Articol de Eduard Enache

Anul Brâncuși aduce o serie de evenimente dedicate vieții și operei sculptorului, organizate la București și în toată țara. Cu acest prilej, continuăm o serie de articole despre muzele lui Constantin Brâncuși, realizată în colaborare cu Doina Lemny, cea mai importantă specialistă în opera și biografia artistului.

Demersul însoțește apariția în limba română a volumului „Muzele lui Brâncuși”, semnat de Doina Lemny și publicat recent la editura Vremea. Cartea are un eveniment de lansare unde vă puteți întâlni cu autoarea pe 19 septembrie, în cadrul Art Safari. Tot Art Safari găzduiește, începând cu 18 septembrie, expoziția tematică „Brâncuși și muzele sale”, curatoriată de Doina Lemny.

Atât în carte, cât și în expoziție, una dintre poveștile mai puțin cunoscute și documentate din viața lui Brâncuși este Marthe Lebherz, o tânără dansatoare elvețiancă, singura femeie cu care artistul a intenționat să se căsătorească. Pentru ea a cumpărat un teren la Paris și a început să deseneze planurile unei case-atelier în care urmau să locuiască împreună.

Pe la mijlocul anilor 1920, Brâncuși se afla în miezul dezbaterilor din lumea artei, cu expoziții și participări la manifestări în Europa și în SUA.

Ajuns aproape de vârsta de 50 de ani, sculptorul nu dezvăluia însă nimic din viața lui intimă – până în 1926, aproape nimeni nu știa să fi avut vreo legătură amoroasă. Atelierul lui rămânea, totuși, plin de tinere dansatoare și de artiste venite din toate colțurile lumii. Surorile Codreanu – dansatoarea Lizica și sculptorița Irina – erau considerate parte din familia lui, iar alte „ucenice”, precum Margareta Cossaceanu-Lavrillier sau Milița Petrașcu, veneau în atelier ca să învețe cum se cioplește piatra. Sculptorul le dădea nume de băieți: Irina devenea Costica, Milița – Petrica, iar Margareta – Mihalache, un mod de a le sugera că sculptura cere forță masculină, dar și o modalitate care îi permitea lui Brâncuși să li se adreseze precum unor ucenici băieți și nu cu delicatețea pe care o afișa în mod obișnuit față de doamne și domnișoare.

Brâncuși nu a dus lipsă de admiratoare și nici de prietene pe care încerca să le ajute oricum putea. În perioada respectivă, în jurul anului 1922, a petrecut timp alături de Eileen Lane, pe care a luat-o într-o călătorie în România, unde ea spera să îl cucerească, însă sculptorul s-a îndepărtat ușor. În 1925, surorile Codreanu, Lizica și Irina, i-au prezentat o prietenă de-a lor: Marthe Lebherz, o tânără elvețiancă venită la Paris ca să își perfecționeze formarea de dansatoare.

La momentul respectiv, Marthe nu împlinise nici 20 de ani. Era înaltă și grațioasă, cu păr lung, ochi mari și blânzi și două cozi împletite, purtate adeseori în cunună pe cap. Între ei s-a născut repede o legătură de dragoste, în ciuda celor 30 de ani care îi despărțeau. O notiță scrisă de artist la 25 iunie 1925, în „amintirea Vinerii Mari la Paris”, păstrează urma acelui moment: „Ești o păcătoasă de moarte și plină de pofte trupești ca și mine. Și tu de-abia îți începi poftele, iar eu sunt pe punctul de a mi le sfârși.”

Relația a fost ținută secretă ani la rând, chiar și față de familia tinerei.

Brâncuși a ascuns legătura cu Marthe față de majoritatea lumii, fiind cunoscută doar cercului restrâns de prieteni din care făceau parte Edward Steichen, Marcel Duchamp și Francis Picabia. Lydie Sarazin-Levassor, soția lui Duchamp, o descria astfel: „Marthe-Maurice, mica zână cu cozi blonde care domnea în atelierul maestrului, (…) făcea parte din acest decor uimitor, palat de zăpadă sclipitor ca în poveștile nordice.”

Marthe, la rândul ei, ascundea relația de propria familie, mai ales de mamă, o femeie dominatoare, care nu ar fi acceptat situația: „Mama n-ar accepta ce am făcut și ar fi nefericită”, îi scria ea sculptorului, în octombrie 1926.

O lună mai târziu, Brâncuși a plecat la New York, pentru o mare expoziție personală la Brummer Gallery – a patra sa prezentare în SUA. Pe Marthe a angajat-o ca secretară, un mod de a o ține aproape, și a lăsat-o să se ocupe de treburile atelierului în absența lui. Din prima zi petrecută pe vapor i-a scris, iar corespondența lor a devenit zilnică, uneori chiar de două ori pe zi. Și-au dat porecle: el semna „Tantan”, diminutiv al numelui Constantin, iar ei i se adresa cu „Tonton”, de la Marthon.

Scrisorile lui Brâncuși erau decorate cu desene în vinietă și cu profilul sculpturii Sărutul, care a devenit semnătura lui de îndrăgostit, iar ea îi trimitea, în plicuri, bucle din părul ei blond și se visa „Isolda cea blondă”, îndrăgostită de un Tristan plecat să se războiască în America. Corespondența lor a fost documentată cu grijă și publicată de Doina Lemny într-un alt volum disponibil tot la Editura Vremea: „Brâncuși și Marthe sau povestea de iubire dintre Tantan și Tonton”.

Fragment carte. Brancusi si Marthe sau povestea de iubire dintre Tantan si Tonton de Doina Lemny.

O frază scrisă de Marthe în octombrie – „vreau pur și simplu să rămâi virgin” – a stârnit o criză în corespondența lor, artistul citind în ea un semn de trădare. Schimbul de scrisori trădează un Brâncuși îndrăgostit ca un adolescent care se aprinde la prima vâlvătaie ce îl deranjează. Tânăra a trebuit să lămurească lucrurile: „Voiam să spun doar că te doresc din toate puterile mele. (…) Uite cât de senzuală a devenit mica ta Tonton în acest timp.” Răspunsul i-a ajuns abia cu puțin timp înainte ca el să ia vaporul spre Franța. În același timp, sculptorul îi povestea și despre episodul devenit celebru al vămii americane, care refuza să recunoască lucrarea Pasărea în spațiu drept operă de artă și o considera obiect manufacturat.

Unul dintre cele mai misterioase proiecte ale lui Brâncuși, casa-atelier pe care planuia să o construiască pentru el, Marthe și viața lor de cuplu, a fost abandonat după insistențele mamei lui Marthe.

Întors la Paris, Brâncuși a intercalat scrisorile lui cu ale Marthei și a compus un volum bogat ilustrat, cu coperți desenate de el, pe care spera să îl publice cândva: o adevărată odă adusă poveștii lor de iubire, în care artistul ar fi consacrat relația lor. De atunci, își imagina un viitor comun cu ea. Pe 28 iunie 1928 a cumpărat un teren pe strada Sauvageot, la numărul 18, unde planuia să construiască o casă în care să se mute împreună.

Marthe îi scria mamei ei, entuziasmată: „Copiez iar și iar schițele planurilor pe hârtie transparentă și e pasionant. Combini, calculezi și deja îți vezi casa în fața ochilor.”

Căsătoria nu a mai avut loc. Marthe știa foarte bine că Brâncuși ținea, mai presus de orice, la libertatea lui: „Oamenii care l-au cunoscut pe B. ca mine și ca tine vor spune că B. căsătorit nu mai e B. Își dă atâta osteneală să primească oamenii într-o atmosferă frumoasă și nu vrea ca asta să înceteze, pentru că el se dăruiește lumii și are nevoie de lume”, îi explica ea mamei sale, în iunie 1928.

Mama, însă, nu concepea viața de soție a fiicei sale decât în cadrul familial pe care ea îl putea domina și o chema tot mai des acasă, în Elveția. La insistențele mamei, Marthe își prelungea șederile la Vandoeuvres, iar Brâncuși îi răspundea tot mai rar, laconic și distant. Sculptorul a renunțat la proiectul casei-atelier și și-a reluat viața de dinainte, înconjurat de prietenii lui.

La începutul anului 1930, prin intermediul colecționarului englez Jim Ede, Brâncuși a cunoscut-o pe pianista engleză Vera Moore, pe care a angajat-o ca secretară pentru corespondența în limba engleză și care a devenit, mai târziu, partenera lui. Marthe și-a reluat cariera de dansatoare și a făcut mai multe turnee prin Europa. A continuat să îi scrie, însă flacăra mesajelor se stinsese: „Dragă Brâncuși, sunt în turneu în această țară și sunt foarte fericită să văd acest oraș minunat de unde îți trimit un cald salut. Marthe”, îi scria de la Roma.

Poreclele Tantan și Tonton au dispărut, fiind înlocuite de „Dragă Maestre” sau chiar de „Dragă Domnule Brâncuși”.

Ulterior, Brâncuși nu a evocat niciodată acest episod al vieții lui. Însă repeta deseori o anecdotă care spune multe despre modul în care privea viața de cuplu în raport cu creația sa: „Trăiam pe-atunci cu o femeie în atelier și, într-o dimineață, am avut o idee despre una dintre lucrările mele: puteam să-i fac ceva. Am coborât și am aprins o țigară, în timp ce reflectam și priveam lucrarea. După care, prietena mea a ieșit să facă niște cumpărături. Dar și-a uitat geanta. Așa că s-a întors, iar eu i-am zis: «Poți să eviți să treci prin fața mea?» Ea a zis «Nu», și-a luat geanta, a ieșit prin spatele meu și nu s-a mai întors niciodată.”

Expoziția „Brâncuși și muzele sale” de la Art Safari include, în premieră, costume și obiecte din arhiva personală a lui Marthe.

Fragment carte. Muzele lui Brâncuși. Doina Lemny

Acest articol e sustinut de CEC Bank