Articol de Eduard Enache

La Salonul Independenților din 1920, Constantin Brâncuși a prezentat o sculptură din bronz lustruit despre care nu se putea afirma cu certitudine dacă reprezenta un bust de femeie sau un falus.

Lucrarea, intitulată ulterior „Principesa X”, are un cap oval, ușor înclinat, continuat de un gât lung și de un bust cu forme pline. La îmbinarea dintre cap și gât, câteva ondulații foarte fine sugerează părul. Tocmai această ambiguitate a formei avea să transforme sculptura într-una dintre cele mai controversate opere ale lui Brâncuși și să declanșeze un scandal în care s-au implicat unele dintre cele mai importante nume ale avangardei pariziene, de la Picasso și Matisse până la Fernand Léger și Jean Cocteau.

Scandalul a izbucnit chiar în momentul în care Brâncuși își instala lucrarea la Grand Palais, unde se desfășura Salonul Independenților.

În fața bronzului lustruit, unul dintre vizitatori — sursele nu sunt unanime în privința identității sale, indicându-l fie pe Matisse, fie pe Picasso, posibil la îndemnul președintelui juriului, Paul Signac — ar fi exclamat: „Iată un falus!”. Observația a atras imediat atenția asupra formei sculpturii, care, privită din anumite unghiuri, căpăta o pronunțată aparență falică.

Cum ministrul francez urma să viziteze oficial expoziția, organizatorii au considerat că lucrarea ar putea provoca un incident și i-au cerut lui Brâncuși să o retragă. Potrivit unei relatări din epocă, unul dintre ei ar fi spus că „nu puteai să plimbi ministrul pe lângă o pereche de testicule”.

Astfel, lucrarea a fost retrasă, la dispoziția prefectului poliției pariziene, un episod care a scandalizat lumea artistică pariziană. Brâncuși avea să mărturisească ulterior că respingerea lucrării și reacțiile publice care au urmat l-au făcut să se simtă „precum cineva care a fost lovit în cap, pe întuneric”.

Sculptorul și-a explicat intențiile într-un interviu acordat ziarului L’Ere nouvelle, în care i-a arătat jurnalistului Roger Devigne fotografia unei lucrări începute încă din 1909 și transformate treptat, printr-un îndelungat proces de simplificare. Brâncuși vorbea despre dorința de a ajunge la esența feminității și de a face materia să exprime ceea ce nu poate fi spus prin reprezentarea directă a unei figuri.

„Statuia mea reprezintă femeia, toate femeile într-una singură, Eternul feminin al lui Goethe redus la esența sa (…) Timp de cinci ani am lucrat, am simplificat, am făcut materia să vorbească și să exprime inexprimabilul. Pentru că, la urma urmei, ce este, de fapt, o femeie? Fundițe și panglici, cu un zâmbet pe buze și fard pe obraji… Asta nu e femeia. Ca să exprim această esență, ca să aduc înapoi în lumea simțurilor acel tip etern de forme efemere, am petrecut cinci ani simplificând, șlefuindu-mi lucrarea. Și, în sfârșit, cred că am ieșit învingător și am depășit materia. De altfel, e atât de păcat să strici un material frumos scobind găuri mici pentru păr, ochi, urechi. Iar materia mea este atât de frumoasă, cu liniile ei sinuoase care strălucesc ca aurul pur și care reunesc într-un singur arhetip toate înfățișările feminine de pe pământ”, a spus Brâncuși în același interviu.

Mai târziu, artistul avea să își explice concepția despre sculptură și dintr-o altă perspectivă:

„Un nas nu te definește, iar urechile tale nu fac parte din esența ta… Mă uit la ceea ce este real pentru mine. Suntem cu toții la fel. Avem un nas, două urechi, doi ochi, dar diferim ca formă arhitecturală. Un lucru care ar pretinde să reproducă natura ar fi doar o copie. Eu încerc să obțin un efect spiritual. Dacă aș pune o ureche acolo, ar sta în cale.”

Aceste explicații ar putea ajuta pe oricine să înțeleagă întreaga creație a lui Brâncuși de după perioada Rodin, nu doar Principesa X.

Lumea artistică pariziană a fost solidară cu Brâncuși.

La 25 februarie 1920, prietenii lui Brâncuși, conduși de Fernand Léger, au publicat în Journal du peuple un protest intitulat „Pentru independența artei”. Textul a fost semnat de peste 70 de personalități importante ale momentului, printre care Jean Cocteau, Pablo Picasso, Pierre Reverdy, Georges Braque, Francis Picabia, Juan Gris, Blaise Cendrars, Erik Satie, André Derain și Henri-Pierre Roche.

Prezența semnăturii lui Picasso pe această listă ridică o întrebare cu privire la relatările potrivit cărora el ar fi fost cel care a declanșat scandalul din jurul sculpturii. Printre semnatari se aflau și câteva nume românești, între care V. G. Paleolog, doamna Curie — Milita Petrașcu — și doctorul Marbe, alături de baroana Irana Frachon și doamna Ricou, ambele apărând în fotografii realizate de Brâncuși în atelierul său.

Forma sculpturii a alimentat încă de la început întrebările privind intenția lui Brâncuși. Cu câțiva ani înaintea scandalului de la Paris, lucrarea a fost expusă fără incidente la Societatea Artiștilor Independenți din New York, în 1916. A atras atenția, dar a fost eclipsată de senzația provocată de o altă lucrare prezentată atunci: pisoarul lui Marcel Duchamp, semnat sub pseudonimul „R. Mutt”.

În catalogul celei de-a doua expoziții de la Modern Gallery din New York, desfășurată între 23 octombrie și 11 noiembrie, versiunea în marmură a sculpturii apărea sub titlul „Portretul doamnei P. D. K.”. Lucrarea a fost cumpărată în martie 1917, pentru 1.000 de dolari, de avocatul John Quinn.

Versiunea în bronz a fost prezentată, între 10 aprilie și 6 mai 1917, la prima expoziție a Societății Artiștilor Independenți din New York, sub titlul „Portretul Principesei Bonaparte”. Nici această versiune nu a provocat publicului american o reacție comparabilă cu scandalul care avea să izbucnească trei ani mai târziu, la Paris.

Nu există certitudinea că Brâncuși a ales el însuși acest al doilea titlu.

Este posibil ca sculptorul să-i fi spus lui Marius de Zayas, organizatorul expoziției newyorkeze, că bustul o reprezenta pe prințesa Bonaparte. Niciun document nu confirmă însă că Brâncuși ar fi cunoscut-o pe Marie Bonaparte sau că s-ar fi interesat de preocupările ei pentru psihanaliză și de studiile lui Freud.

Cercetătoarea Doina Lemny, care a studiat îndelung opera și arhiva lui Brâncuși, respinge ipoteza unei legături directe între sculptor și prințesă. Potrivit studiilor sale, pornind de la acest titlu, unii comentatori au ajuns să vorbească despre o posibilă poveste de dragoste între Brâncuși și Marie Bonaparte. Nu există însă niciun episod biografic și niciun document care să susțină o asemenea ipoteză. Nu a fost identificată nicio corespondență între cei doi, iar Marie Bonaparte nu i-a pozat niciodată sculptorului și nu făcea parte din cercul său de prieteni.

În schimb, prințesa era un subiect de discuție în atelierul lui Brâncuși și în locurile pe care acesta le frecventa, tocmai datorită preocupărilor ei pentru sexualitatea feminină și a interesului său pentru psihanaliza lui Freud. Mai târziu, Marie Bonaparte avea să contribuie la traducerea și publicarea în limba franceză a unor lucrări ale lui Freud.

La 30 ianuarie 1920, cu doar câteva săptămâni înaintea scandalului de la Salonul Independenților, un jurnalist relata în L’Intransigeant că l-a văzut pe Brâncuși indignându-se în fața unui grup de persoane: „Înțelegeți asta, s-au vrut văzute aluzii obscene în acest bust din cupru lustruit! Dar eu însumi nu le-am văzut niciodată, aceste aluzii… A fost expus la New York și nimeni nu a găsit acolo motiv de scandal!”

Sculptura reflectă metoda de lucru pe care Brâncuși o dezvoltase de-a lungul anilor 1910: îndepărtarea treptată de un model concret și căutarea acelor trăsături esențiale prin care o ființă umană putea fi redusă la o formă simplificată. Procesul urmărea ceea ce artistul numea „inexprimabilul”.

Chiar dacă Brâncuși a oferit explicații despre intenția și evoluția lucrării, identitatea personajului reprezentat a rămas neclară. Ambiguitatea formei a continuat, la rândul ei, să alimenteze interpretările legate de androginism, înțeles ca reunire a elementelor masculine și feminine într-o singură formă. Brâncuși nu a formulat niciodată explicit o teorie a androginului în legătură cu această sculptură, deși ideea poate fi discutată și în raport cu alte lucrări ale sale, precum „Leda”.

În cele din urmă, titlurile care trimiteau la persoane reale — „Portretul doamnei P. D. K.” și „Portretul Principesei Bonaparte” — au dispărut. Brâncuși a ales un nou nume, enigmatic și lipsit de orice referință directă la un model: „Principesa X”. Este titlul pe care îl poartă și astăzi.

Acest articol e sustinut de CEC Bank