.
            Dar, când am reușit să‑i întâlnesc privirea, întinzându‑i două bancnote de cinci, i‑am observat chipul, care era și mai îmbătrânit. Cearcănele aveau o culoare urâtă, cea pe care o capeți când mănânci prost, doar lucruri conservate, rafinate, foarte procesate, evitând legumele și fructele. Cearcănele mâncării putrede, congelate, culese de pe terenurile toxice.
            „Poți să‑mi dai acești cinci euro mărunt?“
            Era o cerere și mai ciudată, dar poate că îi trebuiau pentru parcare, m‑am gândit, poate trebuie să ia ceva de la o benzinărie, biletul de metrou. Apoi mi‑am amintit că auzisem cum îi sunau niște monede în buzunar. Poate mi le imaginasem? Poate le avea în buzunar cineva care trecea pe acolo în momentul acela? Nu aveam cinci euro mărunt, ci doar un euro din zece și douăzeci de cenți. A spus că era în regulă.
            A luat banii cu un gest trist al mâinii, părea că o saluta pentru totdeauna, un rămas‑bun melancolic de la degetele sale, de la unghii.
            Am pus portofelul la loc în geantă, ea a băgat banii pe care i‑i dădusem în buzunarul impermeabilului, însă mai înainte și‑a vârât ceva în gură, mi s‑a părut o bomboană de mentă, ori o pastilă.
            „Făcusem o rezervare la un restaurant aici, în spate, trebuia să merg cu o prietenă. Oricum, locul e deja rezervat, iar mie mi‑e foame. Vrei să vii?“
            Ochii verzi erau și mai mari acum, că susținuseră povara rușinii.
            Eram sigură că avea să refuze, însă a acceptat.
            Nu știu să spun dacă a fost mai mult din milă sau din interes morbid, dar, în timp ce mergeam spre restaurant, eram tot mai nerăbdătoare să înțeleg ce naiba îi trecea prin cap și ce i se întâmpla, și de ce o actriță atât de cunoscută îmi ceruse bani ca o cerșetoare. O simțeam lângă mine plină de oase și cu o armură precum un cavaler medieval, o Ioana d’Arc în drum spre eșafod, care avea să adune ea însăși crengi și lemne pentru propriul rug și avea să îi dea foc. Era o fantomă furioasă, o devoratoare de lucruri vii, cărora nu le lăsa nici o scăpare. 
            La restaurant ne‑au condus până la masa noastră, un pătrat de fier cu două scaune desperecheate și un coș de pâine tronând în mijloc. Și‑a scos în grabă impermeabilul și l‑a agățat de spătarul scaunului.
            „Cunosc locul acesta. Vând orice, inclusiv mesele la care mănânci și paharele din care bei. Totul e produs la kilometrul zero. Veneam mereu aici acum niște ani“, a spus, privind în jur în căutarea unor indicii ale propriului trecut.
            Am comandat salată de năut și crutoane, dovleac cu cimbru și tarhon. De băut a  comandat un Virgin Mary.
            A mâncat puțin, privind des în spate, ca și cum se temea să nu fie surprinsă în flagrant delict. Vedeam că adesea verifica ceva pe telefon, deschidea aceeași aplicație, o închidea, apoi o deschidea din nou. Nu i‑a scris nimănui, nimeni nu i‑a telefonat. Neliniștea pe care i‑o recunoscusem chiar din primele momente nu a părăsit‑o niciodată, chiar dacă mușchii gâtului i se destinseseră puțin câte puțin, pe măsură ce mânca.
            „Tu ce crezi, ne‑au recunoscut?“ a întrebat, pe când lua cu degetele o felie subțire de dovleac.
            Locul acela era frecventat de atât de mulți oameni cunoscuți, încât nimeni n‑ar fi fost surprins să vadă două persoane care de‑acum nu mai lucrau nimic, ori făceau totul departe de lumina reflectoarelor, ca în cazul meu. Și‑apoi, eram la Roma, iar la Roma nimeni nu e niciodată cu adevărat cineva.