DAU LUCRURILE PE CARE LE IUBEȘTI MĂSURA VIEȚII TALE? SAU DOAR GREȘELILE PE CARE LE-AI FĂCUT?

Mai 1945. În euforia provocată de victoria Aliaților în Europa, Margaret Salt îl sărută pe Cal Jenkins. Cal este căsătorit cu Becky, ale cărei daruri spirituale îi ajută pe cei vii să comunice cu morții, în timp ce soțul lui Margaret, Felix, se află în misiune pe mare.

Ceea ce începe ca o greșeală devine un secret complex, care îi leagă definitiv pe toți patru în moduri neașteptate, iar consecințele alegerilor făcute cu mult timp în urmă le remodelează viețile, marcând profund următoarea generație.

PATRICK RYAN s-a născut în Washington, D.C. și a crescut în Florida. Este autorul colecției de povestiri The Dream Life of Astronauts, desemnată una dintre cele mai bune cărți ale anului de către St. Louis Times-Dispatch, LitHub și Electric Literature și inclusă pe lista lungă pentru The Story PrizeB. Lucrările sale au apărut în The Best American Short Stories, în antologia Tales of Two Cities și în alte publicații. Este redactor-șef al revistei literare One Story. Locuiește în New York.

Cartea a apărut la Editura Trei, colecția Fiction Connection în traducere: Bogdan Perdivară și o găsiți aici

Fragment

Roman dădu instrucțiuni, identifică plante și sorbi coniac dintr‑o cană de cafea. Când nu vorbea el, auzeau ciripit de păsări, curcani sălbatici cloncănind în depăr­tare, foșnetul din coroanele teilor de deasupra — însă, îndeobște, vorbea. Tom stătu prin preajmă o vreme, cu un braț la spate ținându‑se de cot. Nu mai fusese niciodată cu cortul, nu știa ce să facă. Skip îi arătă. Înotară în râu, săpară după vârfuri de săgeți și cioburi de oale pe lângă stăvilar. Tom țipă din rărunchi când descoperi o lipitoare pe degetul mare; Skip i‑o smulse, o aruncă înapoi în râu și îi ciufuli părul. Fără nimic pe ei decât slip și tenișii, por­niră să se preumble prin pădure. Cal se ținu în urma lor, atent la echilibru. Ori de câte ori mai dădeau o roată prin tabără, Roman era acolo, pe un scaun pliant pe care și‑l adusese, sorbind din cană și pufăind dintr‑o țigară de foi, cu cămașa descheiată spre a‑și expune burta roz, rotundă ca o minge medicinală. Avea șaizeci și opt de ani și nu‑i lipsea niciun dinte din gură.

— Asta înseamnă să trăiești, zicea.

Încă din prima seară, Cal izgoni din tabără orice discuție despre politică, evenimente curente, magazin și predicile de orice fel pe durata sfârșitului de săptămână.

— Izgonite! zise, agitându‑și bastonul în aer și făcându‑i pe băieți să râdă.

Pe Roman nu‑l amuză.

În după‑amiaza ultimei zile de excursie porniră cu caiacul pe râu. Băieții dădură la padele și o luară înainte, până ce Cal abia le mai desluși portocaliul vestelor de sal­vare și roșul caiacelor și abia dacă le mai auzi murmurul vocilor peste apă. Câteva minute, Roman vâsli alături de Cal, neobișnuit de tăcut. Apoi zise:

— Legea maritimă.

— Ce‑i cu ea?

Regulile de pe uscat nu se aplicau, explică Roman. Avea voie să vorbească despre ce poftea. Se părea că asta includea și promisiunea făcută lui Becky să nu‑l descoasă pe Cal despre ce se petrece cu ei, fiindcă îl chestionă pe Cal când mama dracului intenționa să rezolve tărășenia. Cal mări ritmul vâslitului, însă Roman se renunță.

— Care‑i șpilu’, copilu’? întrebă. Ai vreun divorț în minte?

Cal zise că nu, nu are, dar — și aici se sili să zâm­bească — asta nu era treaba lui Roman, nu?

Ba cam era, susținu Roman. Nu voia să arate cu dege­tul, însă știa toată lumea că el, Cal, era cel care călcase în rahat. Venise vremea să‑și curețe bocancii. Povestea dura de prea mult timp.

Cal tăie apa cu padela, privind cum copacii de pe mal se micșorează de amândouă părțile. Zise că nu credea că Becky îl mai place, ca persoană.

— Băiete, mare tăntălău mai ești! Toată chestia asta n‑ar supăra‑o și acum dacă nu te‑ar plăcea. Și vrei să‑ți spun un secret? Eu te plac. M‑am atașat de tine. Și ești bun pentru Becky — sau erai, înainte să calci în rahat.

— Nu știu ce să mă mai fac, zise Cal. I‑am spus tot ce îi puteam spune, am încercat tot ce se putea încerca… și din toată inima. Nici nu vrea să audă.

— În ce naiba te‑ai vârât? Nu‑mi povesti, nu vreau să știu. Să‑ți zic din experiență: faci ce trebuie.

— Cum?

— Păi, făceai ce trebuie până acum vreo câteva luni. A zis că nu prea mai treci pe acolo, că nu prea mai suni.

— Nici ea nu mă prea sună.

— Nici eu n‑o prea sun pe Veronica Lake. Cui îi pasă?

Ridică padela, o întinse de‑a curmezișul caiacului.

— Într‑o astfel de situație, ideea e că nici tu și nici ea nu vedeți vreo cale de ieșire fiindcă nu vreți să ieșiți din asta. Te‑ai ținut atâta vreme prin preajmă. Ea te‑a lăsat să‑i intri în casă. De ce? Fiindcă nu vreți să ieșiți din asta niciunul. Mai devreme ori mai târziu, o să se întâmple ceva care o să vă vâre mințile‑n cap, dar pentru asta trebuie să fii pe aproape. Nu doar atât, trebuie să fi fost pe aproape. Pricepi ce zic?

Cal se opri și el din vâslit. Erau duși de curent, sub cerul albastru de mijloc de zi.

— Mda.

— Bun. Și… fiule?

Părul argintiu al lui Roman era aproape translucid în lumina puternică, venele de pe tâmple arătau ca o pere­che de gheare minuscule care dădeau să‑i atingă ochii.

— N‑o feșteli.

Pentru prima și singura dată, socrul lui îi zise „fiule“.

Trei luni mai târziu, Roman muri.

Era într‑o după‑amiază de joi. Cal avea zi liberă și ieșise să facă niște cumpărături, când văzu plăcuța cu MĂ ÎNTORC ÎNTR‑O ORĂ pe ușa magazinului de unelte și scule. Semnul pe care îl puneau doar la vremea prân­zului. Se uită la ceas. Era 15:30.

Parcă lângă bordură și intră în magazin folosindu‑și cheia. „Roman?“ strigă el, uitându‑se în josul rândurilor. „Roman?“ strigă, coborând la subsol.

Îl găsi lungit pe podeaua de ciment, între două rafturi. Un accident vascular cerebral, avea să se stabilească mai târ­ziu. Zăcea pe‑o parte, lăbărțat, cu un braț chircit sub el și celălalt întins pe podea. Rece și tare la atingere. Lividitatea îi înghețase sângele, așa că părțile de dedesubt ale brațelor, pal­melor, degetelor, partea aceea a gâtului, orice era mai aproape de podea avea culoare vânăt‑închis, în vreme ce toate părțile de deasupra erau de un cenușiu-palid. Ochii îi erau închiși, cu pleoapele strânse, și pentru asta Cal se simți recunoscător.

După ce se plimbă câteva momente încoace și încolo, luă o prelată curată de pe un raft și îl acoperi blând pe Roman. Sună apoi la dispecer și i se făcu legătura cu ajuto­rul de șerif, un fost coleg de școală. Ajutorul de șerif între­prinse toate demersurile necesare.

Doar după sosirea paramedicilor, care îl luară pe Roman, le sună Cal pe Ida și pe Becky. Înainte să pornească spre spi­tal, aruncă deoparte prelata și curăță cu mopul locul unde zăcuse Roman.

La morgă, Ida întrebă dacă Roman ațipise pe patul lui pliant, cum făcea adesea în timpul pauzei de prânz, iar Cal clătină din cap. Pe podea îl găsise, spuse, dar arăta împăcat, aproape de parcă și‑ar fi ales singur locul acela să se întindă.

Veni lume multă la priveghi. La Ida acasă, după înmormântare, veniră puțini. Vreo douăzeci de oameni. Cutii cu țigări de foi deschise ici și colo, chestii de calitate la bar, Perry Como la boxele stereo.

Lui Skip i se ceru să fie prezent, dar fără să interacționeze cu cineva. Fără sacou și cravată, hoinări o vreme pe la parter, gustând din toată mâncarea. Își puse vreo două țigări de foi în buzunar, apoi urcă la etaj și se uită la hainele bunicului său atârnând în șifonier, la ceasul și bricheta lui așezate într‑o farfurioară, pe comodă. Ridică receptorul de lângă partea de pat a Idei și sună la Tom acasă. Tom răspunse.

— Am în mână periuța de dinți a lu’ bunicu’, Buckeye. Ăla care a mers cu noi cu cortul. Te trec fiori, ha?

Îl întrebă pe Tom dacă vrea să vină și el.

Douăzeci de minute mai târziu, Tom apăru pe alee cu bicicleta. Skip îl lăsă să intre prin bucătărie. Își făcură o provizie de gustări și se furișară în pivniță fără să fie observați. Acolo, în licărul becului atârnat deasupra, contemplară satul miniatural, cu ale sale trei trenulețe și muntele de hârtie creponată. Toate îi aparțineau acum lui Skip. În lumină, praful se aținea precum stelele peste străzi și clădiri. Tavanul scârțâia sub pași. Tom se lua după Skip, iar Skip, care se gândise de multe ori în decursul ani­lor la momentul acesta, se simți copleșit de un nou respect pentru trenulețe și sat. Cei doi băieți dădură roată mesei în direcții opuse, cercetând‑o temeinic. Când se întâl­niră de cealaltă parte, Tom îi înmână lui Skip una dintre caschetele de conductor ale lui Roman, pe care o luase de pe bancă, iar Skip și‑o puse absent pe cap. Scoase țigările de foi și îi oferi una lui Tom. Se așezară pe băncuțele de grădină dintr‑un capăt al mesei și băgară țigările în gură, însă niciunul nu întinse mâna după cutia transformato­rului.