Fragment carte. Muzele lui Brâncuși. Doina Lemny
Editura Vremea lansează prima traducere în limba română a celebrei cărți publicate de Doina Lemny în Franța, „Muzele lui Brâncuși”. Volumul apare în tandem cu expoziția „Brâncuși și muzele sale”, din cadrul Art Safari, deschisă în perioada 18 septembrie – 20 decembrie, curatoriată de Doina Lemny.
Cartea este rezultatul unor ani buni de documentare în arhivele Brâncuși de la Centrul Pompidou, unde dna Lemny a lucrat peste trei decenii. Îl prezintă pe Brâncuși într-o ipostază mai puțin accesibilă marelui public: de bărbat seducător. Structurate în capitole dedicate muzelor care l-au iubit, admirat sau inspirat (unele dintre ele fără să îl cunoască vreodată) pe Brâncuși, volumul cele aproape 200 de pagini ale cărții cuprind imagini și texte inclusiv sub forma corespondenței, evocând felul în care dragostea și arta s-au împletit în viața sculptorului.
Sunt detaliate și cele două mari iubiri ale lui Brâncuși: relația cu dansatoarea elvețiană Marthe Lebherz cu care ar fi urmat să fie logodit și misterioasa legătură cu pianista engleză Vera Moore care a rezultat într-un fiu, John Moore, pe care artistul nu l-a recunoscut.
Femei care au inspirat opere de referință în sculptura secolului XX, Renée-Irana Frachon, Margit Pogány, Eileen Lane, Agnes Meyer și cele patru fiice ale ei, Nancy Cunard. Dansatoarea Marina Șaliapin, artista Beatrice Wood, poeta Mina Loy, scriitoarele și artistele americane Dudley, Lizica și Irina Codreanu completează acest aspect al vieții intime a artistului, care a dat naștere unor numeroase legende.
Cartea a apărut la Editura Vremea, traducere de Silvia Colfescu și o găsiți aici.
Fragment. Doina Lemny. Muzele lui Brâncuși.
Marthe sau muza care „nu-l iubește decât pe Dumnezeu”
În apropiere de vârsta de cincizeci de ani, Brâncuși, datorită revoluției provocate de sculptura sa, este în miezul tuturor dezbaterilor.
Dacă și-ar fi făcut în acest moment bilanțul existenței, ar fi putut trage concluzia că, printr-o viață de muncă și de ambiție, a reușit să creeze o operă novatoare, unanim apreciată, care nu numai că era admirată de mediul artistic, ci atrăgea și curiozitatea celor care se interesau de artă. Din această consacrare rezultă proiecte de expoziții, participări la manifestări din Europa și, mai ales, din Statele Unite. La aproape cincizeci de ani, Brâncuși, în afară de această notorietate, nu dezvăluie nimic din viața sa intimă. Până în 1926, aproape nimeni nu știe să aibă vreo legătură. Totuși, se înconjoară de tinere dansatoare și ușa atelierului său este deschisă artistelor venite din cele patru zări. Astfel, surorile Codreanu, dansatoarea Lizica și sculptorița Irina, sunt repede considerate ca făcând parte din familia lui, alte „ucenice” cum sunt Margareta Cossăceanu-Lavrillier sau Milița Petraşcu se numără printre admiratoarele românce pe care Maestrul binevoiește să le accepte în atelier ca să vadă și, eventual, să învețe cum să cioplească piatra direct. Sculptorul le atribuie nume de băieți: Irina devine Costică, Milița – Petrică, iar Margareta Cossăceanu – Mihalache, un mod în care le dă de înțeles că sculptura cere iscusință și forță masculină, și că materialele și uneltele trebuie mânuite de bărbați.
Brâncuși, care nu duce lipsă de admiratoare, se bucură să fie înconjurat de tinere gata să-i fie alături și chiar să ia în considerare o relație de dragoste. Ca frumoasa americană Eileen Lane, care, în 1922, aflată într-un moment greu al existenței, a trăit clipe excepționale lângă artist, care nu șovăie să o ia cu el într-o călătorie în România. Ea nutrește speranța să-l cucerească, dar sculptorul vede altfel lucrurile și se depărtează abil de ea, lăsând întâmplarea să rezolve situația în locul lui.
Așadar, când se apropie de cincizeci de ani, Brâncuși încă nu a avut timp de iubire. Pur și simplu, pe parcursul vieții lui consacrate în întregime artei, nu a avut timpul să ia în serios acest capitol. Dar se poate programa dragostea? Nu depinde ea oare de întorsăturile pe care le ia viața? Întrebarea se pune atunci când, în 1925, Lizica și Irina i-o prezintă pe una dintre prietenele lor, o tânără elvețiancă, Marthe Lebherz, venită la Paris să-și perfecționeze formația de dansatoare.
Foarte tânără, Marthe descoperă capitala franceză și mediul parizian, nou pentru ea, împreună cu sora ei mai mare, Juliette, și cu părinții, mai ales mama lor. Aceasta, cu grija carierei fetei ei mai mici, o introduce întâi în societatea Mazdaznan, ca să poată exersa într-o sală în care dansurile rituale fac parte dintr-un cult. Prin intermediul acestei societăți, doamna Lebherz le-a întâlnit probabil pe surorile Codreanu, precum și pe Brâncuși, a cărui operă se pare că îi era cunoscută. Aceste cunoștințe sunt cu atât mai importante pentru ea, cu cât considera că fiica sa mai mică trebuia să beneficieze de un cadru care să o ajute să reziste mai bine într-o societate complexă și să o susțină în practica și învățământul dansului. Primirea călduroasă pe care i-o face Brâncuși o liniștește pe doamna Lebherz, care îi scrie Juliettei: „Sper că Marthe va putea să te ducă la Brâncuși, ale cărui sculpturi au un stil foarte personal. El nu le explică. Face ce vede, așa cum vede. Îi place mai presus de toate simplitatea, claritatea, aș zice chiar albeața, și are o plăcere răutăcioasă să-i păcălească pe cei care nu-l cunosc plimbându-se în hainele de lucru. Mi s-a părut că are o puritate de copil. Cercul românesc în care m-a introdus Marthe e de-a dreptul delicios: nota dominantă este cea a unei camaraderii de bună calitate.”
Marthe, care nu a împlinit încă douăzeci de ani, arată foarte bine: înaltă și gracilă, are un păr frumos, lung, ochi mari și blânzi și un surâs misterios. Două cozi împletite, pe care le poartă adeseori în cunună pe cap, îi înconjură chipul candid și proaspăt în care sculptorul își descoperă cu ușurință muza. Între Brâncuși și Marthe se naște o legătură de dragoste, în ciuda celor treizeci de ani care-i despart. Sculptorul, perfect conștient de această diferență de vârstă, dorește totuși să o pună în slujba artei sale. Notița pe care o scrie în 25 iunie 1925, în „amintirea Vinerii Mari la Paris”, confirmă momentul de grație care i-a făcut inima să vibreze: „Ești o păcătoasă de moarte și plină de pofte trupești ca și mine. Și tu de-abia îți începi poftele, iar eu sunt pe punctul de a mi le sfârși.”
Marthe petrece mult timp la atelier și profită de toate evenimentele și toate vizitele prietenilor sculptorului. Mama ei, care știe cât este fiica sa de timidă și de lipsită de experiența vieții, o îndeamnă să persevereze cu cursurile de dans și să frecventeze mediul care îi poate fi mai de folos. Din punctul ei de vedere, cele două fiice, Juliette și Marthe, ar trebui neapărat să întrețină relații strânse cu cercul românilor din Paris, căruia îi aparțin personalități ca Lizica și Irina Codreanu, compozitorul Marcel Mihalovici – căruia toată lumea îi spune Cip – și, firește, Brâncuși, care îi primește în atelierul său. Această mamă devotată nu bănuiește legătura amoroasă repede țesută între sculptor și fiica ei mai mică, care nu uită să-i dea vești, subliniind gentilețea și generozitatea lui Brâncuși față de ea, ascunzându-i cu greu dragostea ei pentru el.
Puțin câte puțin, Marthe se implică în activitatea sculptorului și începe să povestească despre evenimentele legate de viața artistică a sculptorului, așa cum dovedește o remarcă dintr-o scrisoare din martie 1926: „Astăzi a fost deschiderea Salonului Tuileriilor la Palais de Bois și am fost la vernisaj în familie, J, B și cu mine. Am picioarele făcute praf, Brâncuși a expus Leda din bronz lustruit.”
Marthe îi împărtășește mamei ei și dorința lui Brâncuși de a veni curând împreună cu ea și cu Juliette la Vendoeuvres, în Elveția.
Încetul cu încetul, Brâncuși însuși o asociază pe Marthe cu distracțiile și cu activitățile lui. O informează mai ales de necazurile pe care le are cu atelierul din fundătura Ronsin: în martie 1926, primește o notificare de expulzare din cauza insalubrității locurilor, ceea ce provoacă o mare neliniște lui și anturajului. Marthe nu șovăie să-și anunțe părinții de ce se întâmplă, tot atât de firesc ca și cum Brâncuși ar fi fost un membru cu drepturi depline al familiei. Ceva mai târziu, în mai 1926, sculptorul are bucuria de a instala pentru prima oară o Coloană fără sfârșit sculptată dintr-un trunchi de plop în grădina lui Edward Steichen, la Voulangis, în suburbia Parisului. Marthe îl asistă și participă la această montare; mai multe fotografii luate de Brâncuși o reprezintă jucându-se cu Astor, câinele lui Steichen, lângă Coloana care se înalță ca și cum ar apărea firesc din pământ.
Brâncuși ține secretă această legătură, considerând că este o condiție necesară longevității ei. Numai un cerc restrâns de prieteni, între care Edward Steichen, Marcel Duchamp, Francis Picabia și partenerele lor, este la curent cu această relație pe care sculptorul o protejează cu grijă. Lydie Sarazin-Levassor, efemera soție a lui Marcel Duchamp (1927-1928) o descrie în acești termeni: „Marthe-Maurice, mica zână cu cozi blonde care domnea în atelierul maestrului, […] făcea parte din acest decor uimitor, palat de zăpadă sclipitor ca în poveștile nordice, scaun, divan, masă.”
Chiar și Lizica și tinerele sculptorițe care lucrau în atelier rămân foarte discrete, respectând viața intimă a artistului.
(…)
Brâncuși, îndrăgostit nebunește, e conștient de șansa pe care o are de a iubi o femeie tânără care-l venerează și care, în același timp, e în măsură să-și asume sarcinile unei secretare perfecte, rezolvând în special diversele probleme administrative ale atelierului. Fericită să primească atâtea dovezi de dragoste, Marthe îi adresează, cu toată simplitatea, declarații în care nu șovăie să se lase dusă de focul pasiunii: „Iubesc semnătura ta: desenul ăsta e sigiliul tău și el spune totul pentru mine. […] Te ador tot timpul, Tan tan, Tan tan,
Ștrengarul meu drăguț la la la la la
Nu fi mâhnit la la la la la
Te ador, te ador la la la la la
De seara până dimineața la la la la la.” (7 octombrie)
Acest firesc, această prospețime și chiar această naivitate îl farmecă probabil pe artist care are, fără îndoială, prilejul de a se reînnoda cu emoțiile tinereții lui.
*
Corespondența dintre Brâncuși și Marthe a fost documentată într-un alt volum publicat tot la Editura Vremea: „Brâncuși și Marthe sau povestea de iubire dintre Tantan și Tonton de Doina Lemny”.
