Liviu Prunaru este unul dintre cei mai importanti violonisti romani ai generatiei sale, cu o cariera construita pe marile scene internationale. Nascut la Craiova, a inceput studiul viorii la sase ani, iar formarea sa a continuat la Academia Menuhin din Gstaad, sub indrumarea lui Alberto Lysy, si ulterior la New York, unde a studiat cu Dorothy DeLay si Itzhak Perlman. Palmaresul sau include premii obtinute la unele dintre cele mai prestigioase competitii internationale, intre care concursurile Dong-A, Rodolfo Lipizer, Molinari, Indianapolis si Regina Elisabeta de la Bruxelles.

Un capitol esential al carierei sale il reprezinta cei 18 ani petrecuti, incepand din 2006, in pozitia de concertmaestru al Royal Concertgebouw Orchestra din Amsterdam, una dintre cele mai apreciate orchestre ale lumii. A cantat pe o vioara Stradivarius „Pachoud” din 1694 si a colaborat, ca solist, cu orchestre importante si dirijori precum Andris Nelsons, Fabio Luisi sau Daniele Gatti. Intre 2010 si 2012 a fost si director muzical al Academiei Menuhin, iar in ultimii ani si-a concentrat o parte importanta a activitatii asupra proiectelor solistice si pedagogice, inclusiv la Festivalul de la Verbier.

La editia 2026 a Concursului International George Enescu, Liviu Prunaru a facut parte din juriul sectiunii Vioara, prezidat de Mihaela Martin, alaturi de muzicieni precum Vladimir Nemtanu, Bujor Prelipcean, Alissa Margulis, Kathleen Winkler si Ida Kavafian, iar din semifinale s-au alaturat Nemanja Radulovic si Nora Potter. Sectiunea Vioara s-a desfasurat intre 4 si 13 septembrie, iar juriul a desemnat castigatorii unei editii in care Premiul I i-a revenit violonistului american Jayden King, in varsta de 11 ani. Prezenta lui Liviu Prunaru in juriu continua, intr-un fel firesc, traseul unui muzician care cunoaste competitiile internationale atat din perspectiva laureatului, cat si din aceea a artistului chemat sa recunoasca si sa sustina noile generatii de interpreti.

 Urban.ro a pregătit, pentru această ediție a Concursului Internațional George Enescu, o serie de interviuri cu concurenți și invitați ai evenimentului. Interviurile sunt gândite astfel încât să ofere detalii despre pregătirea, disciplina și strategiile de carieră ale fiecăruia dintre protagoniști și, în același timp, să devină o sursă de inspirație și un reper pentru tinerii care studiază muzica clasică.

La muzicenii clasici, pregătirea începe adesea, de la o vârstă la care alți copii încă își caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și instrumentul dumneavoastră, nu mai reprezintă doar o pasiune ci pot deveni o profesie?

Liviu Prunaru: Când am realizat eu asta? Hm, bună întrebare. Eu am început vioara la 6 ani, deoarece deja în familie aveam un membru, mama cânta la violă, dar era problema pusă astfel încât nu se știa, nu era foarte clar dacă voi fi muzician sau sportiv. Pentru că fiecare voia și îmi plăceau ambele. Mergeam la concertele mamei și-mi plăcea, în schimb luam premii la la alergare, de viteză. Și atunci trebuie să să să spun că tata a avut a avut o inițiativă extraordinară și a pus lucrurile pe masă foarte realist. A zis: „Ca sportiv poți face sport de performanță până la o anumită vârstă, până la vreo 30 de ani. După care devii antrenor sau banca de rezervă. În schimb, uită-te la Rubinstein: 80 de ani cânta încă pe scenă”. Asta a fost probabil faptul decisiv care m-a… nu convins, dar m-a influențat în a lua această decizie. Am mers în paralel cu amândouă, normal. Dar la un moment dat a trebuit să să decizi. Momentul în care am decis a fost în care am luat hotărârea de a studia eu din proprie inițiativă și a nu a nu fi împins din spate de altcineva, de profesor sau de părinți. Și asta s-a întâmplat după primul concurs național de la Suceava, momentul în care am văzut cum cântă alți copii de vârsta mea. Deci, în momentul acela, când m-am întors de la concursul de la Suceava, am zis: „De acum încolo eu vreau să studiez, pentru că eu știu că pot face așa ceva și pot face destul de bine, după părerea mea”. A fost așa,o să-i spun o deschidere așa de imagine. Am văzut un pic în viitor: „A, pot să fac și eu, pot să cânt și eu bine”. Pentru că până atunci, asta fiind prin clasa a VII-a, a VIII-a, până atunci studiam și nu studiam, cântam și nu cântam. Eram inspirat și câteodată nu eram foarte inspirat. După acel moment, mi-am dat seama, țin minte că am venit am venit fredonând piesa de la concurs, și cu ce plăcere am reluat studiul viorii. Și de atunci am înțeles singur că, dacă nu pui niște ore suficiente, nu ai cum să ajungi departe.

Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

L.P.: Ați pus punctul pe „i” aici. Asta este rezultatul a multor multor ani de experiență. În ziua de azi îmi dau seama cât de prost studiam atunci când am decis să studiez mai mult. Am decis să studiez mai mult, însă băteam de multe ori pasul pe loc. De multe ori eram în întuneric, în beznă. De ce? Pentru că la 12, 13, 14 ani nu ai viziunea, nu știi exact cum să studiezi. Nu nu ai cunoștință despre despre creier și despre cum se asimilează, cum se învață ceva nou, cum se  stochează informațiile în memorie, cum se memorizează. Nu știam multe lucruri. Și având acea situație, acea acel moment foarte clar în cap, m-am decis, mi-am zis încă de mic: „Când voi fi mare și când dacă voi ajunge să fiu profesor, ăsta va fi primul lucru pe care îl voi învăța pe copiii care vor lucra cu mine: să devină ei înșiși profesorul lor”. Adică exact acest, cum ați spus, situația: studiu eficient versus multe ore. Într-o primă fază, mă gândeam că numărul orelor este cel care decide: cu cât studiezi mai mult, cu atât este mai mai bine. Și la un moment dat, prin clasa a X-a, când eram deja la București, am simțit că nu această ecuație nu mai e valabilă. Studiam ore în șir și nu vedeam rezultatul. Și atunci aveam această incertitudine: măi, sau nu am studiat suficient și trebuie și mai mult, sau ceea ce fac nu este cea mai corectă cale? Și în timp ce am explorat, pe calea cu ore multe și mi-am dat seama la un moment dat când ajung la un… la o înfundătură, am decis: „Ia să să încercăm și alte lucruri”. Și atunci mi-am dat seama: o-o, cuvântul „eficiență” a apărut atunci. De atunci exact asta încerc să fac tot timpul și văd de multe ori, și de multe ori îi muștruluiesc pe studenți: „Nu studiați corect, nu studiați bine!”. Și când mai trec pe lângă clasele lor și aud cum studiază, le zic: „Studiezi foarte prost! Nu așa se studiază. Nu repetiția și numărul de câte ori faci decide dacă ceea ce faci e bine sau nu”. Ceea ce ei știu, dar nu o fac.

În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât înseamnă pregătire mentală?

L.P.: Pregătirea mentală apare de la început. Acum, în situația actuală. Atunci era altfel. Ziceam: „Haideti să punem lucrurile tehnice întâi și după aia studiem muzica”. Cu timpul mi-am dat seama că este de fapt invers. Și ceea ce ăsta e un sfat, aproape un secret pe care l-aș transmite colegilor și următoarei generații: când începeți o piesă, nu mai începeți din punct de vedere tehnic. De ce? Foarte simplu, filosofic: când studiezi ceva muzical și la cel mai înalt nivel, acea imagine cuprinde tehnica. Nu este deoparte. Altfel, studiați tehnica, iar când vă apucați să studiați muzica, vă dați seama că nu faceți nimic cu partea asta, partea asta este se pierde. Deci când ca și cum ai studia fără vibrato și cu vibrato. Degeaba ai studiat fără vibrato, că atunci când trebuie să să pui vibrato, se schimbă toate elementele. Totul, totul, tot ce ai avut stabil până atunci, în momentul în care începi să miști, este în mișcare. (râde) Și atunci, de ce ai mai studiat? Zic: „Ok, dacă aveți nevoie, 5 minute fără vibrato e ok”. Dar adevăratul studiu… Și mulți sunt foarte surprinși… Dar vă spun, este rezultatul a multor ani de explorat. Eu am explorat foarte mult. Și de fapt, ăsta este și cel mai important sfat pe care îl dau. Când îi spun cuiva: „Studiază”, știți ce înseamnă „studiază”, de fapt? Înseamnă „a explora”. Pentru că mulți, dacă ar studia psihologie și funcționarea creierului, pe care nimeni nu ne-o învață, ei ar învăța că, de fapt, repetiția este ultimul segment, este acel 5% la sfârșit. Ori ei ce fac? Ce face cineva când face o greșeală? Repetă! Dar repetă fără să își pună niște întrebări: ce a provocat acea greșeală și care e soluția? Nu, ei imediat, deci instantaneu, că n-ai cum să calculezi într-o miime de secundă toate aceste operații. Nu. Și atunci eu le spun: „Măi, de ce puneți repetiția la început, când voi, de fapt, ce repetați este greșeala pe care ați făcut-o? O faceți din nou și din nou”. De ce? Pentru că nu luați timp să vedeți ce a provocat-o. Asta e cea mai importantă întrebare pe care trebuie să și-o pună un un tânăr învățăcel: ce a provocat ggreșeala? Ei zic că este accident. Nu există accident. Ceva a provocat: sau o falie tehnică pe care o ai tu de mult, sau o gândire greșită, sau o planificare greșită. Ceva a provocat acel accident. Ei când fac o greșeală, o aruncă la gunoi, nu se uită la ea și încep din nou. Și normal, riscul este să se facă aceeași greșeală, și atunci o fac din nou, din nou. Ei, mai există și matematica aici. De exemplu, în sistemul meu, dacă faci o greșeală, trebuie să plătești, nu?, cu cinci bune. Ori ei ce fac? Fac greșeală, greșeală, greșeală, greșeală, greșeală și fac una bună și: „A, am găsit-o!”. Și atunci se opresc. „Băi, stați puțin, tu ești pe scenă cu cinci greșeli și una bună. Care este procentajul că atunci pe scenă îți va ieși?”. Matematic, pur și simplu.

Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singur pe scenă și știți că nu puteți relua nimic?

L.P.: Exact situația asta se pune în studiu. Pe scenă e prea târziu, nu mai nu mai e cale de întors. Deci tu dacă studiezi relaxat și gândindu-te că poți să reiei de la capăt și să faci încă o dată un pasaj, ajungi la situația în care pe scenă, și de multe ori îmi spun copiii: „Am făcut pe scenă o greșeală pe care n-am făcut-o niciodată în studiu!”. Da, pentru că tu n-ai studiat niciodată în acea conjunctură în care să-ți propui: „Acum trebuie să cânt fără să am posibilitatea de a de a reface un pasaj”. Câți studiază așa? Nimeni! Vă spun eu de acum: nimeni. 0,0. Deci din asta se deja se planifică în studiu, pentru că există doar două posibilități: una este să cânți pe scenă ca-n dormitor, sau să cânți acasă ca pe scenă. Ei, câți au curajul să cânte pe scenă ca la ei acasă? Foarte puțini sau niciunul. Și atunci este mult mai accesibil, nu zic ușor, este foarte greu și nu foarte puțini o fac, în momentul în care studiezi, rezervă-ți un timp în care zici: „Acuma sunt pe scenă și ce iese, iese. Trebuie să mă confrunt cu realitatea”. Toți amânăm momentul ăsta, zicem: „Nu, mai studiez, mai studiez și după aia”. Și vine concertul și nu ai făcut această… Îmi spunea doamna Bronzetti, care mi-a fost profesoară: „Să nu ieși niciodată pe scenă fără să treci concertul sau piesa de 15 ori. Nu o dată, de 15 ori”. Trebuie să mărturisesc că nici în ziua de azi n-o fac, deși este sfatul poate cel mai cel mai important.

Aveți o metodă prin care transformați emoțiile în energie artistică, în loc să încercați să le eliminați?

L.P.: Da, este un cuvânt foarte simplu: se cheamă renunțare. Renunță a te gândi la tine însuți ca persoană, pentru că atunci vei deschide poarta acestor sentimente: „O să le placă? O să cânt bine? Cum o să primească? O să ajung la sfârșit fără să greșesc?”. Nu. În momentul când renunți să te mai gândești la tine și cum apari tu pe scenă și începi să te gândești la tot ceea ce ai de făcut muzical vorbind: „Aici sunt aici, aici este introducerea, aici am plănuit să fac așa, aici este construcția”. Deci dacă te scufunzi în aceste gânduri, la ceea ce ai de făcut, fără să te vezi pe tine ca persoană, deci uitarea, această renunțare, atunci vei reuși să uiți de emoții. Uiți că ești pe scenă. În momentul în care uiți de tine ca persoană… Ei, dar e foarte greu să faci.

În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atent sunteți la respirație, postură, tensiune musculară și felul în care stresul se manifestă fizic? Vă pregătiți special pentru acest aspect?

L.P.: Până la o anumită vârstă, să zicem, un 30 de ani, nu-ți pui problema asta, pentru că ești tânăr și corpul îți răspunde foarte bine. Ei, după 30 de ani apar problemele. Și nu numai la unul, la toată lumea. În primul rând apar la gât, la umeri și la spate. Astea sunt problemele. Și astea sunt datorită  presiunii în care studiem, stresului în care cântăm și după aia, în ultimul în ultimul rând, poziției pe care o avem. Deci foarte mult m-a ajutat să am contact cu persoane care au studiat Alexander Technique. Și am fost de multe ori confruntat cu asta, în mai multe stagii, chiar și la Menuhin Academy aveam din când în când niște lecții cu oameni care studiau Alexander Technique. Și am înțeles de atunci foarte mult importanța posturii. De atunci încerc de fiecare dată, pe cât posibil, să păstrez, mai ales în studiu, o poziție cât mai naturală, firească și dreaptă. Dreaptă, de ce? Pentru că, și mai ales în momentul când am început să stau pe scaun, apare acea cocoașă pe care o au toți și atunci sunt probleme de spate. De la 30 încolo va trebui să faci exerciții zilnice de mișcare a gâtului, de umeri. Relaxarea umărului este extrem de importantă. La un moment dat mi-am dat seama că eu cântam foarte încordat în umeri. Și atunci ce-am făcut? Mi-am scris pe fiecare partitură: „Umerii jos, umerii jos”. La fiecare colț al paginii: „Umerii jos, umerii jos”. Câteodată: „Ah, ok, umerii jos”. Iară, în două minute, iarăși mă trezeam cu umerii… Deci fără să te gândești! Și atunci a trebuit să găsesc soluția și mi-am scris peste tot. O parte importantă a atenției o dedic posturii. Foarte important.

Cât de mult poate schimba câștigarea unui premiu important parcursul profesional al unui tânăr muzician? Atrage după sine mai multe concerte, contacte profesionale, invitații sau oportunități de a colabora cu profesori și orchestre de renume? Din această perspectivă, ce reprezintă Concursul Internațional „George Enescu” pentru un tânăr muzician?

L.P.: Ca membru în juriu, vă spun acum din punct de vedere al concursurilor în general, și nu neapărat în particular al Concursului Enescu. Dar vă dau niște exemple. Deci un concurs îți schimbă viața. În cazul meu a fost întâi Concursul Lipizer din Italia, unde am luat premiul întâi și care, dintr-o dată, mi-au oferit o vioară, bani pe care nu-i aveam și concerte, da? Iar cel care mi-a schimbat complet, complet viața — ba chiar sunt și cetățean belgian, adică mulțumită acestui concurs —, Concursul Regina Elisabeta, care mi-au oferit imediat, câștigarea Premiului II și al publicului, zeci de concerte, care nu s-au oprit de fapt niciodată.Eram profesor la Academia Menuhin în acel moment. A trebuit să întrerup practic câțiva ani și să fac în paralel și profesor și ca să pot să să dau toate aceste concerte. Ba chiar îmi aduc aminte că imediat după concurs a fost atâtea propuneri încât am avut o listă de 30 de concerte până la sfârșitul anului. 30 de concerte și recitaluri! Este un număr pe care alții nici într-un an nu-l fac, 30 de concerte. Este este foarte, foarte mult. Și de asta spun: este extrem de important, dar nu exclude și faptul că se poate ajunge sau se poate face carieră și fără concursuri. Însă este complet altă cale. De exemplu, cine n-a făcut concursuri? Perlman nu cred că a făcut concursuri, Hilary Hahn. Sunt oameni care au fost recunoscuți de mici și o agenție i-a luat imediat sub oblăduire, sub aripa lor. Deci în momentul în care ajungi să ai concerte, ăsta este de fapt scopul, idealul. Iar când nu ai nicio relație, cunoștință, legături, trebuie să treci prin concurs.

Ce ați sacrificat deja și ce ați fi dispus să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

LP.: În copilărie, a fost momentul în care a trebuit să depunem cel mai mult efort și să punem ore, aș spune că am sacrificat din orele de fotbal pe care le-aș fi putut juca cu prietenii mei din fața blocului. Dar dacă ar fi să fac din nou, aș face aceeași alegere. De ce? Pentru că de fapt nu am suferit și nu am sacrificat foarte mult. Am urmat o linie care mi-a făcut plăcere. Și cum v-am spus mai devreme, abia mai târziu am reușit să descopăr calea adevărată de a studia. Deci la început nu eram nici foarte convins, nici foarte forțat. Deci primii ani au fost chiar trăiți în comunism, era mai puțină mâncare, mai puține dulciuri, dar să știți că noi ne-am dezvoltat foarte, foarte normal, natural și firesc. Ceea ce, din păcate, nu mai văd astăzi. Astăzi este o problemă la tineret, care are acest nou demon care se cheamă telefonul și media și acest mijloc de a distrage atenția și de a-ți lua din timpul necesar.

Noi aveam foarte mult timp: citeam cărți și studiam și jucam fotbal și învățam foarte mult pentru școalăă dau un alt exemplu: mă duc de multe ori în Coreea și predau acolo și văd copii de 9, 10, 11 ani care cântă extraordinar de bine, anormal de bine. Cum în alte țări se cântă la 20 de ani, nici la conservator nu cântă așa bine cum cântă copiii ăștia. Și atunci am fost foarte uimit și a trebuit să-i întreb: „Măi, cât studiați voi de de cântați în halul ăsta de bine?”. Și mi-au zis: „Câte 6-7 ore zilnic”. Și m-am uitat la ei să văd dacă sunt niște copii afectați sau dezvoltați. Nu, erau niște copii foarte normali, foarte normali. Asta înseamnă că ce au sacrificat? Au sacrificat pierderea de timp.

Privind în urmă, ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

L.P.: Da. Regret că nu l-am întâlnit pe Alberto Lysy mai mai devreme, profesorul meu pe care l-am întâlnit la 21 de ani sau 22, în Elveția, și cu care am stat 16 ani, ca să vă dați seama cât am putut să învăț de la de la această persoană. A fost un… cum să spun?, probabil persoana care m-a influențat cel mai mult și în momentul în care aveam cea mai mare nevoie. Când am ajuns în Elveția și mai ales sub îndrumarea acestui imens artist, am simțit o eliberare și am simțit, cel mai important, faptul că am ajuns la persoana potrivită pentru mine. De ce? Gândeam în aceeași direcție. Spre sfârșit, știam deja ce ceea ce avea să spună și am început să gândesc în acea linie, care instinctiv îmi era îmi aparținea, era deja existentă, dar era un pic obstrucționată. Adică n-aveam voie să cânt cu glissando, n-aveam voie să cânt cu vibrato rapid, ca Heifetz, și mai multe lucruri. În momentul în care am ajuns la Academie, am fost eliberat. Mi s-a spus: „Cântă cu glissando!”. Și am zis: „Am voie?”. „Cum adică? Dar te rog chiar!”. Vai, nu vă dați seama cât… Și de atunci, orele cu maestrul Lysy au fost au fost o încântare, a fost ceva o combinație absolut perfectă, din care am profitat la maximum.